Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (I). Melancolia şi labirintul 1.

Malraux spunea că e o eroare să dăm o importanţă prea mare biografiei unui artist. Sună prea tranşant această “dezlegare” şi, în ce mă priveşte, nu văd de ce am avea nevoie de ea. Dar recunosc că melancolia lui Botticelli mă poartă nu la Florenţa, ci în meandrele melancoliei însăşi. Şi dacă melancolia e un labirint sau chiar labirintul, poate nu e cu totul paradoxal să ne amintim mai întâi de coridoarele labirintului pentru a-l înţelege pe acest melancolic ciudat care pictează în “Naşterea Venerei” o zeiţă necunoscută.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Birth of Venus (La Nascita di Venere)

Aparent, povestea e clară: Minotaurul reprezintă moartea, Ariadna dragostea, iar Tezeu teama noastră de moarte şi nevoia noastră de dragoste. Dar totul e echivoc în labirint. Minotaurul e în acelaşi timp monstru şi victimă. Complicata reţea de coridoare încâlcite reprezintă palatul şi totodată închisoarea lui. Stigmatizat de un păcat pe care nu l-a săvârşit, el nu mai are de ales decât cruzimea, după cum pasiunea curată a Ariadnei dezleagă prin firul dat lui Tezeu blestemul pasiunii perverse care a stat la originea labirintului.

Aici, dragostea merge pe acelaşi drum cu moartea. Căci acelaşi drum duce spre centrul labirintului, unde aşteaptă Minotaurul, şi spre ieşirea din labirint, unde aşteaptă Ariadna. Securea dublă e înfiptă la graniţa dintre real şi metafizic. Şi nu rareori cel ajuns afara, la lumină, simte nevoia să se întoarcă în labirint cu un amestec ciudat de tandreţe şi spaimă.

Dar poate că rolul Minotaurului e să ne arate că, în labirint, cel care intra nu se joacă, nu trăieşte o aventură de circumstanţă. Dragostea se plăteşte aici cu preţul cel mai înalt şi pentru că se plăteşte cu preţul cel mai înalt este, desigur, dragostea cea mai pătimaş strigată. La urma urmei, poate că labirintul nu este decât o cutremurătoare poveste de dragoste. Dacă Ariadna ar fi aşteptat la ieşirea unui labirint fără riscuri, faţa ei n-ar fi fost inundată de atâta dragoste pentru Tezeu. În realitate, dragostea este aici cealaltă faţă a morţii.  

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Abyss of Hell (1480)

 

Omul refuză, într-adevăr, moartea nu pentru a privi la fel ca înainte lucrurile din jurul lui. În clipa când refuză moartea, el se leagă şi mai strâns de tot ceea ce atinge. Aceasta e, poate, adevărata lecţie a labirintului şi poate tot aceasta e adevărata lecţie a melancoliei. Ca să ne uităm şi mai cutremuraţi la faţa iubirii, grecii ne-au aruncat pe nişte coridoare întortochiate la capătul cărora un monstrune ameninţa cu moartea. Ca să poată atinge fericirea, melancolia o face tristă.

Ce fel de fericire e aceea de a fi trist ? Jumătate fericire şi jumătate tristeţe, aşa cum Minotaurul era jumătate animal şi jumătate om. Ambiguă ca şi labirintul, melancolia e simultan iubire şi risc. Elan şi renunţare. Promisiune şi gol. Frustrare şi dar. Apropiere şi înstrăinare. Chin şi rugăciune. Nimb şi cunună de spini. Umbră secerată pe un vulcan. Soarele ei nu putea fi decât negru. Flacăra ei, o flacără funebră. Scopul ei, un eşec care devoră şi răsplăteşte.

Iar cât priveşte povestea ei, aceasta nu poate fi spusă decât cu buzele strânse. e povestea unui labirint fără centru, fără sfârşit, etern si poate zadarnic unde minunea că exişti înaintează împreună cu tristeţea de a te şti atât de vulnerabil.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Allegory Of Spring La Primavera

   Cei care ne-au vorbit despre labirint, ne-au vorbit toţi despre centrul său enigmatic. Acest centru, zic ei, trebuie să existe pentru a da tuturor meandrelor un sens şi un scop. Altminteri, rătăcirea prin labirint e absurdă. Aşadar, într-acolo am dorit să pornim. Acolo unde stă înfiptă securea dublă-n pământ. Unde totul trebuie să fie rotund şi totul trebuie să fie posibil. Şi dragostea şi moartea.

Da, cei intraţi în labirint s-au gândit că acolo e scopul. Acolo vom omorî Minotaurul sau vom fi omorâţi. Acolo nu mai e, poate, nimic de sperat întrucât disperarea este celălalt nume al speranţei. Nu mai e nimic de sperat ? Ba da, să ne întoarcem. Să ne întoarcem şi să pornim încă o dată spre ceea ce am crezut câştigat şi pierdut. Centrul labirintului nu e decât o Fata Morgana. Ne apropiem şi apropierea ne-mbată, dar iată că exact în clipa când braţul ridică securea şi vrea să lovească descoperim că locul e gol.

Unde e atunci Minotaurul ? unde e centrul enigmei ? El e mult mai departe. Nicăieri. Pentru că numai dacă va fi nicăieri, el va fi pretutindeni. Altfel ce vom face dacă există un punct dincolo de care nu se mai află nimic ? Acolo e scopul ? Nu, orice scop dincolo de care nu mai e nimic de atins devine mai degraba esec. Singura speranţă, pe toţi zeii, e să nu ajungem la capătul acestor coridoare încâlcite. Singura speranţă e drumul continuu sau răspântia care ne îndepărtează de moarte.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Inferno, Canto XVIII (1480)

   Ne repezim spre nicăieri nebuneşte, înălţând un cântec pentru fiecare eşec parţial ce ne apără de singurul eşec de care ar trebui cu adevărat să ne tememe. Nu se mai vede nimic ? Cu atât mai bine, înseamnă că nu e nici un pericol. Deocamdata ţinta e încă deoarte. Mai putem spera prin urmare că n-o vom atinge. Cu toate ca “niciodată” nu e decât o minciună frumoasă.

Într-o zi vom ajunge acolo şi, în taină, noi ştim că labirintul are totuşi un centru unde Minotaurul cu ochiul său rece şi fosforescent ne aşteaptă. Undeva, securea ridicată nu va mai cădea în gol, va cădea pe inima noastră. Dar până atunci mai avem poate timp să sperăm, încă mai putem visa că vom merge aşa totdeauna fără să ajungem la capăt, încă mai putem crede că labirintule fără centru şi fără sfârşit.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1346 – 26.03.1981