Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (14). Vânătorul de corbi.

Van Gogh – A Path through a Ravine (1889)

   ” Simt că aceasta e soarta pe care o accept şi care nu se va mai schimba” – (Van Gogh)

Există clipe, într-adevăr, când lumea pare aproape de ceea ce dorim să fie. Tabloul, s-a zis, are menirea de a fixa această clipă precară. El ne oferă şansa de a perpetua o sărbătoare. Dar ce se întâmplă când un artist pictează având un revolver în buzunar ? Ce fel de sărbătoare e aceasta ? Van Gogh a cerut revolverul hangiului la care locuieste. I-a spus că vrea să împuşte corbi. Vara, deasupra lanurilor de grâu copt de lângă Auvers, se strâng mulţi corbi şi-l stânjenesc de la lucru. Îi trebuie o armă cu care să-i alunge.

Nu, nu-i împuşcă. Îi pictează. deocamdată nu e nevoie de revolver. Dealtfel, corbii n-au atins încă grâul. “Vânătorul” mai are încă timp să le studieze zborul cu privirea lui de o fixitate ciudată.

E adevărat, corbii aceştia prevestesc ceva rău. Niciodată n-au fost atât de aproape de spicele coapte şi niciodată n-au fost atât de mulţi, atât de ameninţători. Parcă nici grâul nu mai seamănă cu cel din alte tablouri. Recunoaştem, desigur, vehemenţa lui Van Gogh, febra lui, imensele lui întinderi de grâu sub ceruri de o mare singurătate. Dar până acum grâul era cald, chiar dacă pictorul ştia de la început că „omul va fi grâul secerat”.

Acum grâul s-a răcit parcă, a devenit casant, ca gheaţa. Şi culoarea lui e alta. Lanul a devenit aproape brun. Parcă a fost atins de un vânt de sânge. Şi s-a crispat. Fiecare spic simte apropierea secerătorului. Corbii îi anunţă venirea. Nu mai e mult, poate optsprezece zile. Până atunci “vânătorul” va mai face câteva tablouri, dar acesta e cel care anunţă sfârşitul.  

Van Gogh – Apples (1887)

 

Aici secerătorul va ajunge lângă şevaletul celui care pictează grâul. Îi va lua din mână penelul şi, încet, îi va duce mâna la buzunarul umflat unde se află revolverul. Pictorul va înţelege că a sosit momentul secerişului. Vara e înaltă, spicele s-au copt, recolta lui e acum gata de seceriş. Încă o amânare, totuşi, secerătorule. Trebuie terminat mai întâi tabloul acesta. Şi pe urmă nu e atât de uşor. Nici măcar un om bolnav care se consideră o povară pentru alţii nu poate renunţa atât de uşor.

A mai încercat s-o facă la azilul din Saint-Remy mâncându-şi vopselele, dar atunci era în criză. În schimb acum e lucid. Şi e altceva să ştii că renunţi. Să ştii că în jurul tău e viaţa şi tu să duci mâna la buzunarul umflat. Chiar dacă vânătorul acesta de corbi a murmurat odată la căpătâiul tatălui său muribund : „E dificil să mori, dar e şi mai dificil să trăieşti”. Şi chiar dacă ultimile sale autoportrete îţi fac aproape rău să le vezi. Pe ele e întipărită aceeaşi singurătate care există aici în Lanul de grâu cu corbi.

Aceşti corbi nu seamănă cu păsările mari şi albe care, la bătrâneţe, apar în tablourile lui Braque; acele păsări imobile care nu vin parcă de nicăieri şi care stau cu aripile deschise, fără să zboare, în mijlocul tabloului. Corbii lui Van Gogh vin, fără îndoiala, din singurătatea celui care îi pictează.

Van Gogh – Self-Portrait (1887)

   Singurătatea e de obicei prima treaptă a solidarităţii, dar uneori artistul, cu sau fără vina lui, nu mai poate decât să coboare. Oglinda lui devine atunci rece, ca si lanul de grâu. Van Gogh a fost todeauna convins că nu poate învinge suferinţa decât storcând din ea maximum de forţă. Dar acum scrie: “Mă simt ratat. Iată bilanţul meu”.

Bilanţul, numai bilanţul, se schimbă totuşi. la Auvers, ultma sa etapă, Van gogh lucrează cu o anumită disperare calmă, aproape tot timpul. În şaptezeci de zile vor fi gata şaptezeci de tablouri. Plus desene, plus litografii. Admirabilul peisaj cu chiparoşi din grădina doctorului Gachet a fost pictat în mai puţin de douaă ore. Totul se precipită. Aerul încins al secerişului amestecă grâul, apoteoza şi moartea. Deşi suntem în cea mai fierbinte lună a anului, corbii lasă peste întinderea de grâu copt o dâră de frig.

Între timp, corbii s-au mai apropiat. Acum chiar ar putea fi împuşcaţi. Sunt în stol mare şi zboară tăios. Întunecă vara. Ameninţă. Prevestesc. E un strigăt negru care face câmpul de grâu să amuţească. Tabloul capată din ce în ce mai mult o valoare profetică. Vânătorul de corbi ştie, probabil, că peste câteva zile va fi el însuşi grâul.

Ceea ce ne izbeşte totuşi în primul rând e altceva : violenţa cu care sunt pictate lanul şi cerul. Rece, lanul pare să ardă. Are dogoarea gheţii când stai cu picioarele goale pe ea. Puntea subţire pe care a mers până acum ’’vânătorul” nu mai duce nicăieri, dar, oprit pe ea, el mai priveşte o dată, cutremurat de emoţie, grâul care a încolţit şi a crescut pentru a fi măcinat. Când un artist e împins sau ajunge singur în acest punct, el nu mai poate iubi lucrurile decât cu disperare şi inutil.

Van Gogh – Self-Portrait with Straw Hat and Pipe (1888)

   Corbii au încremenit în aer. S-au transformat în tăcere neagră. O tăcere care atârnă deasupra lanului. Şi parcă timpul însuşi a încremenit. când va reîncepe să curgă, se vor auzi aripile corbilor foşnind. Atunci tabloul va fi gata. Şi secerătorul va deveni nerăbdător. Dar deocamdată secerătorul tace şi el. A amuţit, cum a amuţit şi grâul. Nu se aude decât pensula pictorului, grăbită, mânuită ca totdeauna cu mişcări nervoase, poate, mai nervoase acum. Pictorul e ca un alergător care simte apraope linia de sosire. El care scrisese odată „necesar e să continui, să continui…”, acum nu mai vrea să continue. De fapt, el însuşi aduce corbii. O face cu un amestec de revoltă şi de regret, dar lumina lor neagră ne anunţă că povestea grâului se apropie de sfârşit. Şi că secerătorul va fi una şi aceeaşi persoană cu cel secerat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1342 – 26.02.1981