Octavian Paler – Velásquez. Adevăr şi tăcere 1.

Montesquieu spunea: “Sunt prietenul celor care judecă numai cu mintea şi inamicul celor care judecă numai cu inima”. A fost deajuns această frază pentru ca domnul Montesquieu să-mi devină străin. Din ziua când am citit-o, m-am apropiat mai greu de cărţile lucidului, prea lucidului domn Montesquieu. Din moment ce ele mă considerau printre inamicii lor, pentru ce le-aş fi iubit ?

Judec cu inima şi pictura lui don Diego Velásquez. Căci, văzut doar cu mintea, pictorul oficial al lui Filip al IV-lea m-ar ţine la distanţă. Admir la el inteligenţa pusă în serviciul artei, dar, recunosc, cred mai mult în cei care nu izbutesc să fie atât de calmi.

Să mă explic. Judecat după datele  biografice, Velásquez este pictorul de curte prin excelenţă. În plus, el ştie să se descurce şi să-şi asigure succesul. Se însoară cu fiica maestrului său, Pacheco, personaj influent şi cu multe relaţii, care îl introduce la palat şi care aranjează lucrurile astfel încât andaluzul de douăzeci şi patru de ani face portretul regelui. De aici înainte, talentul şi tactul său îi asigură singure ascensiunea.

Aproape  întreaga viaţă a lui Velásquez se consumă la curte. În afară de două călătorii în Italia, el nu părăseşte Madridul decât pentru a-şi însoţi augustul stăpân. Îşi asumă cu plăcere obligaţii şi ranguri administrative, devine aposentador, un fel de mare intendent al palatului, îi pictează pe rege şi pe membrii familiei regale în situaţii diverse, călări sau nu, snguri sau însoţiţi de câinii şi de bufonii lor. Nimic nu pare să tulbure viaţa lui don Diego, iar cei pe care-i pictează sunt calmi, siguri de ei.

Femeile ţin în mâini o batistă sau un buchet de flori, bărbaţii mănuşile, arma de vânătoare, o scrisoare sau cravaşa. Velásquez trăieşte linear şi pictează ceea ce îi impune condiţia sa de pictor al curţii. Se simte onorat şi norocos şi nu-l deranjează faptul că e obligat să revină la aceleaşi modele. Câte talente au eşuat astfel ? Nenumărate. Nu şi Velásquez, dar să nu mă grăbesc, deocamdată judec cu mintea.

Întâlnirea lui cu Rubens la Escurial şi simpatia cu care s-au privit capătă astfel şi o valoare simbolică. Ei se numără printre cei favorizaţi şi de noroc şi de muze, care n-au trebuit să renunţe la nimic, nici la talentul lor, nici la reuşita lor socială. În vreme ce alţii, atâţia, au fost siliţi să aleagă, să sacrifice ceva, o parte mai mare sau mai mică din talentul lor, ori o parte mai mare sau mai mică din starea lor; au atins limitele de sus ale destinului lor artistic, ca Rembrandt, abia când au pierdut totul, ori şi-au plătit scump priceperea de a face carieră descoperind, adesea prea târziu, că un singur pas desparte compromisul de compromitere.

În ce-i priveşte pe Velásquez şi Rubens, ei sunt scutiţi de dileme. Arta poate merge şi pe covoare moi şi scumpe, ne şopteşte din autoportretele sale diplomatul din Anvers; nu e nevoie să se târască în pulbere cu picioarele goale sau să trăiască în încăperi sordide. Arta, îl continuă parcă pe don Diego, poate face reverenţe fără să fie umilită. Pe scurt, Velásquez s-a străduit se pare, să fie un corect artist de curte. El punea preţ pe rangul său cel puţin cât şi pe talentul său. Asta îmi spune logica rece a faptelor.

Dar inima răstoarnă faptele şi le contrazice. Ea îmi spune că talentul lui Velásquez a fost superior intenţilor sale. Andaluzul a reuşit mai mult decât a vrut şi chiar altceva decât a vrut. Sigur, el nu era Goya, nu-şi permitea să picteze ironic pe majestăţile lor care-i serveau drept modele şi care-l plăteau. El dorea ca portretele sale să placă. Nu râdea pe ascuns ca don Francisco în timp ce făcea reverenţe. Dar talentul său i-a jucat o festă. Cum altfel să-mi explic faptul că infanţii şi înfantele se înăbuşă în veşmintele lor somptuoase? Priviţi şi dumneavoastră câtă măreţie înţepenită există în aceste portrete şi veţi observa că Velásquez se smulge din servitutea condiţiei sale de artist de curte chiar străduindu-se să fie conştiincios.

El a vrut să-i glorifice pe membrii familiei regale şi a izbutit să ne arate că există ceva mai puternic decât regii. Eticheta. Infantele, mai ales, par prizoniere în veşmintele lor strălucitoare. Bufonii se plimbă pe scările palatului în haine obişnuite, în schimb, pentru ceilalţi, eticheta e necruţătoare, ca zeiţa Nemesis la greci. Paşii sunt număraţi, gesturile sunt măsurate, nimic nu e întâmplător. Cu excepţia bufonilor, nimeni nu e liber să stea cum doreşte. Trebuie să respecte pe care i-o impun eticheta şi rangul.

Micuţa infantă Margarita e datoare să fie la fel de rigidă ca regina Maria Anna de Austria. Şi nimeni, în aceste pânze, nu se îmbracă după pofta inimii. Toţi fac ceea trebuie să facă, nu ce vor să facă. Se aşază în faţa pictorului în atitudini studiate şi îşi ascund cât pot adevăratele gânduri. Încât îţi vine să exclami: “Sărmanii regi, sunt victimele propriei lor puteri.”. De câte ori ma uit la infantele lui Velásquez, mă cuprinde mila de ele.

Ultima servitoare din palat e mai liberă în mişcări decât aceste biete infante care trebuie să suporte calvarul atător reguli şi care abia mai pot respira în rochiile lor fastuoase. Normal că nici una dintre ele nu zâmbeşte. Zâmbetul e îndeobşte un semn de libertate, or ele nu-şi pot permite asta. Nu se pot nici măcar strâmba că le strânge corsajul. nu le îngăduie eticheta. Un anumit stoicism e, se pare, pedeapsa suveranilor, chiar a celor străini de orice preocupări filosofice.

Să-i lăsăm prin urmare să-şi suporte luxul şi puterea şi să vedem ce fac între timp bufonii lui Velásquez.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1379 – 15.11.1981