Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (16). Ce este un artist damnat ? (1).

” În orice caz n-am făcut rău nimănui” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh – The Church in Auvers-Sur-Oise, c.1890

   Există multe moduri de a nu înţelege un artist. Celmai simplu e să-l declari “ciudat” sau “nebun”, adică altfel decât tine care eşti un om normal şi nu-ţi duci degetele în flacără deoarece ştii că flacăra arde.

Pentru cazurile mai grave, există nimbul sumbru de “artist damnat”. Formula sună ca un avertisment. “Atenţie, puneţi-vă măsţile de tifon. Pericol. Şi nu vă apropiaţi prea mult. Există nefericiri care emit radiaţii mortale. Un «blestemat» trebuie, desigur, compătimit, dar atât. Prea multă înţelegere e contrară igienei. E, poate, crud cordonul sanitar care trebuie să ne despartă de acest nefericit, dar nu există altă soluţie”.

Poate că aşa au gândit şi locuitorii din Arles când au semnat petiţia prin care primarul oraşului era rugat să nu pună în pericol liniştea şi securitatea concetăţenilor săi lăsându-l în libertate pe olandezul nebun care­-şi tăiase urechea în faţa oglinzii. Societatea, îşi vor fi zis ei, nu e de vină că soarta a fost potrivnică unor asemenea nefericiţi. ea are toată solicitudinea, dar ce altceva poate face pentru ei decât să le pună la dispoziţie ospiciile şi azilurile sale ?

În fond, ce este un “artist damnat” ? Şi este oare Van Gogh un artist damnat aşa cum ni se repetă mereu ?

S-ar părea că singurătatea e un semn obligatoriu pentru un asemenea tip de artist, şi cum nimeni n-a fost mai singur decât Van Gogh între naştere şi moarte, n-ar fi nici un obstacol să le dăm dreptate celor care-l socotesc pe olandez chiar artistul damnat prin excelenţă. Dar există cel puţin două motive care mă determină să ezit şi, mai mult, să cred că există aici riscul unei indecenţe.  

Vincent Van Gogh – Trandafiri – 1890

 

Primul motiv priveşte singurătatea însăşi. În Mexic, legendele spun că arborele universului are două braţe, unul al dragostei, altul al durerii. Şi poate că fiecare artist este în felul său un asemenea arbore. Căci el îşî obţine tocmai în singurătate dreptul de a iubi, iar uneori se ratează nu pentru că n-a ştiut să fie solidar, ci pentru că n-a ştiut să fie singur.

El nu s-a cufundat destul de adânc în adevărul singurătăţii lui pentru ca mărturia pe care o oferă celorlalţi să fie cât mai arzătoare. Pe scurt, problema principală care se pune din acest punct de vedere unui artist nu este, probabil, aceea de a se mântui de singurătate, ci de a ţine o cumpănă dreaptă între singurătate şi solidaritate. El are nevoie de amândouă împreună. Îmi aduc aminte sfârşitul acelei proze a lui Camus în care artistul Jonas moare lăsând un singur tablou constând dintr-o pânză albă pe care a scris cu sângele său un singur cuvânt, din care lipseşte o literă însă, astfel că nimeni nu ştie dacă a vrut să scrie “solitar” sau “solidar”.

Într-un fel, aceasta e problema fiecărui om. Dar ea se pune, poate, în mod diferit pentru artist. Şi poate tocmai de aceea lipsea o literă în cuvântul scris cu sânge de Jonas, pentru că artistul trebuie să fie solitar şi solidar în acelaşi timp. El trebuie să împace ceea ce e de neîmpăcat. Să trăiască la o răspântie, între “da” şi “nu”, între “eu” şi “noi”. Aici el e solitar în sensul că nu depinde de nimeni. Şi e solidar în sensul că se simte îndatorat tuturor. Dacă ar lăsa să prevaleze singurătatea sa, ar renunţa treptat să mai vorbească şi ar sfârşi prin a deveni mut. Dacă ar renunţa la adevărurile sale cele mai intime şi mai profunde, ar sfârşi prin a repeta numai ceea ce aude la alţii.

În acelaşi timp, singur şi solidar, el trebuie să-şi caute un loc cât mai adevărat la această răspântie, invăţând să-şi suporte singurătatea şi totodată s-o limiteze. Când îşi face autoportretul, e întors spre partea lui de umbră. Când ridică privirea, arborele are din nou două braţe care în realitate sunt, ca în labirint, două sensuri ale aceluiaşi drum.

Vincent Van Gogh – Wheat Stacks with Reaper (July, 1890)

   La un artist damnat această cumpănă e stricată. Echilibrul s-a surpat. Singurătatea a devenit un exil perpetuu, iar solidaritatea nu mai este cu putinţă. Un artist damnat locuieste oriunde în exil. De aceea el îşi asumă singurătatea ca pe un blestem, ca pe un păcat ce i-a fost impus. Lipsit de orice şansă de consolare, el nu mai găseşte altă cale decât să-şi strige blestemul, transformându-şi singurătatea în invectivă la adresa lumii, care l-a forţat să bea paharul până la fund. Dispreţuit, el dispreţuieşte. Lovit, devine sarcastic. Azvârlit în infern, îşi face coroană din flăcări. Izolat în deşert, face din deşertul său un steag negru pe care-l flutură chiar dacă nu-l vede nimeni.

Un asemenea artist este, ca Minotaurul, prizonierul blestemului său. Orice ar face, nu poate evada din exilul în care trăieşte. Locuieşte chiar în centrul labirintului şi, tot ca Minotaurul, e victimă şi monstru în acelaşi timp. Altfel spus, e profund echivoc. Temut şi compătimit. Lumea nu-i acordă tandreţea pe care o râvneşte decât după ce îl răpune. E stigmatizat de un păcat pe care nu-l va expia niciodată.

Şi pentru că rănile sale nu se cicatrizează, şi le deschide mereu. Dacă nu-şi poate ispăşi vina, şi-o strigă cu orgoliu şi învinuieşte întreaga lume. Rămas fără prieteni, îi alungă şi pe cei care îl mai caută. Persecutat de ideea că eşecul său este iremediabil, şi-l alege ca ţintă. Şi uneori, ca eşecul să fie total, se sinucide. Sau îşi oferă singur braţele pentru a fi crucificat. Căci de pe cruce va putea să conteste lumea care l-a răstignit, acuzând-o de ipocrizie, de meschinărie şi mediocritate.

Disperat, el nu mai poate crede decât în disperarea sa. Căci contestaţia sa nu mai vrea să cruţe nimic. Damnatul caută apogeul durerii. Se rostogoleşte în abisul său. El strigă ca Nietzsche: “Slăvesc pe Domnul, c-a făcut cea mai stupidă lume”.

Cee adevărat din toate acestea în cazul lui Van Gogh ? Răspunsul mă duce la al doilea motiv pe care am vrut să-l invoc.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1344 – 12.03.1981