SERTARUL CU GANDURI

27/01/2018

Wiesław Myśliwski – „Piatră peste piatră”

Filed under: FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 12:07

– Highlight Loc. 1341-43 : Dar ce varză ştia să gătească! Tăia ridichi, usturoi, ceapă, punea puţin chimion, la care mai punea nişte slănină sau şorici. Şi după ce o fierbea bine, o scotea afară în ger. Şi acolo rămânea peste noapte. Iar a doua zi iarăşi făcea focul şi băga varza în cuptor. Mâncam câte o săptămână.
– Highlight Loc. 2358-62 : Căci nimeni nu ştie ce-l aşteaptă la bătrâneţe. În faţa morţii şi învăţatul e numai om, şi inginerul e numai om. Cum cad toamna frunzele de pe copaci aşa se dezgoleşte omul în faţa morţii de tot ce a adunat în viaţă, de rămâne golaş ca un trunchi de copac. Şi atunci, nu-ţi mai vine să pleci în lume, ci să te întorci la pământul în care te-ai născut, în care ai crescut, căci ăsta-i singurul pământ pe care-l avem pe lume. În pământul ăsta chiar şi mormântul îi ca o casă părintească.
– Highlight Loc. 2670-72 : Şi nici pe el nu se vedea că l-ar fi chinuit ceva, în afară de bătrâneţe. Deşi câteodată se întâmplă ca dorinţa asta puternică de viaţă să vină din disperare. Şi poate că de aceea omul uneori trăieşte mai mult decât l-ar fi lăsat vârsta sau decât singur ar fi vrut.
– Highlight Loc. 2680-86 : Era într-o joi, iar sâmbăta s-a dus la popă ca să-l miruiască cu untdelemn sfinţit, căci s-a hotărât să moară duminica, după prânz, şi n-ar fi vrut să-l obosească pe popă, să vină la el tocmai de la marginea cealaltă a satului. Apoi s-ar fi putut întâmpla ca popa să lipsească de-acasă. Şi-a pregătit din vreme un sicriu de stejar, haine negre, ghete, cămaşă, cravată. De dimineaţă s-a dus şi a dat de mâncare la vite, la câine, la pisică, a măturat odaia, a gonit muştele, a turnat laptele în săculeţul de brânză. Apoi s-a spălat, s-a bărbierit şi l-a chemat pe Strugała să-i aprindă lumânarea. Ultimele lui cuvinte au fost: — Testamentul, Stasiu, este după icoana lui Hristos. Acolo am scris totul, ce şi cui, iar brânza, când s-o scurge, s-o iei pentru tine.
– Highlight Loc. 2789-92 : M-am trântit pe pat, încercând să-mi adun gândurile. Deşi e uşor de zis, să-ţi aduni gândurile. Căci sunt clipe când omul şi-ar goni gândurile în cele patru zări. Şi s-ar schimba în masă sau scaun. Şi ar sta ca masa sau scaunul până când i-ar trece gândurile. Căci gândurile sunt ca nisipul când îl prefiri dintr-o mână în alta, fără sfârşit. Şi chiar dacă l-ai lăsa să curgă toată viaţa, tot nu poţi să faci din el un bici. Şi chiar dacă l-ai face, la ce ţi-ar sluji?
– Highlight Loc. 3384-89 : Mama se înfuria uneori că tot o întrerupe şi îi spunea să zică, dacă vrea să se roage, în gând rugăciunile pe care le ştie pe de rost, căci ce rugăciune e asta, dacă nu ştii ce scrie. Iar el se apăra zicând că rugăciunile i se amestecă în cap cu alte gânduri şi Dumnezeu se pierde în aceste gânduri că nu mai poate să-l găsească. Şi nu băga în seamă mânia mamei, căci şi mânia ei nu era o mânie adevărată. Poate că doar se făceau că se ceartă în loc să ofteze şi să se jeluiască că au rămas singuri. Sau poate că nu mai aveau despre ce să mai vorbească, căci ce să mai vorbească când şi-au spus de-acuma totul. Şi încă să mai vorbeşti cu aceleaşi cuvinte pe care de mii de ori le-ai spus într-o viaţă, care şi aşa s-a întors împotriva cuvintelor pe care le-ai spus?
– Highlight Loc. 4507-10 : Căci nici plânsetul nu slujeşte la nimic. Poţi să plângi cât ai plânge. Deşi, uneori, lacrimile te fac să înţelegi mai bine decât mintea. În tot cazul e mult mai uşor când plângi, decât atunci când înţelegi. Căci numai prin lacrimi poţi să stai lângă cineva, atunci când ţi-e dat să stai cu el în veci.
– Highlight Loc. 7659-66 : Din pământ ţâşnesc izvoarele şi în pământ se duce sudoarea omenească. Şi pe pământul ăsta, nu pe altul, se nasc oamenii. Mai ţii minte, când pleca cineva, în lume, îşi lua totdeauna un bulgăre de pământ în traistă. Iar marinarii, când văd pământul undeva departe, departe, strigă, pământ! Pământ! Ai avut odată o carte, în care strigau, pământ! Şi Dumnezeu a coborât pe pământ. Şi omul, când moare, este îngropat în pământ. O să dormim şi noi în pământ. Mă gândesc să fac un mormânt. Să-l fac cu opt locuri, ca să intrăm cu toţii. Poate că şi Antek, Stasiek o să vrea să-şi doarmă somnul de veci împreună cu noi. Se spune, fie-i ţărâna uşoară. Aşa că unde ar putea să le fie mai uşoară? Doar se spune că pământul în care te-ai născut este leagănul tău. Iar moartea doar te aşază din nou în acest leagăn. Şi te leagănă, te leagănă, până când din nou devii nenăscut, nezămislit.
==========

Reclame

25/01/2018

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 2

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 11:25
Tags: , ,

Rembrandt - Cottage among Trees

    Rembrandt – Cottage among Trees

   La drept vorbind, nu înţeleg de ce Rembrandt este astăzi un pictor căutat. Nu-mi explic ce caută între umbră şi lumină, acolo unde stau filosofii lui Rembrandt, un secol care a transformat morala pragmatică în mit şi în prilej de a dispreţui spiritul; un secol care-ţi dă uneori impresia că se îndreaptă cu cele mai moderne mijloace, limuzine, autobuze cu aer condiţionat, trenuri ultrarapide, avioane supersonice, spre nicăieri. În ce mă priveşte, îmi vine greu să cred că progresul înseamnă a trece de la mersul cu mijloace rudimentare la o alergătură cu mijloce de lux. Mă încăpăţânez să cred că el depinde în primul rând de sensul pe care-l capătă drumul. Şi mă gândesc adesea că Socrate desculţ a ajuns mai departe decât atâţia globetrotteri care vântură azi lumea cu avioanele cele mai moderne. De aceea, repet, nu înţeleg ce caută în toate astea obsesia lui Rembrandt. Fiecare secol şi-a avut favoriţii săi. Al nostru are o înclinaţie ciudată tocmai spre cei care-l contrazic. A scuturat praful de pe numele lui El Greco, I-a făcut postum dreptate lui Van Gogh şi, între crime şi remuşcări, şi-a găsit timp să se intereseze de Rembrandt.

Fără îndoială, nu e asta singura ciudăţenie a secolului nostru. Poate niciodată nu s-a vorbit mai mult despre paradisurile pierdute şi despre Don Quijote. Dar Rembrandt nici măcar asta nu ne oferă. Dreptul la iluzie. Dimpotrivă, el sfâşie ceea ce a ţesut Don Quijote. În umbra care-i înconjoară pe filosofii săi se vede uneori chiar prea clar, încât nu mai putem evita un adevăr pe care n-am vrut, poate, să-l vedem: că labirintul de care vorbesc legendele grecilor se află în realitate în noi.

