SERTARUL CU GANDURI

03/01/2016

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (17). Ce este un artist damnat ? (2).


” … fiindcă m-am plimbat prin această lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea obligaţia de a-i lăsa ca semn de recunoştinţă câteva amintiri sub formă de tablouri” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - A Group of Cottages (1890)

Vincent Van Gogh – A Group of Cottages (1890)

– Nu-mi plac biografiile. Am sentimentul că privesti prin gaura cheii, îmi spunea cineva.

– Şi eu cred că toţi cei care au ţinut să ne spună cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la spital cu ceea ce era muritor în Eminescu şi-au îngăduit prea mult în numele adevărului. Sau că a scormoni prin viaţa lui Michelangelo după amănunte echivoce e o treabă imundă, un delict deplorabil şi indecent. Dar discreţia şi decenţa sunt una şi iertarea este alta. A uita unele lucruri înseamnă a ierta ce s-a întâmplat.

– Citind biografii, oamenii scotocesc după asemănări cu ei. Mizerabil !

– De ce e mizerabil ? Poate că acesta e singurul mod de a primi lecţii.

– Oamenii vor lecţii ? Nici vorbă. Vor să găsească şi la alţii mizeria pe care o au ei în suflet.

– Eu cred că e în folosul nostru să scotocim după asemănări, cu condiţia că asemănarea să ne înalţe pe noi, nu să-l coboare pe cel a cărui viaţă o cercetăm.

– Lumea învinuieşte indiferenţa şi opacitatea care l-au înconjurat pe Van Gogh şi le practică în continuare faţă de alţii. E inutil, vorba lui Van Gogh, tristeţea va dura toată viaţa.    Vincent Van Gogh - A Pair of Leather Clogs (1898)

– Valéry spunea despre biografia lui Leonardo: “În ceea ce mă interesează cel mai mult, ea nu mă învaţă absolut nimic “. Eu aş putea spune că în ce mă interesează cel mai mult, Van Gogh mă învaţă aproape totul.

– Adică ?

– Există multe asemănări între Van Gogh şi celălalt mare olandez, Rembrandt. Dar poate cea mai importantă e aceasta: cu cât sunt mai singuri, cu atât în privirile lor arde mai intens acea flacără căreiă nu ştim ce alt nume să-i dăm decât cel al iubirii.

– Nu e ilogică iubirea care se cufundă în singurătate ?

– Iubirea e ilogică numai pentru logica acelora care n-o înţeleg. Ea e în stare să reducă lumea la doi oameni, pustind totul în jur şi arzând ca o flacără în mijlocul acestui deşert pe care l-a construit singură şi pe care-l cultivă cum vrea şi cum poate.

– Nu înţeleg ce vrei să demonstrezi.

Vincent Van Gogh - Autumn Landscape with Four Trees (1885)

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape with Four Trees (1885)

   – Ceva foarte simplu. Că iubirea nu intră neapărat în contradicţie cu singurătatea. Poţi să locuieşti într-un deşert cu inima sufocată de tandreţe.

– În cazul lui Van Gogh abia detunătura pistolului cu care şi-a luat viaţa a atras atenţia asupra lui.

– Aceasta n-a fost vina lui Van Gogh.

– Lumea s-a învăţat să acorde numai compasiuni postume.

– La un moment dat, Van Gogh putea să declare în stilul lui Dostoievski: “Eu sunt singur, în timp ce ei, ei sunt toţi”. Şi totuşi, acest apostol al utopiei, căruia lumea nu i-a dat decât indiferenţă, şi-a incendiat viaţa fără să-l vadă nimeni. E semnificativ că el a văzut în Christos un artist. Ceva în genul lui Rembrandt. Dar e şi mai semnificativ că a rămas până la sfârşit “nebun de pictură”. El e primul care-mi vine în minte când mă gândesc la faptul că de la o vreme i s-a cerut artistului mai mult decât să coboare de pe trepte în arenă; i s-a cerut uneori să ia locul martirului şi să aştepte leul. Dar în acelaşi timp e primul care le strigă celor de pe trepte fraternitatea lui. A plecat lăsând în urma lui o dâră de sânge în praf, dar şi sute de pânze în care a strigat ceea ce n-a auzit nimeni. Să recunoaştem că într-o lume în care tristeţea seamănă pentru unii a insinuare, nu e puţin acest exemplu.

Acum pot să formulez mai limpede al doilea motiv care mă împiedică să văd în Van Gogh un artist damnat. Olandezul a fost unul din marii solitari ai picturii. Poate cel mai mare. Exilul său în singurătate a fost la fel de lung ca şi viaţa sa. Dar Van Gogh şi-a transformat exilul în punte spre cei care l-au împins în exil.

În singurătate, el ridică mereu vela Dragostei. Şi chiar dacă nimeni nu-l ascultă, el repetă că dragostea deschide închisoarea.

O deschide pentru a constata însă că există o altă închisoare mai mare în care lumea s-a baricadat ca să se descotorosească de el. Înlăuntrul acestei închisori sunt muzeele şi gloria. Va ajunge la ele după moarte. Câtă vreme trăieşte, accesul e interzis. Poate că lumea n-are timp decât pentru artişti celebri. A înţelege cere timp şi ea n-are totdeauna timp. Ceea ce e nemuritor în el, dacă e rentabil, va forma obiectul grijii postume.

Vincent Van Gogh - Avenue of Poplars in Autumn (1884)

Vincent Van Gogh – Avenue of Poplars in Autumn (1884)

   Dar nu e indecent în aceste condiţii să i se pună lui Van Gogh eticheta de “artist blestemat” ? Nu cumva o asemenea etichetă nu e decât încă un abuz al unei lumi care l-a somat adesea pe artist să n-o deranjeze, iar după moarte l-a canonizat ?

Pictorul doarme acum alaturi de Théo, într-un colţ al cimitirului din Auvers, dincolo de care încep lanurile de grâu. Hanul unde a murit se cheamă “La Van Gogh”. Asta aduce clientelă. Iar cât priveşte visl lui Van Gogh ca lumea să trăiască mai muzical, ce se poate spune ? Îmi vine în minte ce nota în jurnalul său Ludovic al XVI-lea în ziua când era cucerită Bastilia: “Rien”. Aşadar, nimic.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1345 – 19.03.1981

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: