SERTARUL CU GANDURI

28/02/2017

The Salesman (Forushande) – un film iranian la Oscar: cronica unui iranofil

Filed under: Uncategorized — afractalus @ 23:06

Cabal in Kabul

405289_554

De: Asghar Farhadi
Cu:  Shahab Hosseini, Taraneh Alidoosti, Babak Karimi

Regizorul iranian Asghar Farhadi a primit deja Oscarul pentru cel mai bun film străin in 2012, cu filmul A Separation. Prezentul film, The Salesman a obținut premiul pentru scenariu la Cannes anul trecut.

The Salesman e la Oscaruri în competiție pentru cel mai bun film străin cu Toni Erdmann, produs în România de Ada Solomon, despre care am scris mai devreme.

Incă de la Marivaux și Corneille, a scrie o piesă de teatru despre actori care joacă teatru pe scenă, în interiorul piesei, a fost un dispozitiv narativ foarte eficace, atât în literatură cât și, mai târziu, în cinema: e vorba de procedeul numit mise en abyme (scris și: mise en abîme). Jean Anouilh l-a folosit pe larg în teatrul său, Gide în roman, în Les Faux Monnayeurs, Louis Malle în filmul Vanya on 42nd Street, unde actorii repetă…

Vezi articolul original 560 de cuvinte mai mult

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (VI). Joc şi frustrare 2.


Mona Lisa (or La Gioconda)

Mona Lisa (or La Gioconda)

   S-a spus pe bună dreptate că Leonardo dacă trebuia să taie o bucată de stofă, începea prin a inventa nişte foarfece noi, apoi un nou aliaj de metale pentru aceste foarfece. Dacă vroia să picteze un surâs, vroia să cunoască mai întâi, în cele mai mici detalii, muşchii care permit surâsul. El nu se teme de nimic cum se teme de grabă.

Nu se grăbeşte decât să ne sporească nedumeririle. Într-o Renaştere în care pictorii nu se feresc, uneori, să-şi fure iubita chiar din mânăstire după ce au ales-o mai întâi ca model pentru portretul Sfintei Fecioare, el detestă, în declaraţii cel puţin, dragostea. Într-o epocă senzuală care iubeşte luxul şi bijuteriile, o pictează pe Gioconda în veşminte modeste şi fără nici o podoabă, ca şi cum n-ar vrea ca vreun detaliu să ne distragă atenţia de la surâsul ei. Şi într-o vreme în care Michelangelo se învârte adesea printre zidurile Romei ca o fiară în cuşcă, el caută protecţia unor duci şi regi. Vulturul îşi caută singur o colivie în care să fie primit. Nu vrea decât această colivie să fie cât mai somptuoasă.  

The Baptism of Christ [detail]

The Baptism of Christ [detail]

 

Viaţa lui Leonardo nu este ca a lui Caravaggio plină de aventuri dubioase, dar cineva care ţine neapărat ca o operă să se nască dintr-o viaţă exemplară ar trebui să facă faţă şi în cazul său câtorva dificultăţi de logică. Geniul cel mai reprezentativ al Renaşterii pare şi cel mai însingurat. Şi, totuşi, el şi-a trăit în bună măsură viaţa printre curteni. a avut nevoie mereu de protectori şi i-a căutat. Lorenzo Magnificul, Ludovic Maurul, Cezar Borgia sau Francisc I sunt etape într-un destin ce pare să concilieze puterea şi geniul, în vreme ce pentru Michelangelo puterea şi geniul nu pot fi decât în conflict.

Michelangelo îi obligă pe papi să-l ameninţe cu cârja. El nu suportă sau suportă greu tutela. Se simte răstignit între nevoia de comenzi şi servitute. Visează să sculpteze munţii, fără să dea socoteală nimănui, şi nu recunoaşte că altcineva decât Dumnezeu se poate pune pe picior de egalitate cu geniul. În clipa când cei care-i platesc marmura şi truda vor să-l înlănţuie şi mai mult decât suportă, mârâie, se răzvrăteşte sau fuge noaptea din oraş.

În schimb, Leonardo pare împăcat cu protectorii săi. Face reverenţe ceremonioase ducilor şi regilor, deşi ei nu sunt decât duci şi regi, iar el este Leonardo. Poate că surâde enigmatic făcând aceste reverenţe… Mecenaţii au crezut totdeauna că sunt generoşi când, de fapt, n-au făcut decât să se salveze de la pieire; au crezut că li se datorează recunoştinţă în loc să vadă că trebuiau ei înşişi să fie recunoscători celor cărora le ofereau adăpost… Dar un zâmbet discret, ca al Giocondei, nu i-a deranjat niciodată pe cei care se tem numai de pumnale şi de adevărul spus fără ocoluri.

Sigur, ducii şi regii nu dau dovadă de prea multă inteligenţă când judecă astfel. Ei n-au înţeles că zâmbetul acesta va dura mai mult decât gloria lor, că neantul îi va amesteca laolaltă pe ei şi pe curtenii lor, dar zâmbetul solitarului care trece puţin mai la o parte, ca să nu fie văzut sau ca să nu incomodeze, va obseda mai târziu secolele.

Multi Barrel Gun

Multi Barrel Gun

   Dar problema la care trebuie să răspundem nu e a regilor şi a ducilor. Şi, la urma urmei, nici măcar a lui Leonardo. Problema e a artei. Şi, dincolo de artă, a celor care avem nevoie de ea. Ce concluzie trebuie să tragem de aici ? Că eternitatea trebuie să facă reverenţe clipei ? Că dacă viitorul aparţine zâmbetului, prezentul a aparţinut totdeauna celor care au avut puterea să-l strivească ? Şi că un vultur nu trebuie judecat după colivia în care stă, ci după cerul plin de stele pe care-l aduce înlăuntrul acelei colivii ? Că,  în fond, n-avem nevoie decât de nisipul unei clepsidre pentru a rătăci prin toate deşerturile, pentru a visa toate fântânile posibile şi pentru a suferi de setea tuturor ?

Logica ar trebui să ne determine să răspundem “da”. Mai ales că Leonardo face parte dintre cei care nu pot fi anexaţi spiritual. E adevărat, e mai puţin incomod ca Michelangelo. Nu-si înfruntă protectorii, cum nu-i înfruntă pe cei care îl atacă. Dacă i se aruncă o provocare, roşeşte şi tace. Preferă să se retragă în singurătate unde nu-l mai urmăresc decât întrebările şi nimeni nu-i mai porunceşte în afară de geniul său. Dar, chiar în compromisuri, artişti ca Leonardo rămân ei înşişi.

Hanging Of Bernardo Di Bandino Baroncelli

Hanging Of Bernardo Di Bandino Baroncelli

   În servituţi, îşi ridică un templu al lor. Şi nu reuşesc în nicio împrejurare să fie altceva decât ce sunt sau să facă altceva decât ce simt. Din acest punct de vedere cred că au dreptate cei care susţin că Leonardo n-a vrut să dea portretul Giocondei celui care i-l comandase întrucât ştia că Gioconda a semănat din ce în ce mai puţin cu Mona Lisa şi poate că în ultimă n-a mai semănat deloc. Cu atât mai mult, asemenea artişti nu poot fi judecaţi după aparenţe. Ei slujesc fără să fie servili. Ascultă fără să fie obedienţi. Fratele italian al lui Faust, cum îl numeşte Michelet pe Leonardo, a trebuit să se ocupe adesea de costume de carnaval şi să regizeze serbări, dar aceste jocuri nu sunt decât o altă formă de a se frustra pentru cineva care născoceşte oraşe pe care nimeni nu se gândeşte să le construiască şi fortificaţii care nu apără pe nimeni.

Ceea ce ne obligă să-l căutăm pe Leonardo undeva între frustrări şi servitute, privind singur stelele… Normal n-ar trebui să mai existe reproşuri. Şi totuşi o tristeţe confuză mă cuprinde întorcându-mă spre zâmbetul Giocondei, căci, uneori, ca să admiri până la capăt îţi trebuie mai mult decât logica.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1359 – 25.06.1981

27/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (V). Joc şi frustrare 1.


Adoration of the Magi

Adoration of the Magi

   Se pare că Leonardo nu era deloc insensibil la glorie. Şi, de fapt, cine e ? Oamenii nu se deosebesc, poate, după nevoia lor de glorie, ci după mijloacele prin care vor s-o obţină. Pentru a stârni admiraţia, florentinul nu s-a dat înapoi în tinereţe să apeleze şi la muşchii săi care-l ajutau să strâmbe între degete potcoave de cal sau să spargă o lamă de otel, înfăşurată în batistă, ca şi cum ar fi fost de sticlă.

Când cânta, se acompania cu instrumente născocite de el, după care îşi uimea prietenii cu numere de prestidigitaţie sau le arăta cum se poate rupe un băţ ale cărui capete stau sprijinite pe câte un pahar. Mai târziu, la Milano, va fi la un moment dat foarte aproape de a deveni curtean. Şi dacă alegoriile în care-l elogia pe Ludovic Maurul nu sunt penibile ca ale linguşitorilor de profesie, aceasta se datoreşte numai talentului său care nu-i îngăduia să facă prost nici lucrurile de circumstanţă. Înţelept discutabil, acest misterios senior al curiozităţii care detestă băutura şi bucuriile fireşti ale dragostei, care urmează toată viaţa un regim alimentar auster, aproape vegetarian, are însă un viciu ce-l distinge de toţi: ingeniozitatea sa neînfrânată.

Ea l-a costat distrugerea frescel Bătălia de la Anghiari în care a folosit o reţetă dezastruoasă găsită în scrierile lui Pliniu. Tot ea putea să-l coste compromiterea Cinei cea de taină unde a folosit o tehnică personală bazată pe tempera, care să-i permită pauze lungi de meditaţie, dar care, ulterior, a favorizat apariţia mucegaiului.  

Annunciation (Annunciazione)

Annunciation (Annunciazione)

   Mereu nehotărât şi şovăielnic, Leonardo nu ezită într-o singură privinţă: să-şi risipească geniul. Prudent în toate, el e imprudent numai cu darurile sale care-l devoră şi-l aruncă în toate direcţiile. Uneori concepe, dincolo de limitele posibilului, proiecte himerice, oraşe pentru construirea cărora ar fi fost nevoie de orgoliul unui Alexandru cel Mare sau mausolee pe care doar faraonii ar fi avut curajul să le vrea ridicate.

Alteori, când nu se aventurează în utopie, vrea prea multe. Michelangelo îşi bătea joc de el pentru ca n-a fost în stare să termine în şaisprezece ani statuia ecvestră a lui Francesco Sforza, dar ne-ar uimi o listă a preocupărilor lui Leonardo din aceşti ani în care demonul său inventiv nu ocoleşte nimic: de la nervul care face sprâncenele să se încrunte, la legile refracţiei şi ale perspectivei; de la lămpi cu apă şi diverse unelte, la dispozitive cu aer cald pentru învârtirea frigărilor; de la mişcarea astrelor la proiectul unui lupanar.

Fetus

Fetus

   Se interesează de fabricarea oglinzilor arzătoare, de fortificaţii şi studiază din nou tehnica de turnare a bronzului deşi ea nu mai avea taine de la Andrea Pisano. Înaintea lui Bacon, înţelege valoarea experienţei. Înaintea lui Versaliu, creează o adevărată tehnică a anatomiei. Înaintea lui Copernic, ştie că pământul e o stea. Devine precursor în toate, în vreme ce în urma lui sporesc ruinele proiectelor neisprăvite.

Lomazzo ne asigură că leonardo avea groaza să inceapă să picteze. În schimb, e inredibil câte lucruri a fost în stare să faca pictorul Giocondei pentru serbarile protectorilor săi. Decoruri pentru jocurile de la curte, costume de carnaval, edificii efemere de pânză vopsită, împodobită cu jerbe de iederă, cu panglici de aur şi crengi împletite frunză cu frunză. Invitaţii ducelui de Milano au privit cu gura căscată o emisferă uriaşă cu partea dinlăuntru aurită, presărată cu stele şi cu cele şase planete aşezate pe piedestaluri, învârtindu-se, iar invitaţii regelui Franţei au discutat multă vreme despre leul mecanic care deschidea gura când regele îl lovea cu o nuia şi îşi arăta pieptul azuriu decorat cu un crin de aur.

Fireste, destui artişti au fost împinşi în servitute nu numai de împrejurări, ci şi de propriul lor talent, dispus să accepte orice, mai puţin tăcerea; pe poteca îngustă dintre nevoia de a se exprima şi nevoia de lauri, ei s-au trezit irosindu-se în artificii, în glorii şi favoruri de conjunctură care răsplătesc cu o mână şi sugrumă cu alta. Leonardo n-a fost din acest punct de vedere nici precursor, nici singur. Dar ce să înţelegem din faptul că pe patul de moarte el ar fi recunoscut, spune Vasari, că n-a lucrat în artă “aşa cum s-ar fi cuvenit” ? Se va fi gândit oare că tot ce a câştigat în onoruri efemere l-a frustrat în eternitate ? Că toate compromisurile spre care l-au împins circumstanţele le-a plătit cu o operă împuţinată ? Sau, pur si simplu, şi-a amintit că în copilărie nu s-a jucat destul şi mai târziu a trebuit să-şi ia revanşa ? Oricum, povestea unui Leonardo da Vinci care s-a uzat în atâtea miraje de o zi ne face să tresărim în faţa tabloului niciodată terminat al Giocondei.

Leda c. 1530

Leda c. 1530

   Dar în taina acestei enorme risipe se ascunde, poate, şi altceva decât un avertisment. Jocul somptuos cu efemerul era, poate, şi o compensaţie. Toată această uriaşă cheltuială de har investit în serbări care s-au pierdut în neant odată cu protagoniştii săi constituia, poate, dincolo de servitute, şi o încercare de a amâna uneori confruntarea aspră, necruţătoare, cu rigorile creaţiei adevărate. Îmi închipui că jocul era pentru Leonardo o mântuire provizorie. Un armistiţiu pe care şi-l acorda. O trădare secretă a geniului său ca să şi-l poată suporta.

Era mica frivolitate a unui spirit înfricoşat de prea multe întrebari. Aceste jocuri îl ajutau să uite spaima pe care avea s-o resimtă când va relua penelul. Dacă n-am crede asta, ar trebui să consimţim că iluzia eternităţii rămâne privilegiul celor care au pierdut toate şansele de a profita de gloria imediată a circumstanţelor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1358 – 18.06.1981

25/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (IV). Martirul ipotezei 2.


Head of a Man

                     Head of a Man

   De aceea mă miră de câte ori Leonardo este numit “olimpianul”. Fireşte, cei care-l numesc astfel se gândesc la opoziţia dintre olimpieni şi titani, la caracterul înverşunat şi rebel al titanilor detronaţi de Zeus, din rasa cărora face parte Michelangelo, şi la firea olimpienilor înclinată spre înţelepciune şi surâs.

Dar cât de detaşat este Leonardo? În Şcoala din Atena Rafael i-a  pictat chipul in persoana lui Platon. Unii văd în liniştea lui un semn că patimile nu-l ating. Alţii îl compară cu Goethe adăugând că Faust ca şi Leonardo îşi va sfârşi viaţa săpând canale şi mlaştini. Şi totuşi, dincolo de aceste argumente, mă pomenesc întrebându-mă: cât de olimpian poate fi un om care locuieşte pretutindeni la o răspântie, care nu-şi poate înlătura ezitările, le poate, cel mult, sili să surâdă ? Sunt absolut convins că Gioconda nu surâde ca statuile grecilor. Surâsul ei nu înfloreşte dintr-un echilibru găsit, ci dintr-o indiferenţă pierdută. Ea întârzie în surâs ca Leonardo în faţa operelor sale.

Această încetineală este ea însăşi expresia unei ezitări. Şi alţi artişti au lucrat încet. dar încetineala lui Braque, de pildă, e metodică. Francezul declara că un măr ar putrezi până ce l-ar picta el şi de aceea renunţa să-l picteze după natură. În schimb, încetineala lui Leonardo e un mod de a amâna sfârşitul, ca şi cum încheierea unui proiect ar însemna şi eşecul lui. Pentru Cina cea de taină n-au fost de ajuns reproşurile stareţului mânăstirii Santa Maria delle Grazie ; a fost nevoie de intervenţia şi mustrările ducelui de Milano ca lucrarea să fie terminată.

Ore în şir, iar uneori zile întregi, Leonardo îşi contempla picturile fără să adauge nici o linie. Ţinea poate, braţele încrucişate ca Gioconda şi surâdea, poate, ca ea, ştiind, totuşi că “nimic nu se scurge mai repede ca anii”. Parcă destinul său ar fi fost să viseze necontenit absolutul şi să trebuiască permanent să constate că nu-l putea atinge.  

Madonna of the Rocks

           Madonna of the Rocks

 

De fapt, îndoielile mele despre spiritul olimpian nu-l privesc numai pe Leonardo. Recunosc că adesea, în ciuda exemplului pe care ni-l dau grecii şi Goethe, m-am îndoit că arta poate avea într-adevăr o detaşare olimpiană. Ea nu-şi suportă limitele şi vrea să le extindă, dar, vrând să le extindă, uneori nu face decât să le mute foarte aproape de infern.

Şi oare a trăi tentaţia absolutului nu înseamnă a trăi şi pedeapsa lui ? Vine, poate, totdeuna o clipă în care artistul constată că absolutul e inaccesibil. Că a vrea totul e, poate, mijlocul cel mai sigur de a nu obţine nimic. Că în timp ce el visa absolutul, viaţa a trecut neobservată pe lângă el. Şi că iubind iubirea, n-a avut vreme să guste iubirea adevărată. El descoperă atunci că grandoarea artei se află într-adevăr în perpetua tensiune între frumuseţe şi durere.

Clipa, viaţa, sunt relative. Trecătoare. Chiar fericirea. Chiar frumuseţea.  Arta vroia mai mult. Ea vroia chiar totul. A zis: nu-mi ajunge să visez o fericire care moare. În consecinţă, a căutat absolutul în ceea ce trece şi eternitatea în ceea ce moare, chiar dacă aceasta însemna imposibilul. Numai că undeva pe acest drum absolutul începe să aibă un gust amar, iar cei care l-au visat încep să se întrebe dacă n-au greşit, dacă nu s-au amăgit, dacă nu cumva, de dragul imposibilului, au renunţat la singurul lucru ce ne aparţine de fapt, clipa.

Sketches for The Battle of Anghiari 1504-6

Sketches for The Battle of Anghiari       1504-6

   Cu mâinile goale, ei nu mai văd altă consolare decât în ceea ce au dispreţuit la început. Atunci află că există ceva mai important decât eternitatea: adevărul unei iubiri efemere; şi că absolutul nu ne poate învăţa, probabil, decât să ne trădăm cât mai puţin trecerea… Cum să te împaci cu această descoperire ? Şi, pe de altă parte, cum s-o nesocoteşti ? Nu avem la îndemână decât ceea ce e relativ şi singurul lucru veşnic e surâsul unei clipe trecătoare. Poate asta vrea să ne facă Gioconda să înţelegem. Dar greutatea nu e să înţelegi, ci să te consolezi cu ceea ce ai înţeles. Să-ţi spui: mă cufund orb în clipă sau voi încerca să ramân străin de dezamăgiri. Poate fi vreuna dintre aceste soluţii soluţia artei ?

Mi-e greu să cred. Arta, îmi spun, îl repetă în fond pe Sisif. Jos în vale e clipa. Pe culme, eternitatea. Între ele stânca lui Sisif e suită mereu şi se rostogoleşte la vale. Poate nici grecii n-au vrut să fugă de suferinţă prin seninătatea statuilor lor, ci să limiteze suferinţa şi s-o exorcizeze prin surâs, iar idealul clasic e fost înţeles greşit. Şi nu mă mir că au existat însetaţi de absolut care s-au întors din deşerturile metafizice gata să strige orice pasiune cu condiţia ca ea să le ardă buzele.

St John the Baptist 1513-16

            St John the Baptist 1513-16

   Sau, poate, eu nu sunt în stare să pricep măreţia detaşarii. Nu cred decât în înţelepciunea amară care nu renunţă la nimic, nici la lăcomia de a vrea totul, nici la şansa de a trăi cel puţin clipa. De aceea mi se pare că, într-un secol care s-a obişnuit să exalte atâtea certitudini de rutină, cu atât mai goale cu cât sunt mai comode, nu de un Leonardo olimpian avem nevoie în primul rând, ci de cel pe care unii l-au socotit, pe nedrept, un mare ratat, dar care ne-ar putea reînvăţa să iubim şi să detestăm numai în cunoştinţă de cauză. Ezitant, vulnerabil ca şi noi în faţa patimilor omeneşti, el ne întinde o mână fraternă şi fermă.

“Ferice de cel ce primeşte telegrama <<Vino urgent. Am nevoie de tine.>> Dar trebuie să merităm să fim necesari”, spune Saint-Exupéry. Într-adevăr, când cineva are nevoie de tine înseamnă că tu însuţi ai o şansă: nu doar să te simţi util, ci să te simţi mai puţin singur. Tot astfel, poate că numai atunci înţelegem un artist ca Leonardo. Când el ne spune ceea ce aveam nevoie.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1357 – 11.06.1981

23/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (III). Martirul ipotezei 1.


Mona Lisa (La Gioconda) c. 1503-05

Mona Lisa (La Gioconda) c. 1503-05

   Leonardo ne pare senin şi înţelept. Şi n-a fost nici senin şi, poate, nici înţelept, dacă înţelepciunea presupune darul de a nu spori singur răul pe care ţi-l fac alţii. Căci el n-a evitat parcă nici un isc de a-şi compromite proiectele. Când nu l-au împiedicat alţii, s-a împiedicat singur, ezitând mereu să sfârşească o operă şi, deci, să se despartă de ea sau grăbindu-se să  pornească în altă direcţie.

Obsedat de fuga timpului, îl ajuta să fugă prin încetineala cu care lucra şi, bolnav de absolut, nu vroia să sacrifice o idee nouă, preferând să sacrifice una pe jumătate înfăptuită. Poate nimeni altul nu şi-a amestecat opera cu atâtea eşecuri răsunătoare, care singure pot forma gloria unui om…

Uriaşul său cal de bronz, la care a visat mulţi ani, n-a ajuns decât în stadiul de machetă, devenind, inainte de a se pierde iremediabil, ţintă pentru arcaşii francezi intraţi în Milano… Visul său de a zbura a rămas o himeră… În fresca bătăliei de la Anghiari culorile s-au scurs pe perete datorită unui procedeu neuzitat aplicat de Leonardo… Nenumărate proiecte s-au risipit, au rămas în schiţe. Până şi Gioconda  e neterminată, dacă-l credem pe Lomazzo…

“Acolo unde există cele mai multe sentimente, exista şi mult martiriu, un mare martiriu”, nota Leonardo. Am putea, cred, fără să greşim, să schimbăm în această frază “sentimente” cu “idei”. Şi am afla, probabil, cea mai bună definiţie a unui geniu devorat de toate drumurile: Acolo unde există cele mai multe idei, există mult martiriu, un mare martiriu… Totdeauna am crezut că inteligenţa e cea care a descoperit infernul, că privilegiul şi orgoliul de a fi altceva decât o larvă se plătesc uneori scump, cu disperare si nefericire, că norocul de a iubi mai mult decât alţii poate însemna tristeţea de a suferi mai mult decât alţii, dar nimeni nu mi-a arătat mai bine decât Leonardo că între acel “uomo universale” pe care-l visa Renaşterea şi “omul specializat” pe care-l exaltă secolul XX, ceea ce avem de ales este, poate, numai genul de renunţare.

Un specialist, glumea cineva, ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin şi va sfârşi prin a şti totul despre nimic. Paradoxul ar putea fi răsturnat spunând că un “uomo universale” ştie din ce în ce mai puţin despre din ce în ce mai multe lucruri şi va sfârşi prin a nu şti nimic despre toate.  

The Last Supper 1498

                                      The Last Supper 1498

 

Şi dacă, fireşte, nu-l putem măsura pe Leonardo cu măsura comună, n-am putea ocoli adevărul că fascinaţia universalităţii e, în cazul său, şi drama universalităţii.

Leonardo n-a fost numai “un poet al ipotezei”, cum spunea Paul Valéry. El a fost un martir al ipotezei. Ipotezele au fost gloria, dar şi Golgota lui. Datorită lor, Leonardo a fost permanent sfâşiat între fantezia lui debordantă şi neputinţa de a-şi pune în aplicare toate planurile, între enorma lui sete de absolut şi relativul în care era condamnat să trăiască. “Nu putem nici iubi, nici urî un lucru înainte de a-l cunoaşte”, scrie el.Dar tocmai această “foame de cauze” care-l împinge înainte se întoarce adesea împotriva lui.

În vreme ce lucra la “Închinarea magilor“, pe care a lăsat-o neterminată, a început să traseze planurile unui aparat cu care vroia să cântărească aerul şi să când se va schimba vremea. Nu vom şti niciodată la câte tablouri a renunţat Leonardo pentru a studia în amănunt zborul păsărilor, creşterea ierbii, stelele, succesiunea straturilor geologice, posibilităţile de deviere a fluviului Arno sau cvadratura cercului însă, întrebându-ne asta, putem începe să-l cunoaştem şi, deci, să-l iubim… deşi destinul geniilor e, se pare, să fie mai mult admirate decât înţelese…

Omul cel mai bântuit de foamea de cauze a trăit măreţia şi drama de a fi omul cel mai chinuit de imposibil şi, poate, cel mai frustrat. Inginerul l-a frustrat pe pictor, pictorul l-a frustrat pe arhitect, arhitectul l-a frustrat pe sculptor, sculptorul pe matematician, matematicianul pe botanist, botanistul pe fizician, fizicianul pe astronom, iae ezitantul i-a frustrat pe toţi.

Vitruvian Man, Study of proportions, from Vitruvius's De Architectura

Vitruvian Man, Study of proportions, from Vitruvius’s De Architectura

   Michelangelo a fost pictor, sculptor şi arhitect, dar nici o clipă nu ne îndoim că şi pictând şi construind el a rămas sculptor. În schimb, care a fost domeniul lui Leonardo ? El însuşi n-ar fi putut răspunde, probabil, afară doar dacă nu s-ar fi hotărât să spună: setea. În celebrul memoriu prin care îi oferea lui Ludovic Maurul serviciile sale, îşi descria în zece puncte pe larg, calităţile inginereşti şi abia la sfârşit, pe scurt, se referea şi la priceperea lui artistică. “Ştiu că nu ştiu nimic”, zicea ironic Socrate. Ştiu că aş vrea să ştiu totul, ar fi putut spune Leonardo.

Creatorul Giocondei a pictat puţin şi a visat mult. Poate prea mult pentru ca opera lui să nu sufere. Înnsă aşa cum alţii ne-au ajutat să înţelegem că nu avem decât ceea ce iubim, el ne-a avertizat că nu iubim decât ceea ce cunoaştem. Chiar dacă între dragoste şi infern nu e decât un pas, iar cunoaşterea le poate atinge pe amândouă în aceeaşi clipă. Prea multe proiecte îl fascinau, prea multe drumuri îl atrăgeau, dar el a preferat să meargă pe toate drumurile, chiar cu riscul de a le presăra cu proiecte eşuate. Atras parcă de toate tainele lumii, nu vrea să renunţe la nici una. Seamănă şi, adesea, pleacă tocmai înainte de cules.

Paradoxal, singurul dar pe care nu l-a avut Leonardo a fost acela de a şti să renunţe la o idee nouă pentru a o desăvârşi pe cea aproape împlinită. El ne aminteşte că în noi există o contradicţie greu de rezolvat, din care vor izbucni mereu tristeţi şi revolte probabil; căci e greu să visezi la absolut cu un trup care va muri şi să rămâi senin.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1356 – 04.06.1981

20/02/2017

Culinar-literar: Monika Peetz – „Doamnele de marti”

Filed under: Culinar-literar — afractalus @ 14:03
Tags: , , ,

doamnele-de-marti_1_fullsize   – Highlight Loc. 172-75 : — Cehii sunt extrem de zgârciţi cu vocalele, glumise Arne, chiar prin primele zile, într-un surprinzător moment de luciditate: Ar trebui să negocieze cu finlandezii renunţarea la vocale. Iar Judith zâmbise obosit. — Serios, insistase Arne cu voce slabă, să luăm cuvântul îngheţată: cehii zic zmrzlina. Iar finlandezii? Jäätelöä.
– Highlight Loc. 1575-79 : Masa a început cu o salată mesclun – din frunze proaspete de salată verde, varză şi petale de flori, cu mult ulei de măsline, lămâie şi pâine proaspătă. Apoi steak şi cartofi gratinaţi, iar ca desert sorbet de căpşune. Iar Judith, ca întotdeauna, preferase să se lupte cu aceeaşi omletă. Şi cu toatele au rezistat cu greu tentaţiei de a-şi comanda şi un vin la un asemenea dejun generos, ţinând seama totuşi că nu reuşiseră să parcurgă nici jumătate din traseul acelei zile.
– Highlight Loc. 2143-46 : — Eva m-a ajutat la toate: împreună am pus fasolea la înmuiat, am fiert-o, am pregătit supa de carne. Am pus pulpele de raţă să se facă în untură, costiţele de porc la fiert înăbuşit, am prăjit cârnaţii cu usturoi, am adăugat slănină, apoi ciolanul. — La urmă se aşază în straturi fasolea şi carnea în oala de pământ, se toarnă supa concentrată deasupra şi se dă totul la cuptor, a completat Eva cu zel.
=

19/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (II). Surâsul singurătăţii 2.


Leonardo - San Girolamo (1480)

      Leonardo – San Girolamo (1480)

   Dacă fiul notarului Antonio da Vinci nu s-ar fi iubit cu o ţărancă, pe nume Caterina, n-ar fi existat Leonardo da Vinci. Geniul cel mai misterios al Renaşterii este, ca şi Erasm din Rotterdam, un bastard; fruct al hazardului şi al dragostei. Poate de aceea acest fruct a fost in acelaşi timp dulce şi amar, închizând în el o ambiguitate tandră pe care o regăsim şi pe buzele Giocondei. Dintr-o întâlnire întâmplătoare a rezultat singura eternitate la care putem râvni probabil: cea pe care ne-o oferă clipa şi dragostea. Restul,  vorba lui Hamlet, e tăcere.

Tăcerile nu seamănă însă între ele. Există tăcerea dinainte de cuvinte şi tăcerea de dincolo de ele, unde nici un cuvânt nu mai e destul de elocvent. Când surâde, prima surâde ca zeii. A doua surâde ca Gioconda.

Jean Cocteau era de părere că Gioconda se schimbă în ea însăşi în fiecare noapte. Ce-ar însemna asta ? Că ea nu surâde din acelaşi motiv şi aceluiaşi gând. În acest caz, chiar dacă şade printre aceleaşi stânci, ea înţelege probabil şi ce se întâmplă dincolo de zidurile Luvrului. Înţelege şi cauza pentru care ne oprim în dreptul ei, interogând-o grăbiţi, în trecere. Grăbiţi pentru că timpul costă. Trăim într-un secol care renunţă la orice grabă doar atunci când e vorba să priceapă ceva din ce a trăit. În rest, n-a avut răbdare nici când a ucis, nici când a uitat de ce a ucis, cu atât mai mult n-ar avea răbdare să asculte tăcerea.

Ce să-i spuna tăcerea când nici strigătele nu mai reuşesc să se facă auzite ? Nimeni nu are timp pentru Leonardo decât să-l admire în grabă, axiomatic şi inutil… Parcă revăd statuia lui din bronz, din Milano, rătăcită în vacarmul străzii printre pietoni care de regulă au cu totul alte griji decât arta şi care, dacă Leonardo ar trăi azi, s-ar interesa cel mult de proiectele sale mecanice…

Gioconda înţelege, probabil, că ea nu poate avea decât aceeaşi soartă. Nimeni nu are timp să audă tăcerea. Lumea s-a blazat şi s-a obişnuit cu zgomotul, trebuie ceva şocant ca s-o zgâlţâie din toropeală, din rutină, şi nici atunci uimirile nu durează, ele se uzează repede. Ce forţă mai poate avea, aşadar, un surâs ?… Şi, la urma urmei, Leonardo nu şi-a exasperat contemporanii prin încetineala cu care lucra ? Nici atunci lumea n-avea destulă răbdare. Pictorul Giocondei îşi încrucişa braţele în faţa unui tablou şi privea ore întregi fără să tragă nici o linie, lăsându-i pe cei care-i comadaseră tabloul să se enerveze. Bietul Francesco del Giocondo, de câte ori întreba când va putea să intre în sfârşit în posesia portretului sotiei sale, primea de la Leonardo acelaşi răspuns: că mai avea de pictat…  

Leonardo da Vinci - Madonna with a Flower (Madonna Benois)

Leonardo da Vinci – Madonna with a   Flower (Madonna Benois)

 

Gioconda îşi ami.nteşte, poate, toate astea. Ce s-a schimbat ? Unii surâd inutil. Alţii trec mai departe stăpânindu-şi iritarea… Numai dintr-un punct de vedere Leonardo nu e deloc anacronic. El a fost totdeauna singur intr-ul fel într-ul fel pe care secolul XX l-a dus la apoteoză. Gauguin, de pildă, s-a afundat într-o insulă din Pacific, în pădurea tropicală, şi totuşi nimeni nu vorbeşte despre singurătatea lui Gauguin. În schimb, Leonardo era singur în mulţime, singur în mijlocul serbărilor de la curtea ducelui de Milano sau a lui Francisc I, singur aşa cum secolul XX a făcut omul să se simtă adesea în plină stradă.

Ne întoarcem s-o mai vedem o dată pe Gioconda. De ce surâde totuşi ? Ştim prea bine că misterul ei, ca şi al lui Leonardo, a fost transformat într-un loc comun, că zâmbetul ei, cum zice Paul Valéry, sub maldăre de vocabule, că a devenit aproape o modă să se vorbească despre el. Bănuim că acest abuz poate ajunge, dacă n-a ajuns, la situaţia când taina nu mai ascunde decât moda de a o invoca ; inexplicabilul e invocat fără dorinţa de explica, din simplul motiv că toată lumea s-a obişnuit să se întrebe  ce ascunde muţenia acestei femei celebre şi, astfel, maldărul de vocabule sub care e acoperit zâmbetul Giocondei creşte mereu, iar moda devine tiranie… Şi totuşi nu renunţă să ne hănim singuri perplexitatea…

De dincolo de tăcere, Leonardo ne priveşte, poate, cu compasiune. Am trecut fără să înţelegem că surâsul Giocondei nu vrea să spună nimic. El nu e decât liniştea în care noi trebuia săvobim. E liniştea cae ni se dăuia în atâta zgomot. V-am întins mâna ca să vă ajutaţi singui, ne şopteşte pacă Leonardo, da n-aţi înţeles…

Leonardo da Vinci - Madonna of the Carnation (1478)

Leonardo da Vinci – Madonna of the Carnation (1478)

   Înt-adevăr, ceea ce uităm în fată Giocondei este că nu mai există, pobabil, demult, o taină. există doar tainele celor care o privesc. Şi daca o operă de artă este ceea ce vedem noi în ea, întebarea “ce ascunde acest surâs” ne-o punem în zadar. Răspunsul nu va putea fi dat pentru că nu există un răspuns. Sau, mai exact, există atâtea răspunsuri câte întrebări. Există atâtea taine ale Giocondei câţi oameni se opresc în faţa ei.

Leonardo însuşi e o taină în felul Giocondei. Ochii săi albaştri se închid când lumina e pea tare.  Leonado nu iubeşte decât lumina care se întâlneşte cu umbra, Clarobscurul. Vorbeşte, de asemenea, puţin. Îi lasă pe ceilalţi să se consume într-o oralitate neistovită. Şi, în plină lumină a Renaşterii, când nu-l observă nimeni, se furişează din mulţime reintrând în labirint unde încep singurătatea şi răspântiile. Unde nimic nu mai e cu totul clar, dar totul e încă de ales. Cu excepţia resemnării.

Şi atunci ne aducem aminte de vorbele lui Picasso: “Nu-i nimic dacă un pictor nu ştie prea bine ce vrea. Totul e să ştie foarte bine ce nu vrea”. Poate că acesta e un adevăr nu numai pentru pictori.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1355 – 28.05.1981

14/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (I). Surâsul singurătăţii 1.


Andrea del Verrocchio, Leonardo da Vinci - Baptism of Christ

Andrea del Verrocchio, Leonardo da Vinci – Baptism of Christ

   Nu există nici un autoportret al lui Leonardo. Dar cum l-aş putea ocoli pe artistul care exprimă cel  mai bine ideea de la care am plecat vrând să strâng laolaltă marile autoportrete din istoria picturii ? Şi anume ideea că a fi solidar nu înseamnă a fugi de singurătate, ci a căuta partea cea mai fierbinte de umanitate din fiinţa noastră.

 Nu putem da altora cecât ceea ce există în noi înşine şi tocmai de aceea a fi singur din când în când e obligatoriu pentru a fi solidar totdeauna. Paradoxal sau nu, artistul nu regăseşte lumea întorcând spatele oglinzii, ci coborând prin ea. O istorie a autoportretului nu e, aşadar, o istorie a recidivelor lui Narcis, ci a singurătăţii, a acelei singurătăţi la capătul căreia începe lumea. E o istorie a tăcerii în care pictorii au coborât fără martori ca să-şi scruteze chipul şi destinul, înţelegând că fără să afle ceva în ei înşişi se vor trezi în faţa celorlalţi cu mâinile goale.

Că singurătatea se opune automat solidarităţii e o prejudecată destul de răspândită. Confuzia porneşte de la faptul că însăşi singurătatea e ambiguă. Uneori singurăttaea este rezultatul unei opţiuni, alteori ea este rezultatul unei constrângeri. Or, între singurătatea voită şi singurătatea impusa e o prăpastie. prima te apropie de tine însuţi. Ceea de a doua nu face decât să te îndepărteze de alţii. prima daruie. Cea de a doua frustrează. Prima e o confruntare aspră cu adevărul. Ceea de a doua nu e decât un blestem sau o dovadă că înfernul există.

Pima înseamnă o luptă îndârjită pentru a trece dincolo de aparenţe. Cea de a doua e o închisoare fără ziduri. Prima e foarte aproape de un început de drum. cea de a doua e foarte aproape de un mormânt. Pe cerul ei pustiu doar steaua speranţei mai arde, iar cel singur trăieşte atunci cu speranţa că singurătatea e imperfectă, că şi ea are un călcâi vulnerabil şi totul e să găseşti ceea ce rupe cercul, închisoarea cum ar fi zis Van Gogh… Căci numai libertarea e eterna. Toate închisorile sunt provizorii…  

Leonardo da Vinci - Annunciazione (1472)

Leonardo da Vinci – Annunciazione (1472)

 

În tinereţe când se socotea la un moment dat ameninţat, Leonardo a desenat pe o filă o unealtă curioasă, inventată de el, “un instrument pentru a deschide o închisoare pe dinlăuntru” constând dintr-un cleşte de fier prevăzut cu un şurub ce servea la scoaterea cuielor. Acest amănunt pitoresc pare cumva simbolic dacă ne gândim la taina care-l învăluie pe Leonardo. Numai el, dinlăuntru, ar fi putut deschide închisoarea tainei sale. Dar Leonardo a avut, se pare, nevoie, nu atât de o unealtă care să deschidă închisoarea pe dinlăuntru cât de una care s-o închidă şi mai bine. “Nu cred, scri el, că s-ar putea povesti isprăvile mele, deoarece le-am săvârşit fără martori”.

Într-adevăr, în vreme ce lui Rubens, de pildă, îi plăcea să lucreze înconjurat de admiratori, Leonardo reprezintă tipul de artist care nu vrea sa aiba martori. El e singur ca şi Gioconda. Şi asemenea Giocondei duce singurătatea până acolo  unde singurătatea surâde.

Din singurătate, el ne întinde însă în tăcere o mână fraternă  care ocroteşte şi nu aşteaptă nimic. Ştiu cu ce seamănă, îmi zicea cineva. cu laba unei leoaice. E sigură, puternică, moale, fermă, dormitândă, violentă şi neasemuit de tandră… Mă întreb, ce mai rămâne atunci din prejudecăţile despre singurătate ale celor ce dispreţuiesc singurătatea pentru că n-au curajul s-o înfrunte sau o suspectează pentru ca n-au mijloace s-o înţeleagă. Cei care uită că omul nu este numai vorbă, ci şi tăcere. Şi că tăcerea poate fi infinit mai elocventă decât vorbele. Gioconda tace de câteva veacuri spunând mai mult decât toţi guralivii pentru care liniştea e un accident incomod şi insuportabil.

Leonardo da Vinci, Ginevra de' Benci, (1474-78)

Leonardo da Vinci, Ginevra de’ Benci, (1474-78)

   În fond, ce anume tulbură la Gioconda încât de atâtea secole surâsul ei obsedează ? Frumuseţea ? Să recunoaştem că Gioconda nu este o femeie frumoasă. Cel puţin prin prisma idealului comun de frumuseţe. În schimb, nici o zeiţă a frumuseţii n-a ştiut să tacă mai asurzitor. Nici una n-a transformat într-atât misterul feminin în mister omenesc pur şi simplu. Singură, ca şi stâncile printre care şade, Gioconda stă în realitate în mijlocul lumii şi o contemplă. Nu pare străină de nimic, la fel ca şi faţa acelui profet bătrân din autoportretul presupus al lui Leonardo, un desen în sangvină aflat la Biblioteca din Torino.

Marii artişti au avut totdeauna ceva comun cu profeţii: o singurătate fertilă. Mă gândesc la profeţii care, când s-au retras în deşert, au făcut-o pentru a-şi pierde urma, dezgustaţi de viaţă şi de lume, ci pentru a medita la ceea degradează şi înalţă omul. Căci singurătatea merită trăită numai cu speranţa de a ajunge la eşecul ei, la ceea ce ne leagă de alţii. Ea nu poate constitui un scop, ci un mijloc. O singurătate care naşte tot singurătate ne sugrumă treptat. Dar tocmai de aceea oglinda seamănă cu labirintul. Artistul care-şi face autoportretul ştie că gestul lui n-are nimic din egolatria celor ce se consideră scopul ultim al lumii; nici a celor care, ducându-şi crucea şi reproşând lumii acest lucru, uită că şi-au cioplit singuri crucea sau i-au ajutat pe alţii s-o facă.

Dar el ştie că labirintul se află în noi cu ambele sale sensuri. Că în noi, nu altundeva, dragostea şi moartea merg pe acelaşi drum. Şi că în noi aşteaptă Minotaurul. Numele lui este Frica. frica de adevar, frica de zădărnicie, frica de noi înşine. Cel care simte această frică se simte ispitit să întoarcă spatele oglinzii, să fugă, să renunţe. Autoportretul este de aceea şi un început de curaj. Aşa cum pentru cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi, oglinda e un început de pustiu şi de moarte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1354 – 21.05.1981

09/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (I). Surâsul singurătăţii 1.


St. Augustine's prayer in contemplation

St. Augustine’s prayer in contemplation

   Nu există nici un autoportret sigur al lui Leonardo. Dar cum l-aş putea ocoli pe artistul care exprimă ceklmai bine ideea de la care am plecat vrând să strâng laolaltă marile autoportrete din istoria picturii ? Şi anume ideea că a fi solidar nu înseamnă a fugi de singurătate, ci a căuta partea cea mai fierbinte de umanitate din fiinţa noastră.