Rembrandt, din autoportretele de bătrâneţe, este un Rembrandt care a străbătut labirintul. El ştie cum arată Minotaurul şi de aceea râde ca un saltimbanc. A văzut securea dublă şi de aceeaa ştie că tichia sa de saltimbanc este în acelaşi timp o cunună de lauri. Că râsul insolent din gura lui ştirbă este şi un strigăt de triumf. Că faţa lui brăzdată de zbârcituri este adevărul unui filosof care ştie totul sau aproape totul despre om. La intrarea în labirint, era şi el ca toţi negustorii din Amsterdam. Preţuia lucrurile scumpe şi cunoştea valoarea lor. La ieşirea din labirint n-a mai rămas nimic din negustorul de odinioară care strângea obiecte de artă şi făcea, ca toată lumea din Amsterdam, afaceri. Acum, la bătrâneţe, Rembrandt nu e decât un falit singuratec, părăsit de toţi. Cine îl mai înţelege ? Nimeni sau aproape nimeni. Inclusiv cei cărora le-a făcut portretul. Inclusiv spiritele cele mai cultivate ale vremii sale. Poate că şi foştii prieteni îi spun, cum îl numesc vecinii, “bufniţa”, pentru că iese numai noaptea. În orice caz îl ocolesc. Căci steaua lui Rembrandt a declinat odată cu starea lui. Practicii olandezi din secolul al XVII-lea pentru care nu au dreptate decât cei care reuşesc nu pricep ce importanţă mai poate avea un pictor falit. Pentru ei Rembrandt este terminat ca artist pentru că a eşuat în singurul lucru în care ei credeau cu adevărat: în reuşita socială. Eşuând în reuşita socială, fireşte că Rembrandt a eşuat, din punctul lor de vedere, şi în artă. Casa lui Rembrandt e pustie sau aproape pustie. Numai creditorii o mai caută pentru a-şi obţine banii împrumutaţi. În autoportretele pe care şi le face acum, Rembrandt seamănă din ce în ce mai puţin cu un negustor şi din ce în ce mai mult cu un filosof, dar asta nu înseamnă nimic într-un oraş care l-a silit pe Spinoza să plece.

 

Rembrandt - The Stone Bridge

   Rembrandt – The Stone Bridge

  Filosofia nu se bucură de stimă la Amsterdam decât în forma în care o profesează Descartes, dar Rembrandt la bătrâneţe şi filosofii pictaţi de el nu gândesc ca Descartes. Gândesc, poate, ca Spinoza şi tocmai de aceea vor avea singurătatea lui Spinoza. În ultima instanţă, falimentul lui Rembrandt este un esec mult mai profund decât s-ar parea. Nu e vorba de o chestiune pur financiară, de o problemă între Rembrandt şi creditorii săi. E, de fapt, o problemă între Rembrandt şi oraşul în care locuieşte, mai exact de o problemă între cel care caută un sens dincolo de aparenţe şi lumea care crede că numai aparenţele sunt reale, numai ele au un sens. Şi că, deci, sfidarea reuşitei sociale, în sensul practicilor negustori olandezi, nu e decât eşecul profund al cuiva care nu mai înţelege nimic, nebunia unui excentric care nu ştie că unu şi cu unu fac doi şi că poliţele neachitate duc totdeauna la faliment. În cazul lui Rembrandt, eternitatea iluzorie în care crede arta se află faţă în faţă cu cei care cred numai în ceea ce se poate numara şi cântări. Arta cu mâinile goale se află faţă în faţă cu o morală care respectă numai poziţia sigură şi prosperă. Câtă vreme Rembrandt a acceptat idealurile acestei lumi practice, câtă vreme el a fost dispus să picteze ceea ce negustorii Amsterdamului aşteptau de la el, adică gloria prosperităţii lor, pictorul a fost răsplătit. În clipa în care el a lăsat să se înţeleagă limpede că nu-l mai interesau rangurile şi conjuncturile, preferând să se bată cu morile de vânt, patricienii din Amsterdam au început să-l ocolească şi nu i-au mai recunoscut nici arta. Falimentul lui Rembrandt nu era un faliment oarecare. El sancţiona nu numai nepriceperea lui Rembrandt în afaceri, ci orgoliul lui de a crede în arta lui mai mult decât în cariera lui. Într-o casă ocolită de toată lumea, gândeau probabil negustorii din Amsterdam, va fi limpede eşecul unui artist care şi-a îngăduit să dispreţuiască valorile preţuite de ceilalţi.  

Rembrandt with Raised Sabre

    Rembrandt with Raised Sabre

 

Numai că, de peste trei veacuri, râsul lui Rembrandt din autoportretul unde seamănă cu un saltimbanc sună din ce în ce mai sarcastic şi mai semnificativ.

Publicat in Revista “Flacăra” nr.1370 – 10.09.1981

24/01/2018

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 1


Tiţian n-ar putea fi înţeles fară Veneţia. Rembrandt fără Amsterdam. El Greco fără Toledo. Iată motivul unei digresiuni în această istorie subiectiva a autoportretului pe care o urmărim aici.

Canaletto - The Grand Canal From Rialto Toward The North (1725)

Canaletto – The Grand Canal From Rialto Toward The North (1725)

   Veneţia e, probabil, unicul oraş situat la egală distanţă de realitate şi de metafizică. Ea e o certitudine care a avut ambiţia să-şi ia drept temelie o incertitudine. Un vis orgolios de eternitate ridicat pe piloni, ca o sfidare. Timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile, a coclit aurul leilor veneţieni, măreţiaa a devenit umbră, strigătul de triumf a devenit şoaptă sau chiar tăcere, sfidarea a devenit pedeapsă, orgoliul a devenit melancolie, cu alte cuvinte Veneţia răscumpără acum prin melancolie ceea ce a prădat, ceea ce a sfidat, ceea ce n-a înţeles sau n-a putut înţelege, dar într-un fel ea şi-a rămas credincioasă sieşi, voluptăţii ei de a şterge hotarele dintre pământ şi apă, dintre certitudine şi incertitudine, dintre realitate şi irealitate, dintre iluzie şi regret. Ea e acum melancolică, dar şi melancolia ei vrea să fie somptuoasă. Şi agonia ei vrea să aibă grandoare. Veneţia nu poate învăţa modestia nici cu buzele pecetluite. Ea are o retorică a tăcerii, aşa cum altădată avea o retorică a strigătului şi a cântecului.

Obsesia Veneţiei pare a fi ea însăşi. Şi cum ea însăşi înseamnă un amestec unic de vanitate şi zădărnicie, de triumf şi decepţie, Veneţia pare a avea o unică temă de meditaţie: destinul omului încorporat în destinul ei. În loc să evadeze în incontingent, gândul se întoarce la zidurile înnegrite, la statuile înverzite, la leii cocliţi. Cerul nu există la Veneţia decât reflectat în apă. Eternitatea nu există decât confruntată cu eşecul ei în treptele roase ale palatelor, în ferestrele zidite şi în gondolele care trec pe canale pustii. Obsedată altădată de măreţia ei, de gloria ei, Veneţia e acum obsedată de decadenţa ei. Dar chiar şi din decadenţă ea vrea să facă o formă de glorie. Nu mai poate cuceri gloria pe mări, dar îşi primeşte oaspeţii şi îi supune prin tăcere.  

Francesco Guardi - Venice, Grand Canal

Francesco Guardi – Venice, Grand Canal

 

De aceea, azi, mai mult ca pe vremea lui Tiţian, Veneţia se confundă cu arta. Ea îşi obţine acum măreţia din dezamăgiri. Îşi cucereşte victoriile din înfrângeri. Îşi transformă chiar agonia în grandoare şi precaritatea în eternitate, câştigând, dupa ce a pierdut totul, cel mai dificil privilegiu, acela de a fi iubită. Ea acţionează astfel ca un artist.

Dar marea pictură veneţiană a apărut într-o vreme când Veneţia n-avea nevoie să-şi obţină victoriile din înfrângeri. Ea cunoştea o glorie reală şi îşi cucerea victoriile pe mări. Nimeni nu se gândea atunci să aştepte de la decădere vreo glorie. Flota veneţiană obţinea singură ceea ce mai târziu va trebui să aducă melancolia, iar palatele veneţiene nu erau încă muşcate de umbre. Veneţia credea şi în vanităţile şi în dreptatea ei. De aceea n-avea nevoie să apeleze la metafizică şi la consolări. Trăia în provocarea pe care o aruncase destinului şi cu aroganţa pe care o au totdeauna învingătorii care nu ştiu că vor fi şi ei odată învinşi.

Poate din această cauză marea pictură veneţiană are cu totul altă grandoare decât aceea a lui Rembrandt de pildă. Pentru că nici unul din pictorii veneţieni n-a trăit în singurătatea la care a fost constrâns, în ultima parte a vieţii, Rembrandt. Dimpotrivă, grandoarea lor pare îmbrăcată la cel mai bun croitor veneţian. Ea are nevoie de fast, de strălucire şi chiar carnaţia trupurilor goale e luxoasă. Totul în această pictură pune preţ pe valorile care pot fi sărbătorite. Veneţia nu trăia încă la jumătatea drumului dintre realitate şi metafizică. Ea îşi admira darurile şi trofeele în plină zi, încredinţată că timpul trebuie să i se supună, ca şi duşmanii serenissimei republici, şi că eternitatea nu e, poate, decât o altă faţă a clipei. De aceea în această pictură e un ciudat amestec de imediat şi etern, iar Tiţian are un aer princiar şi la nouăzeci de ani.

J. M. W. Turner - Grand Canal

J. M. W. Turner – Grand Canal

   La Tiţian lumina şi culoarea sunt încă în echilibru. Dar ne dăm seama că acest echilibru e provizoriu. Culoarea e prea potrivită pentru gustul veneţian ca să nu biruie. Pictorii vor ceda în cele din urmă, cu totul, tentaţiilor ei din dorinţa de a plăcea. Mai ales că, la Veneţia, Venus nu vrea să fie iubită, ci admirată. Ceva din slăbiciunea Veneţiei pentru aurul care acoperă leii de bronz trece în aproape toate tablourile pictorilor veneţieni, înclinaţi să cânte ceea ce există.

În aceste condiţii nu e de mirare că Filosofii lui Giorgione se gândesc, cu siguranţă, la altceva decât filosofii lui Rembrandt. Ei sunt calmi şi s-au oprit într-o privelişte plină de poezie. Sunt integraţi în natură, nu sunt în conflict cu ea. Şi dacă nu ştim aproape nimic despre cel care i-a pictat, despre Giorgione, avem impresia că ştim aproape totul despre acesţi filosofi, care nu întâmplător sunt trei. Ei n-au vocaţia singurătăţii ca filosofii lui Rembrandt. Simt nevoia să discute. Stau ca într-o seară antică şi cu puţină imaginaţie am putea şti ce discută. Cu siguranţă, despre viaţa la Veneţia.

Marieschi, Michele Giovanni - Rialto Bridge In Venice

Marieschi, Michele Giovanni – Rialto Bridge In Venice

   Şi, comparând Veneţia despre care vorbesc ei cu Veneţia de azi, înţelegem că arta nu vrea neapărat să se hrănească din amărăciune. Ea a ştiut foarte bine, de câte ori a vut prilejul, să admire şi să se bucure. Strigătul de triumf nu i-a fost mai puţin la îndemână decât cel de dezgust. Ba, de multe ori, i-a fost chiar mai greu să facă tristeţea biruitoare. Dovadă că Veneţia de  azi nu are alt profet în afară de Tintoretto.

 

Publicat in Revista “Flacăra” nr.1369 – 03.09.1981

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: