Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (II). Surâsul singurătăţii 2.

      Leonardo – San Girolamo (1480)

   Dacă fiul notarului Antonio da Vinci nu s-ar fi iubit cu o ţărancă, pe nume Caterina, n-ar fi existat Leonardo da Vinci. Geniul cel mai misterios al Renaşterii este, ca şi Erasm din Rotterdam, un bastard; fruct al hazardului şi al dragostei. Poate de aceea acest fruct a fost in acelaşi timp dulce şi amar, închizând în el o ambiguitate tandră pe care o regăsim şi pe buzele Giocondei. Dintr-o întâlnire întâmplătoare a rezultat singura eternitate la care putem râvni probabil: cea pe care ne-o oferă clipa şi dragostea. Restul,  vorba lui Hamlet, e tăcere.

Tăcerile nu seamănă însă între ele. Există tăcerea dinainte de cuvinte şi tăcerea de dincolo de ele, unde nici un cuvânt nu mai e destul de elocvent. Când surâde, prima surâde ca zeii. A doua surâde ca Gioconda.

Jean Cocteau era de părere că Gioconda se schimbă în ea însăşi în fiecare noapte. Ce-ar însemna asta ? Că ea nu surâde din acelaşi motiv şi aceluiaşi gând. În acest caz, chiar dacă şade printre aceleaşi stânci, ea înţelege probabil şi ce se întâmplă dincolo de zidurile Luvrului. Înţelege şi cauza pentru care ne oprim în dreptul ei, interogând-o grăbiţi, în trecere. Grăbiţi pentru că timpul costă. Trăim într-un secol care renunţă la orice grabă doar atunci când e vorba să priceapă ceva din ce a trăit. În rest, n-a avut răbdare nici când a ucis, nici când a uitat de ce a ucis, cu atât mai mult n-ar avea răbdare să asculte tăcerea.

Ce să-i spuna tăcerea când nici strigătele nu mai reuşesc să se facă auzite ? Nimeni nu are timp pentru Leonardo decât să-l admire în grabă, axiomatic şi inutil… Parcă revăd statuia lui din bronz, din Milano, rătăcită în vacarmul străzii printre pietoni care de regulă au cu totul alte griji decât arta şi care, dacă Leonardo ar trăi azi, s-ar interesa cel mult de proiectele sale mecanice…

Gioconda înţelege, probabil, că ea nu poate avea decât aceeaşi soartă. Nimeni nu are timp să audă tăcerea. Lumea s-a blazat şi s-a obişnuit cu zgomotul, trebuie ceva şocant ca s-o zgâlţâie din toropeală, din rutină, şi nici atunci uimirile nu durează, ele se uzează repede. Ce forţă mai poate avea, aşadar, un surâs ?… Şi, la urma urmei, Leonardo nu şi-a exasperat contemporanii prin încetineala cu care lucra ? Nici atunci lumea n-avea destulă răbdare. Pictorul Giocondei îşi încrucişa braţele în faţa unui tablou şi privea ore întregi fără să tragă nici o linie, lăsându-i pe cei care-i comadaseră tabloul să se enerveze. Bietul Francesco del Giocondo, de câte ori întreba când va putea să intre în sfârşit în posesia portretului sotiei sale, primea de la Leonardo acelaşi răspuns: că mai avea de pictat…  

Leonardo da Vinci – Madonna with a   Flower (Madonna Benois)

 

Gioconda îşi ami.nteşte, poate, toate astea. Ce s-a schimbat ? Unii surâd inutil. Alţii trec mai departe stăpânindu-şi iritarea… Numai dintr-un punct de vedere Leonardo nu e deloc anacronic. El a fost totdeauna singur intr-ul fel într-ul fel pe care secolul XX l-a dus la apoteoză. Gauguin, de pildă, s-a afundat într-o insulă din Pacific, în pădurea tropicală, şi totuşi nimeni nu vorbeşte despre singurătatea lui Gauguin. În schimb, Leonardo era singur în mulţime, singur în mijlocul serbărilor de la curtea ducelui de Milano sau a lui Francisc I, singur aşa cum secolul XX a făcut omul să se simtă adesea în plină stradă.

Ne întoarcem s-o mai vedem o dată pe Gioconda. De ce surâde totuşi ? Ştim prea bine că misterul ei, ca şi al lui Leonardo, a fost transformat într-un loc comun, că zâmbetul ei, cum zice Paul Valéry, sub maldăre de vocabule, că a devenit aproape o modă să se vorbească despre el. Bănuim că acest abuz poate ajunge, dacă n-a ajuns, la situaţia când taina nu mai ascunde decât moda de a o invoca ; inexplicabilul e invocat fără dorinţa de explica, din simplul motiv că toată lumea s-a obişnuit să se întrebe  ce ascunde muţenia acestei femei celebre şi, astfel, maldărul de vocabule sub care e acoperit zâmbetul Giocondei creşte mereu, iar moda devine tiranie… Şi totuşi nu renunţă să ne hănim singuri perplexitatea…

De dincolo de tăcere, Leonardo ne priveşte, poate, cu compasiune. Am trecut fără să înţelegem că surâsul Giocondei nu vrea să spună nimic. El nu e decât liniştea în care noi trebuia săvobim. E liniştea cae ni se dăuia în atâta zgomot. V-am întins mâna ca să vă ajutaţi singui, ne şopteşte pacă Leonardo, da n-aţi înţeles…

Leonardo da Vinci – Madonna of the Carnation (1478)

   Înt-adevăr, ceea ce uităm în fată Giocondei este că nu mai există, pobabil, demult, o taină. există doar tainele celor care o privesc. Şi daca o operă de artă este ceea ce vedem noi în ea, întebarea “ce ascunde acest surâs” ne-o punem în zadar. Răspunsul nu va putea fi dat pentru că nu există un răspuns. Sau, mai exact, există atâtea răspunsuri câte întrebări. Există atâtea taine ale Giocondei câţi oameni se opresc în faţa ei.

Leonardo însuşi e o taină în felul Giocondei. Ochii săi albaştri se închid când lumina e pea tare.  Leonado nu iubeşte decât lumina care se întâlneşte cu umbra, Clarobscurul. Vorbeşte, de asemenea, puţin. Îi lasă pe ceilalţi să se consume într-o oralitate neistovită. Şi, în plină lumină a Renaşterii, când nu-l observă nimeni, se furişează din mulţime reintrând în labirint unde încep singurătatea şi răspântiile. Unde nimic nu mai e cu totul clar, dar totul e încă de ales. Cu excepţia resemnării.

Şi atunci ne aducem aminte de vorbele lui Picasso: “Nu-i nimic dacă un pictor nu ştie prea bine ce vrea. Totul e să ştie foarte bine ce nu vrea”. Poate că acesta e un adevăr nu numai pentru pictori.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1355 – 28.05.1981