Nu putem da altora decât ceea ce există în noi înşine şi tocmai de aceea a fi singur din când în când e obligatoriu pentru a fi solidar totdeauna. Paradoxal sau nu, artistul nu regăseşte lumea întorcând spatele oglinzii, ci coborând prin ea.

O istirie a autoportretului nu e, aşadar, o istorie a recidivelor lui Narcis, ci a singurătăţii, a acelei singurătăţi la capătul căreia începe lumea. E o istorie a tăcerii în care pictorii au coborât fără martori ca să-şi scruteze chipul şi destinul, înţelegând că fără să afle ceva în ei înşişi se vor trezi în faţa celorlalţi cu mâinile goale.

Că singurătatea se opune automat solidarităţii e o prejudecată destul de răspândită. Confuzia porneşte de la faptul că însăşi singurătatea e ambiguă. Uneori singurătatea este rezultatul unei opţiuni, alteori ea este rezultatul unei constrângeri. Or, între singurătatea voită şi singurătatea impusă e o prăpastie. Prima te apropie de tine însuţi. Cea de a doua nu face decât să te îndepărteze de ceilalţi. Prima daruie. Cea de a doua frustrează. Prima e o confruntare aspră cu adevarul. Cea de a doua nu e decât un blestem sau o dovadă că infernul există. Prima înseamnă luptă îndârjită pentru a trece dincolo de aparenţe. Cea de a doua e o închisoare fără ziduri.  

The virgin of the Eucharist

The virgin of the Eucharist

 

Prima e foarte aproape de un început de drum. Cea de a doua e foarte aproape de un mormânt. Pe cerul ei pustiu doar steaua speranţei mai arde, iar cel singur trăieşte atunci cu speranţa că singurătatea e imperfectă, că şi ea are un călcâi vulnerabil şi totul e să găseşti ceea ce rupe cercul, închisoarea cum ar fi zis Van Gogh… Căci numai libertatea e eternă. Toate închisorile sunt provizorii…

În tinereţe când se socotea la un moment dat ameninţat, Leonardo a desenat pe o filă o unealtă curioasă, inventată de el, “un instrument pentru a deschide o închisoare pe dinlăuntru” constând dintr-un cleşte de fier prevăzut cu un şurub ce servea la scoaterea cuielor. Acest amănunt pitoresc pare cumva simbolic dacă ne gândim la taina care-l învăluie pe Leonardo. Numai el, dinlăuntru, ar fi putut deschide închisoarea tainei sale. Dar Leonardo a avut, se pare, nevoie, nu atât de o unealtă care să deschidă închisoarea pe dinlăuntru cât de una care s-o închidă şi mai bine. “Nu cred, scrie el, că s-ar putea povesti isprăvile mele, deoarece le-am săvârşit fără martori”.

Într-adevar, în vreme ce lui Rubens, de pildă, îi plăcea să lucreze înconjurat de admiratori, Leonardo reprezintă tipul de artist care nu vrea să aibă martori. El e singur ca şi Gioconda. Şi asemenea Giocondei duce singurătatea până acolo unde singurătatea surâde.

Three Temptations of Christ

Three Temptations of Christ

   Din singurătate, el ne întinde însă în tăcere o mână fraternă, care ocroteşte şi nu aşteaptă nimic. Ştiu cu ce seamănă, îmi zicea cineva. Cu laba unei leoaice. E sigură, puternică, moale, fermă, dormitândă, violentă şi neasemuit de tandră… Mă întreb, ce mai rămâne atunci din prejudecăţile despre singurătate ale celor ce dispreţuiesc singurătatea pentru că n-au curajul s-o înfrunte sau o suspectează pentru n-au mijloace s-o înţeleagă. Ce care uită că omul nu este numai vorbă, ci şi tăcere. Şi că tăcerea poate fi infinit mai elocventă decât vorbele. Gioconda tace de câteva veacuri spunând mai mult decât toţi guralivii pentru care liniştea e un accident incomod şi insuportabil.

În fond, ce anume tulbură la Gioconda încât de atâtea secole surâsul ei obsedează ? Frumuseţea ? Să recunoaştem că Gioconda nu este o femeie frumoasă. Cel puţin prin prisma idealului comun de frumuseţe. În schimb, nici o zeiţă a frumuseţii n-a ştiut să tacă mai asurzitor. Nici una n-a transformat într-atât misterul feminin în mister omenesc pur şi simplu. Singură, ca şi stâncile printre care şade, Gioconda stă în realitate în mijlocul lumii şi o contemplă. Nu pare străină de nimic, la fel ca şi faţa acelui profet bătrân din autoportretul presupus al lui Leonardo, un desen în sangvină aflat la Biblioteca din Torino.

Marii artişti au avut totdeauna ceva comun cu profeţii: o singurătate fertilă. Mă gândesc la profeţii care, când s-au retras în deşert, au făcut-o nu pentru a­-şi pierde urma, dezgustaţi de viaţă şi de lume, ci pentru a medita la ceea ce degradează şi înalţă omul. Căci singurătatea merita trăită numai cu speranţa de a ajunge la eşecul ei, la ceea ce ne leagă de alţii. Ea nu poate constitui un scop, ci un mijloc. O singurătate care naşte tot singurătate ne sugruma treptat. Dar tocmai de aceea oglinda seamănă cu labirintul.

Virgin and Child with Two Angels

Virgin and Child with Two Angels

  

Artistul care-şi face autoportretul ştie că gestul lui n-are nimic din egolatria celor ce se consideră scopul ultim al lumii; nici a celor care, ducându-şi crucea şi reproşând lumii acest lucru, uită că şi-au cioplit singuri crucea sai i-au ajutat pe alţii s-o facă. Dar el ştie că labirintul se află în noi cu ambele sale sensuri.

Că în noi, nu altundeva, dragostea şi moartea merg pe acelasi drum. Şi că în noi aşteaptă Minotaurul. Numele lui este frica. Frica de adevăr, frica de zădărnicie, frica de noi înşine. Cel care simte această frică se simte ispitit să întoarcă spatele oglinzii, să fugă, să renunţe. Autoportretul este de aceea şi un început de curaj. Aşa cum pentru cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi, oglinda e un început de pustiu şi de moarte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1353 – 14.05.1981

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: