Octavian Paler – Restul e iubire ( Reflecţii despre munţi )

Am fost rugat să scriu în acest număr al revistei “ceva” despre munţi. Ceva ? Orice eroare provine dintr-o excludere, zicea Pascal. Dar e o fatalitate, se pare, să spunem “ceva”, mai ales când am dori să spunem totul.

Am încercat, nu demult, să definesc ceea ce îmi place să numesc morala munţilor. Şi afirmam că munţii despart ca să apropie; că ei te obligă să taci pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume zgomotoasă care nu suportă nici discreţia Giocondei. Adăugam atunci: am avut totdeauna impresia sau poate iluzia că o anume reculegere la care te constrânge muntele îi intimidează şi pe escroci.

Exageram, bineînţeles. În realitate, ştiu că escrocii autentici nu primesc lecţii de decenţă. Şi nici nu mai sunt atât de naiv încât să cred că lumea e nerăbdătoare să găsească în natură pedagogul de care are nevoie. Pe vremea când citeam “Émile” al lui Rousseau eram foarte tânăr şi lipsit de experienţă. Între timp, măcar din acest punct de vedere, am devenit mai lucid.

Nu există, totuşi, o morală a munţilor ? Am copilărit lângă munţi şi răspunsul meu nu poate fi decât unul singur. Dar îmi dau seama că pot fi bănuit de orgoliu. De aceea prefer să recunosc că noi înşine , cei care ne-am născut lângă munţi, suntem cei dintâi stingheriţi de defectele noastre. Când vorbim de morala munţilor n-o facem pentru că am fi mai buni sau mai răi decât cei care au trăit mereu departe de munţi, ci pentru a ne explica nouă înşine în primul rând de ce suntem aşa şi nu altfel. Căci dacă ar fi o copilărie să judecăm caracterele după altitudinea la care s-au format (în definitiv, pe Acropole grecii n-au urcat decât o sută de metri pentru a ajunge la zei), în ce ne priveşte înţelegem, de pildă, de ce nu prea ştim să fim degajaţi. Liniştea noastră, a celor care am văzut multă vreme cerul lipindu-şi obrazul de piatră, e colţuroasă ca muntele. Noi ne ascundem tandreţea sub o platoşă de asprime, de frică să nu fim traşi pe sfoară şi să ne expunem prea mult dezvăluindu-ne căldura fără nici o precauţie. Obişnuiţi cu intimitatea tăcuta a muntelui, ne hotărâm greu să ieşim din rezervă şi nu ne mărturisim uşor sentimentele. Preferăm să iubim decât să facem declaraţii de dragoste. Şi devenim, brusc, timizi pe orice scenă unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecaţi, prin urmare, că n-avem destula jovialitate şi nu ne lăudaţi că luăm în serios orice fleac. Nu e nici vina noastră, nici meritul nostru. După cum nu e vina noastră că suntem, în genere, zgârciţi în lucrurile mărunte şi risipitori în cele mari. Căci am obţinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am plătit pentru fiecare floare şi pentru fiecare bucurie. Dar pentru a ne dovedi nouă înşine că ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata să pierdem totul. De fapt, calitatea noastră principală este că nu ne jucăm cu vorbele, iar defectul nostru principal că am transformat asta în orgoliu. Provocat să râdă, un om de la munte iese stingherit din adâncul său de tăcere. Obişnuit să tacă, el consideră râsul, când nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu ştim să fim dezinvolţi. De câte ori încercăm, nu reuşim decât să fim stângaci, surâdem forţat şi se vede că nu suntem în apele noastre. Pe scurt, n-avem vocaţie de actori. Cunoaştem un singur rol bine. Să spunem ce gândim şi să fim ceea ce suntem.

Piatra şi pământul dur ne-au silit să fim prudenţi şi cu ispitele metafizicii. Noi ne-am lipit de pământ ca Anteu nu ca să căpătăm puteri, ci ca să trăim. Ştim de ce în deşert filosoful trebuie să caute mai întâi o oază ca să nu moară de sete, după care poate să-şi continue meditaţiile. Deoarece şi muntele, prin singurătatea lui, este uneori un deşert unde, înainte de a discuta despre dragoste, simţi nevoia s-o trăieşti. Dar în acelaşi timp ştim că muntele este exact contrariul unei piramide şi că numai cine înţelege asta ne poate înţelege şi pe noi. Piramida slujeşte o iluzie metafizică, în vreme ce noi, chiar în pustiul ideilor pure, ne întoarcem cu faţa spre ţărâna pe care am trădat-o şi spre locurile unde am învăţat  să iubim.

Am aflat astfel că muntele are un sens numai dacă i-l dăm. Altminteri, nu e decât un morman imens de piatră, un accident geologic. Şi, chiar cu întârziere, am descoperit că nu munţii sunt de vină pentru ceea ce n-am fost în stare să trăim.

Sunt pe jumătate un renegat pentru că, întâlnind marea, n-am putut să plec indiferent de pe plajă, dar nimic nu şterge în mine amintirea şi gustul pietrei. Departe de munţi, simt cum corabia joacă pe valuri şi visez să am o stâncă sub picioare. Să numesc asta nevoie de certitudini ? Mă tem că sună prea retoric. Şi am, din ce în ce mai mult, oroare de cuvinte mari. E vorba, poate, mai curând de un destin al nostru, al celor care am trăit lângă munţi. Nu putem trăda niciodată până la capăt. Şi târâm după noi, chiar în zarva oraşelor, tăcerea în care am crescut.

De aceea surâd când cineva îmi face obiecţii: “Totuşi munţii sunt prea morocănoşi; sau prea singuri”. Mă rog. Ce să răspund ? Orice aş spune e incomplet. Restul e iubire. Iar iubirea nu se teme de obiecţii. Unii sunt de altă părere şi nu iubesc munţii ? Să fie sănătoşi. Nu le reproşez nimic. Nu poţi să reproşezi unui om că n-are noroc. Şi, la urma urmei, unul din marile privilegii ale iubirii e că nu depinde de nimeni. Doar de tine însuţi. Sau poate nici de tine însuţi.

Dealtfel, adevărata dragoste n-are nevoie de apologie. Şi dacă în genere câmpia ne învaţă să vorbim, muntele ne învaţă, totuşi, mai ales să tăcem. Cei care am trăit lângă munţi ştim bine cât ne-a ajutat şi cât ne-a costat asta.

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1376 – 22.10.1981