Hans Heinrich Pars – „Viata aventuroasa a operelor de arta „

   Watteau a murit la 37 de ani, la aceeaşi vîrstă cu Rafael. Masaccio n-a depăşit 27, şi generaţii întregi de pictori au făcut pelerinaj la Florenţa, la capela Brancacci, ca să înveţe din frescele sale. Giorgione nu avea decît 32 de ani cînd a fost răpus de ciumă, însă Concertul său din palatul Pitti, Cei trei filozofi de la Viena, Venus a sa de la Dresda, Concertul cîmpenesc de la Luvru sînt culmi ale picturii. Gericault, pictorul fascinantului Călăreţ de gardă imperială, pe care l-a pictat la vîrsta de 21 de ani şi care a devenit o senzaţie, ba chiar a rămas pînă azi, a căzut de pe cal cînd avea doar 32 de ani şi a murit ţintuit la pat, după 11 luni de boală chinuitoare. Carel Fabritius, foarte talentatul elev al lui Rembrandt, şi-a găsit sfîrşitul la vîrsta de 30 de ani, în urma exploziei unei pulberării. Aceasta s-a întîmplat la Delft, la 12 octombrie 1654, în timp ce lucra la portretul unui artist. Promiţătorul Carl Philipp Fohr s-a înecat în Tibru la 23 ani. Paulus Potter, al cărui Tăuraş, este iubit de toată lumea, a murit la numai 29 ani de tuberculoză. El lucra cu fanatism, ziua la picturi, iar seara, la flacăra lumînărilor, la gravurile sale. Dacă-şi permitea uneori, de dragul soţiei sale, o oră de plimbare, făcea schiţe pe drum. N-a fost văzut niciodată inactiv.

==========

Un ţăran lasă moştenire nepoţilor şi strănepoţilor săi o gospodărie, un armator vasele sale, un comerciant – pe lîngă averea personală – o prăvălie cu toate relaţiile sale şi cu capitalul de încredere pe care-l mai pot folosi multe generaţii. Cum arată însă succesiunea lui Michelangelo, Dürer, Correggio, Goya şi Manet? Ea constă din fresce, picturi în ulei, gravuri şi statui, care la moartea lor se află demult în alte mîini sau mai pot hrăni, eventual cîţiva ani, ca moştenire, văduva şi orfanii artistului. Nu există în întreaga istorie a artelor plastice nici un singur caz de avere dobîndită prin pictură, care să fi format temelia bunăstării unei familii pentru mai multe generaţii.

==========

Rembrandt nu se pricepea deloc la socoteli. Unii din creditorii săi i-au luat-o în nume de rău şi, pînă la urmă, i-au făcut de petrecanie. Căci chiar şi un geniu trebuie să-şi plătească datoriile, altfel sfîrşeşte în mizerie. Şi Rembrandt şi-a sfîrşit viaţa în mizerie. Dacă în pragul bătrîneţii ar fi primit numai suma care se oferă azi pentru un singur studiu de portret realizat de mîna sa, ar fi putut picta liniştit încă zece ani, căci risipitor nu era. Iar negustorii de tablouri de azi ar fi mai bogaţi cu cel puţin o sută de picturi care ar obţine preţuri astronomice.

==========

Nu există un alt artist al cărui buget să fie atît de cunoscut ca al lui Rembrandt. Istoricii de artă olandezi au strîns cu o sîrguinţă într-adevăr demnă de admiraţie chiar şi cele mai neînsemnate notiţe privind „activul” şi „pasivul” vieţii sale. Şi ne vine greu să citim toate acestea, nu pentru că ar fi prea multe, ci pentru că ochii ţi se înceţoşează de lacrimi, atît sînt de triste. Zece ani de fericire, patru-sprezece de necazuri şi doisprezece de mizerie, aceasta este viaţa lui Rembrandt…

==========

Rembrandt este un singuratic încă de la începutul drumului său şi nu se supune nici unei îndrumări. Conform tradiţiei, structura unui tablou se înalţă pe osatura unor linii, piramide, diagonale savant echilibrate. Rembrandt – în schimb – apelează la lumină şi umbră chiar cînd desenează şi schiţează. Acestea sînt elementele de bază ale compoziţiei sale. Iar în ce priveşte culorile în părţile luminate ale compoziţilor, ele constituie o enigmă pentru toată lumea. Pentru discipoli, pentru maeştrii celor trei secole care s-au scurs de la moartea pictorului. Cei mai buni specialişti în tehnica picturii încearcă să-i afle secretul, caută să descopere cum a procedat: cum a reuşit să stratifice adîncimile, să înmănunchieze lumina din toate culorile, juxtapunînd porţiunile împăstate şi suprapunînd glasiurile.

==========

Văzînd că Rafael, care n-a trăit decît 37 ani, a creat cu mult peste 200 de tablouri, că de la Tiţian, care, după cum se crede, atinsese aproape vîrsta de 100 de ani, mai avem aproximativ 140 de opere, că numărul picturilor de şevalet rămase de la Dürer după o viaţă de 57 de ani este în jur de 70 iar Rembrandt, care a murit la 63 de ani, ne-a lăsat 700 de picturi în ulei – fără să 79 socotim lucrările pierdute – ni se pare de neînţeles cum după o viaţă de 67 de ani Leonardo da Vinci ne-a lăsat nu mai mult decît 15 tablouri…

==========

Leonardo da Vinci a început să lucreze la portretul tinerei soţii a negustorului florentin Francisco del Giocondo în anul 1503 şi a tot lucrat la el pînă în 1506. Nu-l considera însă finit, şi-l luă cu el la Milano. Tabloul era atunci mai lat decît acum. Ştim aceasta din desenul tînărului Rafael, unde se mai văd încă în dreapta şi în stînga coloanele loggiei, care au fost mai apoi tăiate. Cînd Leonardo, paralizat, îşi trăieşte ultimele zile în micul castel Cloux de lîngă Amboise pe Loire, regele Francisc I, protectorul şi amfitrionul său, îi cere portretul Monei Lisa plătindu-i în schimb 12.000 de franci.

==========

Acum tabloul de altar cu Sărbătoarea cununilor de trandafiri este în sfîrşit în drum spre Praga. Aceasta se întîmpla către anul de graţie 1600. Joachim von Sandrart, pictor, colecţionar şi biograf al artiştilor, ne-a transmis istoria acestui memorabil transport. Din dispoziţia personală a împăratului, tabloul a fost cusut cu grijă în covoare moi, învelit într-un strat gros de bumbac, menit a amortiza şocurile, şi izolat, spre a fi ferit de efectul ploii, cu un înveliş impermeabil de pînză cretată. Toate acestea n-au fost însă suficiente. Împăratul se temea că preţioasa încărcătură ar putea fi totuşi vătămată, în pofida tuturor măsurilor de prevedere, dacă ar călători într-o trăsură ce ar zgîlţîi-o pe drumuri desfundate. A dat de aceea ordin ca tabloul să fie purtat pe bare de către oameni puternici, iar întregul drum de la Veneţia la Praga, necesitînd cîteva săptămîni de umblat, să fie parcurs pe jos. Gestul lui Rudolf a trădat astfel mai mult respect decît dacă l-ar fi purtat pe Dürer în propia-i lectică împărătească. O mai mare pietate n-a manifestat-o probabil pînă în zilele împăratului Rudolf nici un potentat al lumii faţă de vreo operă de artă.

==========

Se petrece însă un adevărat miracol: suedezii nu distrug pînzele lui Correggio, ci le cară cu ei ca pradă de război spre Nordul îndepărtat. Leda, Danae şi Io se reîntîlnesc la reşedinţa din Stock- holm a reginei Cristina, nu însă în galerie, ci în grajdul regal, unde îndeplinesc un timp funcţia de obloane… Abia pictorul de curte Sebastien Bourdon îi atrage reginei atenţia asupra acestui sacrilegiu.

==========

Pasiunea de colecţionar de artă o aveau în sînge mulţi habsburgi; s-a manifestat şi la împăratul Maximilian I, care i-a plătit lui Albrecht Dürer o rentă viageră. O regăsim la nepotul lui Maximilian, împăratul Carol Quintul, admirator al lui Tiţian. Mătuşa împăratului, regenta Margareta, poseda o mult admirată galerie la Bruxelles. Strănepotul de unchi al lui Carol, împăratul Rudolf al II-lea, a neglijat din cauza pasiunii pentru artă problemele de stat. Arhiducele Ferdinand al Tirolului, care a luat ca soţie o femeie frumoasă de origine burgheză, Philippine Welser, şi-a găsit alinarea după moartea acesteia în splendida sa colecţie de artă din castelul Ambras. Habsburgul spaniol Filip al II-lea i-a admirat pe Tiţian şi Hieronymus Bosch. La curtea nepotului său, Filip al IV-lea, a strălucit Velazquez ca pictor de curte, iar Rubens era un oaspete sărbătorit.

==========

Numai astfel se explică salvarea Altarului din Gand, celebra capodoperă a picturii neerlandeze realizată de Hubert (?) şi Jan van Eyck. Se ştie doar că acest altar a fost ameninţat în primul rînd, datorită faimei de care se bucura, astfel că nici Filip al II-lea n-a îndrăznit să-l ducă la Madrid. Cu mulţi ani înaintea furiei icono-claste, regele comandase o copie a altarului la pictorul Michael Coxcie din Malines. Filip al II-lea i-a cerut lui Tiţian să-i trimită de la Veneţia albastrul de azur, foarte greu de procurat şi foarte scump, necesar mantiei Mariei, şi a plătit pentru copie 4.000 de guldeni, dublul onorarului cuvenit. Cît de mare a fost bucuria cînd s-a aflat că altarul a rămas neatins!

==========

Coborîrea de pe cruce, tablou de pe altarul principal al bisericii Sf. Iacob din Bruges, era socotită una din cele mai remarcabile opere ale maestrului localnic Hugo van der Goes. După ce a trecut cu bine perioada asaltului iconoclaştilor, a fost sustrasă în mod foarte insolit privirilor comunităţii reformate. Un pictor a pictat în negru întregul tablou şi a scris apoi pe panou, cu litere de aur, cele zece porunci. El a trebuit să suporte pentru această faptă reproşul sever al lui Van Mander, care a declarat că preferă să-i treacă numele sub tăcere, ca să scutească lumea artiştilor de această ruşine. Dar se poate crede totodată că acel necunoscut a recurs la o viclenie de război pentru a salva tabloul cu orice preţ. Căci pelicula neagră a început curînd, cum era dealtfel de aşteptat, să se fisureze şi să cadă, iar cînd s-a trecut la curăţirea tabloului, capodopera lui Hugo van der Goes a oferit iarăşi privirilor întreaga strălucire a culorilor sale. Pictura se mai afla în biserica din Bruges în anul 1783, însă în perioada ocupaţiei franceze a dispărut fără urmă. Se pare că s-a pierdut definitiv.

==========

Medic, farmacolog, chimist, fizician, şi ce n-a mai fost! Un om care experimenta tot timpul, oare prepara fel de fel de cosmetice pentru regina atît de des pictată de Sir Anthony van Dyck, care a inventat haine de ploaie impermeabile pentru necesităţile armatei, a descoperit o vopsea purpurie pentru pictura în email şi care colecţiona în multe ateliere de artişti reţete de materiale, le nota, le verifica, care ne-a relatat nepreţuite convorbiri de atelier cu Rubens, Van Dyck şi alţi maeştri din Ţările de Jos – Mayerne a fost unul dintre primii care a încercat să sondeze cu ochi de chimist tehnica picturală rezultată din practica artiştilor.

==========

Dacă vrem să fim cinstiţi şi riguroşi, atunci rechizitoriul făcut „restauratorilor” de odinioară se cuvine îndulcit cu acordarea unor circumstanţe atenuante. Să recunoaştem că, deocamdată, ne-am referit extrem de puţin la cea mai grea dintre marile dificultăţi care se ridică în calea salvării tablourilor. Aceasta rezidă, după cum se va vedea, în primul rînd în latura esoterică a picturii, în ceea ce poate şti doar iniţiatul despre modul în care un maestru şi epoca sa şi-au pregătit şi elaborat mijloacele picturale. Este acel secret al fraţilor Van Eyck, care şi-au făurit tehnica lor deosebită, inimitabilă, sînt învăţăturile tainice ale şcolilor de pictură care se transmiteau – asemenea formulelor asociaţiilor de constructori din perioada goticului – fie numai oral, fie într-un limbaj cifrat pe care nu trebuia să-l cunoască nici un nechemat, nimeni aflat în afara asociaţiei. Pentru început este un secret de mănăstire, un secret de breaslă, apoi devine ştiinţa secretă a unei şcoli de pictură şi, în sfîrşit, invenţia genială a unui maestru care, ca Leonardo şi mulţi alţii, şi-au preparat ei înşişi verniurile. Este latura de meşteşug a singularităţii creatoare.

==========

Negoţul de artă al vremurilor noastre, în care pătrunde mereu cîte un nou outsider, este o breaslă deschisă a unor spirite libere. Cunoaştem povestea unui mic moşier din Pomerania, care a trebuit să-şi vîndă într-o bună zi pămîntul. Cu banii obţinuţi a cumpărat întregul inventar mobil al unui castel, inventar scos la licitaţie în acelaşi timp şi care cuprindea picturi, mobilă, covoare, bronzuri, veselă, porţelanuri şi vaze. El a transportat cele achiziţio-nate în oraş şi a deschis cu ele, în trei camere mici, un magazin de antichităţi. După cum s-a exprimat ironic amabilul său coleg francez Vollard, el a pornit în noua sa meserie cu cele mai bune premise, adică fără nimic. Cu numai cîţiva ani mai tîrziu el ajunsese să vîndă vechi picturi din templele chinezeşti şi viori lucrate de meşteri italieni, sfeşnice gotice şi tablouri pictate ele impresionişti. Deveni un intrus nu totdeauna bine văzut la marile licitaţii berlineze. Flerul său se dirija după legi proprii iar darul său de a combina era uimitor.

==========

Albrecht Dürer ducea cu sine în călătoriile întreprinse, ca marfă de vînzare, picturile şi gravurile sale, în timp ce soţia sa le comercializa pe cele rămase acasă. Lucas Cranach ţinea o dugheană, în care vindea clientelei alese şi lucrările sale. Maeştrii medievali încredinţau lucrările lor negustorilor ambulanţi, cărăuşilor, precum şi bijutierilor care călătoreau prin ţară.

==========

La Karlsruhe, Stuttgart şi Mannheim, apoi la Nürnberg, Chemnitz, Dresda şi München, au fost prezentate cetăţenilor adevărate „camere de groază ale artei”. „La Karlsruhe – relatează Peter Ortwin Rave – erau reprezentaţi, alături de expresioniştii germani, şi artişti ca Liebermann, Slevogt, Hans von Marees şi Munch. Unele lucrări purtau plăcuţe cu specificarea „milioanelor” plătite pentru ele în timpul inflaţiei. Preţurile nu au fost recalculate în mărci noi, pentru a crea opiniei publice impresia că tablourile au fost achiziţionate cu sume imense, iar în presă a fost chiar formulată acuzaţia de risipă cu banii contribuabililor. Tinerilor sub 18 ani li s-a interzis intrarea, pentru a stîrni astfel curiozitatea amatorilor de senzaţii tari. Din atelierele unor artişti au fost confiscate desene erotice, care au fost aşezate apoi pe o masă din expoziţie şi prezentate publicului de către un paznic”.

==========

Cînd i s-a propus, în 1874, să achiziţioneze la un preţ foarte convenabil comorile de artă din Muzeul Prado pentru Berlin, Bismarck a respins cu hotărîre această idee, căci o asemenea acţiune ar fi rănit orgoliul şi demnitatea naţiunii spaniole, întrucît fiecare popor consideră avuţia sa artistică drept avuţie naţională. Hitler, în schimb, s-a întors la practicile de jaf ale lui Napoleon. Şi el voia, ca şi corsicanul, să treacă în revistă într-o zi galeria victoriei.

==========

După cel de al doilea război mondial, un diplomat francez, salutînd reîntîlnirea cu tezaurul intact al Luvrului, aminti cu tristeţe de muzeele goale ale Germaniei. Franţa a reuşit să salveze fondul ei muzeal, ascunzînd cu grijă multe din capodoperele rîvnite de ocupanţi. Anglia saluta întreaga bogăţie a galeriilor sale, care au petrecut în Wales cîţiva ani de „exil”, dar şi de restaurare, şi se ofereau acum privirilor mai strălucitoare decît oricînd. Spania, în sfîrşit, sărbătorea reîntoarcerea comorilor din Prado, care fuseseră duse în Elveţia încă în timpul războiului civil. Italia răsufla uşurată. Frumuseţea sa muzeală a suferit, ce-i drept, destule pierderi, dar în ansamblu n-a fost ştirbită. Comorile multor oraşe ale sale au găsit adăpost între zidurile Vaticanului; cele din Neapole şi Monte Cassino erau aşteptate să se întoarcă din Germania

==========

La Lübeck vechile vitralii de la Marienkirche, din care peste 350 reprezentau tezaurul picturii pe sticlă şi monumentale nord-germane din jurul anului 1400, au fost depozitate după ziduri groase şi sub mai multe rînduri de bolţi, în infrastructura turnurilor. Cine putea să bănuiască că la 29 martie 1942, cînd biserica a ars, clopotele incandescente, prăbuşindu-se, vor străpunge în cădere planşeele şi vor topi conţinutul lăzilor, astfel încît s-au păstrat doar 23 de plăci de sticlă, nici măcar cele mai importante?

==========

Culinar-literar: Andrei Makine – „Testamentul francez „

   Charlotte despăturea un ziar vechi, îl apropia de lampa ei cu abajur turcoaz şi ne anunţa meniul banchetului dat în onoarea suveranilor ruşi la sosirea lor la Cherbourg: Supă Supă‑cremă de creveţi Casolete Pompadour Păstrăv din Loara înăbuşit cu vin de Sauternes Fileu de berbec sărat cu mânătărci Prepeliţă de podgorie à la Lucullus Găini îndopate din Mans Cambacérès Îngheţată cu vin de Lunel Punci à la romaine Potârnichi şi ortolani fripţi cu trufe Pate de ficat de gâscă de Nancy Salată Sparanghel cu sos muslin Îngheţată Succes Desert   Cum puteam oare să descifrăm acele formule cabalistice? Potârnichi şi ortolani! Prepeliţe de podgorie à la Lucullus! Bunica, înţelegătoare, căuta echivalente evocând alimentele foarte rudimentare ce se găseau încă în magazinele din Saranza.

==========

Pe urmă, ne informa Charlotte, mai era şi vestitul bucătar Urbain Dubois care‑i dedicase lui Sarah Bernhardt o supă de creveţi şi de sparanghel. Trebuia să ne imaginăm un borş dedicat cuiva, ca o carte… Într‑o zi, am urmărit pe străzile Atlantidei un tânăr dandy, care a intrat la Weber, o cafenea foarte la modă, după spusele unchiului Charlottei. A comandat ceea ce comanda întotdeauna: un ciorchine de struguri şi un pahar cu apă. Era Marcel Proust. Cercetam ciorchinele acela şi paharul de apă, care, sub privirile noastre fascinate, se transformau într‑o mâncare de o eleganţă inegalabilă. Deci nu varietatea vinurilor sau abundenţa rabelaisiană a hranei conta, ci…

==========

Ion Ianosi – „Poveste Cu Doi Necunoscuti, Dostoievski Si Tolstoi”

   Celebra sa execuţie publică, precum şi lovitura de teatru regizată în ultima clipă de crudul împărat NiColae I, Dostoievski le-a descris în aceeaşi zi fratelui său într-o scrisoare : „Astăzi, 22 decembrie, ne-au dus în piaţa Semio- novski. Acolo ne-au citit tuturor condamnarea Ia moarte, ne-au dat să sărutăm crucea, au rupt săbiile peste capetele noastre, şi ne-au făcut toaleta de dinaintea morţii (cămăşi albe). Apoi au dus trei dintre noi la stîlpul de execuţie. Chemau cîte trei, eu eram în al doilea grup, şi-mi rămînea, aşadar, să trăiesc nu mai mult de un minut. Mi-am amintit, frate, de tine, de toţi trei; în ultimul minut tu, numai tu îmi mai erai în minte, am descoperit de-abia aici cît de mult te iubesc, frate drag ! Am mai avut timp să-i îmbrăţişez pe Pleşcev şi Durov, care erau alături, şi să-mi iau de la ei rămas bun. In cele din urmă au dat semnalul de oprire, pe cei legaţi de stîlp i-au dus înapoi, şi ne-au citit că ma- iestatea-sa imperială ne dăruieşte viaţa. Au urmat apoi condamnările reale…“ Astfel a rămas în viaţă cel ce a adus Rusiei o fală incomparabilă cu a tuturor împăraţilor săi din acelaşi, al 19-lea, secol. Feodor Mihailovici a rămas însă pentru totdeauna marcat de mascarada sinistră a „execuţiei” sale ; ea explică — laolaltă cu cele ce vor fi urmat în „Casa morţilor” — o bună parte din teribilele convulsiuni lăuntrice ale scrisului său de mai tîrziu.

==========

Idiotul a fost definitivat din decembrie 1867 pînă în ianuarie 1869. Dostoievski s-a decis să lase deoparte toate planurile şi variantele premergătoare şi a luat totul de la început : între 4 şi 18 decembrie el a experimentat, potrivit propriei sale mărturisiri, în medie nu mai puţin de şase planuri zilnic, apoi a început la 18 decembrie să-şi redacteze romanul în formă definitivă. La 5 ianuarie 1868 el a expediat editorului M.N. Katkov primele cinci capitole ale părţii întîi, iar la 11 ianuarie — încă două capitole. Ceea ce înseamnă, după calculele soţiei sale, că a scris în 23 de zile cam şase coli de tipar.

Culinar-literar: Portret In Sepia (Isabel Allende)

Cumpăra obiecte de artă şi la masa ei se serveau feluri nemaivăzute, pentru că pînă şi cele mai ajunse familii mai mîncau încă precum neciopliţii căpitani din timpurile Conquistei: supă, tocană, friptură, fasole şi deserturi coloniale greţoase. Cînd bunică-mea a servit prima dată foie gras şi o varietate de brînzeturi importate din Franţa, doar domnii care fuseseră în Europa le-au putut mînca. La mirosul varietăţilor de Camembert şi Port-Salut unei doamne i s-a făcut rău şi a trebuit s-o ia la goană spre baie.

–––––––-

…ceaiul i-a readus bunică-mii voia bună si culorile în obraz, drept care a poruncit să vină coşurile şi s-a apucat, ca o precupeaţă de piaţă, să împartă mîncarea ca să ne astîmpărăm foamea. Au ieşit la iveală sticlele cu rachiu şi şampanie, aromatele brînzeturi de ţară, delicatele mezeluri de porc pregătite în casă, pîinile şi prăjiturile învelite în şervete albe de in,

==========

Randy Mosher – „Tasting Beer”

   ”In the town of Plzeň in 1842, a number of things came together to create a beer that would eventually dominate the world market beyond anybody’s dreams. The beer, Pilsner, was a confluence of ingredients, technology, and a business plan just right for the times. Community leaders thought it would be a good idea to build a sizable brewery to make lager beer and capitalize on the lager boom and the extraordinarily high quality of the malt and hops of the region. The story goes that a brewer named Josef Grolle actually flubbed the recipe, and instead of a dark Munich-style beer, a much paler beer gushed forth; but this seems very unlikely for a number of reasons. I think when the historians have dug into it a little deeper we will find that the parts and pieces were all there before 1842, and probably the beer, too, on a small scale. What the town fathers of Plzeň did was bet big on it, perhaps seeking to trade on the raging popularity of the English pale ale that seemed to be everywhere in those days. In any event, the pale, crisp, effervescent Pilsner beer was a huge hit, bringing its little hometown worldwide”.

––––––

„Bavaria joined the German Union in 1871, bringing its restrictive beer purity law with it; by 1879 this Reinheitsgebot had the force of law across Germany. Prior to this time, northern Germany’s beers had a lot more in common with Belgium than they did with Bavaria. It was white-beer country up north. Beers brewed with a proportion of wheat, often smoked, sometimes sour, and using herbs such as coriander and sugars such as molasses and honey, were very popular. Beers from that time, like grätzer, lichtenhainer, kotbüsser, Broyhan, and gose, can be lovely beers and deserve to be brewed again — a few of them actually are. Of all the northern German ales, only Berliner Weisse and the lovely specialty ales of the Rhine valley, Kölsch and Düsseldorfer Alt, have survived in any meaningful way”.

––––––

„Belgian beer has taproots that go back to the Middle Ages. Those dancing peasants in the Breughel painting are most likely drinking something along the lines of lambic, the sour, wild-fermented beer of the Brussels region. Witbier also has a long pedigree. But many of what we think of as ancient and characteristic beers, such as Trappist Dubbels and Tripels, are actually inventions of the twentieth century, so what you may have heard isn’t always the real story”.

––––––

„Belgium has never had a beer purity law. This means there was never a purge of the ancient spices, herbs, and sugars that were once widespread in European brewing. Coriander, orange peel, cumin, grains of paradise (a pungent, peppery spice), and many kinds of sugars find their way into Belgian beers, often in quite subtle ways. For a beer lover seeking new experiences, Belgium is a wonderland of the highest order”.

––––––

„In whatever manner people were getting their alcohol, small beer remained important in early America. George Washington’s famous recipe of a little molasses and a handful of bran is probably typical. He was a commercial-scale distiller and had access to imported Madeira and other products for serious imbibing, but still, small beer was vital to the functioning of his estate. The idea was to add just enough flavoring to make it palatable as a source of safe water for slaves, servants, and master alike. After the Revolution, Thomas Jefferson saw beer as a temperate path for a spirits-soaked populace and began brewing experiments at Monticello, but ultimately nothing much came of this”.

––––––

   „Consumption shifted away from saloons to the home. Before Prohibition, 75 percent of beer had been draft and the remainder bottled. By 1945, this had reversed, and three-quarters of all beer was packaged, not draft, and increasingly sold to take home, which meant that beer was more available to women, and more importantly, they became involved in its purchase”.

––––––

„THE FIRST CANNED BEER was released in 1935 by the Kruger Brewing Company of Newark, New Jersey. The new cans were light, quick to chill, and took up less room than bottles in the refrigerator, all of which was very appealing to women. When masses of GIs returned home after World War II, having enjoyed canned beer in the intense arena of war, cans were a comfortable fit at home. They were a big hit”.

––––––

„A NUMBER OF different additives were used to make these discount beers more palatable. Cobalt salts were found to dramatically improve beer foam, and this was hailed as a godsend until people started getting sick and the product was withdrawn. By the late 1980s, most of these additives were gone for good, and it should also be noted that not all breweries resorted to extreme means to slice the price”.

––––––

„For some beers the best minerals are no minerals at all. The Czech town of Plzeň, famous for the pale Pilsner lager that changed the beer world, has extremely soft water, and they coupled that with an elaborate mashing procedure to create one of the world’s classics. Mineral-free water is not well suited for most beers or brewing methods, but of course with very soft water it’s easy for a brewer to simply add the needed minerals. Removing minerals is a little more difficult, and until about a hundred years ago, brewers really didn’t understand this in any depth. Today, there are many methods that can be used. The beautiful advertising mythology about northern waters or pristine mountain springs is just a big, beautiful lie”.

––––––

„Historically, many styles develop spontaneously and only later get the name by which they become famous. Dark brown ales were brewed in London for a generation before the name “porter” was applied to them sometime around 1725. “Stout” was a term used generically for strong beer in England as early as the late seventeenth century, but it didn’t find common use until a generation later, when it came exclusively to mean a strong porter. Münchener beers were simply the local brew until they became popular elsewhere and then took on the city’s name. Other beers are the product of invention, not evolution. Pilsner dates quite precisely to 1842, when the city fathers decided to build and brew a pale beer, then a new idea in the lager world. Bill Owens, the creative force behind one of the first latter-day U.S. brew-pubs, lays claim to the invention of the “amber” designation: “I had a dark and light, and what was I gonna call that middle one? Amber.”

––––––

„The domestic-scale recipe given by Elizabethan chronicler William Harrison (The Description of England, 1577) is a barley-malt beer with 5 or 6 percent each of wheat and oats, showing those grains still in use in mainstream beers of the time. Elsewhere called “headcorne,” they were likely used to enhance the beer’s head, a task to which wheat is still applied in English beers. This recipe also makes use of about three-quarters of a pound per barrel of hops, a reasonable quantity by modern standards. Harrison likely got the recipe from his wife — she was the brewer in the family”.

Daniel C. Dennett – “From Bacteria to Bach and Back” (II)

   “Could something as intellectually sophisticated as a digital computer, for instance, ever evolve by bottom-up natural selection? This is very hard to imagine or even to take seriously, and this has inspired some thinkers to conclude that since evolution couldn’t create a computer (or a computer program to run on it), human minds must not be products of natural selection alone, and the aspirations of Artificial Intelligence must be forlorn”.

“How could a slow, mindless process build a thing that could build a thing that a slow mindless process couldn’t build on its own? If this question seems to you to be unanswerable, a rhetorical question only, you are still in thrall to the spell Darwin broke, still unable to adopt Darwin’s “strange inversion of reasoning.” Now we can see how strange and radical it is: a process with no Intelligent Designer can create intelligent designers who can then design things that permit us to understand how a process with no Intelligent Designer can create intelligent designers who can then design things”.

“The idea that every organism has its ontology (in the elevator sense) was prefigured in Jakob von Uexküll’s (1934) concept of the organism’s Umwelt, the behavioral environment that consists of all the things that matter to its well-being”.

“Gregorian creatures, named in honor of Richard Gregory, the psychologist who emphasized the role of thinking tools in providing thinkers with what he called “potential intelligence.” The Gregorian creature’s Umwelt is well stocked with thinking tools, both abstract and concrete: arithmetic and democracy and double-blind studies, and microscopes, maps, and computers. A bird in a cage may see as many words every day (on newspaper lining the cage floor) as a human being does, but the words are not thinking tools in the bird’s Umwelt”.

   “ The task of a nervous system is to extract information from the environment to use in modulating or guiding successful behavior”.

“Shannon idealized and simplified the task of moving semantic information from point A to point B by breaking the task down into a sender and a receiver (two rational agents, note) with a channel between them and a preestablished or agreed-upon code, the alphabet or ensemble of permissible signals. The channel was susceptible to noise (which was anything that interfered with transmission, degrading the signal), and the task was to achieve reliable transmission that could overcome the noise. Some of the designs that accomplish this were already well understood when Shannon devised his theory, such as the Able Baker Charlie Dog Easy Fox … system of alphabet letters, used by the US Navy (superseded by the Alpha Bravo Charlie Delta Echo Foxtrot … system, the NATO Phonetic Alphabet in 1955) in voice radio transmission to minimize the confusion between the rhyming letters”.

“Robert Anton Wilson, an author of science fiction and writer on science, proposed the Jesus unit, defined as the amount of (scientific) information known during the lifetime of Jesus”.

“There was exactly one Jesus of scientific information in AD 30, by definition, an amount that didn’t double (according to Wilson) until the Renaissance 1,500 years later. By 1750 it doubled again to 4 Jesus, and doubled to 8 Jesus in 1900. By 1964 there were 64 Jesus, and Lord knows how many Jesus (Jesuses?) have accumulated in the meantime”.

“Consider a less fantastical possibility than trees with eyes: brilliant autumn foliage. Is it an adaptation in trees? If so, what is it good for? It is commonly understood to be not an adaptation but merely a functionless byproduct of the chemical changes that occur in deciduous leaves when they die. The leaves stop making chlorophyll when the sunlight diminishes, and as the chlorophyll decomposes, other chemicals present in the leaves—carotenoids, flavonoids, anthocyanins—emerge to reflect the remaining light”.

“Evolution depends on the existence of high-fidelity copying but not perfect copying, since mutations (copying errors) are the ultimate source of all novelty. Digital copying technology is perfect, for all practical purposes: if you copy a copy of a copy of a copy … of a Word file, it will be letter-for-letter identical to the original file. Don’t expect mutations to accumulate, for better or for worse. DNA copies itself almost perfectly, but without its very occasional errors (not one in a billion nucleotides), evolution would grind to a halt”.

“When life began, it was anaerobic (it didn’t require oxygen), and the atmosphere was almost oxygen-free, but once photosynthesis evolved, living things began pumping oxygen (in the form of CO2 and O2) into the atmosphere. This took several billion years, and some of the O2 in the upper atmosphere was turned into O3, or ozone, and without it, deadly radiation would reach the Earth’s surface and make our kind of life impossible. The oxygen level 600 million years ago was only 10% of its current level, so although the change is imperceptibly slow, it is dramatic over time”.

“Engineers have managed to create the technology to print microscopic computer circuits with millions of identical flip-flops each reliably storing a 0 or 1 until ordered (from on high) to “flip the bit.” These are the ultimate moving parts of a computer and they have no individuality, no idiosyncrasies at all. Neurons, in contrast, are all different; they come in a variety of quite clearly defined structural types—pyramidal, basket, spindle, and so on—but even within types, no two neurons are exactly alike”.

Daniel C. Dennett – “From Bacteria to Bach and Back”

   “Even the simplest bacterial cells have a sort of nervous system composed of chemical networks of exquisite efficiency and elegance. But how could just the right combination of membranes and do-loops ever arise in the prebiotic world? “Not in a million years!” some say. Fair enough, but then how about once in a hundred million years? It only has to happen once to ignite the fuse of reproduction”

“The termite castle and Gaudí’s La Sagrada Familia are very similar in shape but utterly different in genesis and construction. There are reasons for the structures and shapes of the termite castle, but they are not represented by any of the termites who constructed it. There is no Architect Termite who planned the structure, nor do any individual termites have the slightest clue about why they build the way they do. This is competence without comprehension, about which more later. There are also reasons for the structures and shapes of Gaudí’s masterpiece, but they are (in the main) Gaudí’s reasons. Gaudí had reasons for the shapes he ordered created; there are reasons for the shapes created by the termites, but the termites didn’t have those reasons. There are reasons why trees spread their branches, but they are not in any strong sense the trees’ reasons. Sponges do things for reasons, bacteria do things for reasons; even viruses do things for reasons. But they don’t have the reasons; they don’t need to have the reasons”.

“Endosymbiosis is a crane; it lifted simple single cells into a realm of much complexity, where multicellular life could take off. Sex is a crane; it permitted gene pools to be stirred up, and thus much more effectively sampled by the blind trial-and-error processes of natural selection. Language and culture are cranes, evolved novelties that opened up vast spaces of possibility to be explored by ever more intelligent (but not miraculously intelligent) designers. Without the addition of language and culture to the arsenal of R&D tools available to evolution, there wouldn’t be glow-in-the-dark tobacco plants with firefly genes in them”.

“Both Darwin and Turing claim to have discovered something truly unsettling to a human mind—competence without comprehension. Beverley expressed his outrage with gusto: the very idea of creative skill without intelligence!”.

   “Even bacteria are good at staying alive, making the right moves, and keeping track of the things that matter most to them; and trees and mushrooms are equally clever, or, more precisely, cleverly designed to make the right moves at the right time. They all have elevator-type “minds,” not elevated minds like ours.16 They don’t need minds like ours. And their elevator-minds are—must be—the products of an R&D process of trial and error that gradually structured their internal machinery to move from state to state in a way highly likely—not guaranteed—to serve their limited but vital interests”.

“we should take the same line with bacteria, and with trees and mushrooms. They exhibit impressive competence at staying-alive-in-their-limited-niches, thanks to the well-designed machinery they carry with them, thanks to their genes. That machinery was designed by the R&D process of natural selection, however, so there is nothing anywhere at any time in that R&D history that represents the rationales of either the larger functions of whole systems or component functions of their parts the way comments and labels represent these functions for human designers”.

“linguists today are still thrashing around trying to write a satisfactory version of the “rule book” for speaking English, while every ten-year-old native English speaker has somehow installed and debugged a pretty good version of the executable object code for the control task of speaking and understanding the language”.

Thomas Asbridge – The Crusades: “The Authoritative History of the War for the Holy Land“

  “Notably, Pope Urban II did not invent the term ‘crusade’. The expedition he launched at Clermont was so novel, and in some ways still so embryonic in its conception, that there was no word with which it could be described. Contemporaries generally termed this ‘crusade’ simply an iter (journey) or peregrinatio (pilgrimage). It was not until the close of the twelfth century that more specific terminology developed, in the form of the word crucesignatus (one signed with the cross) for a ‘crusader’, and the eventual adoption of the French term croisade, which roughly translates as ‘the way of the cross’. For the sake of convention and clarity, historians have adopted the term ‘crusade’ for the Christian holy wars launched from 1095 onwards, but we should be aware that this lends a somewhat misleading aura of coherence and conformity to the early ‘crusades’”.

“Historians continue to dispute the numbers involved, primarily because of the unreliability of wildly inflated contemporary estimates (some of which exceed half a million people). Our best guess is that somewhere between 60,000 and 100,000 Latin Christians set off on the First Crusade, of which 7,000 to 10,000 were knights, perhaps 35,000 to 50,000 infantry troops and the remaining tens of thousands non-combatants, women and children”.

Rodney Stark – „God’s Battalions „

“In 711 an army of seven to ten thousand Muslims from Morocco crossed the Mediterranean at its narrowest western point and landed on the coast of Spain at the foot of a mountain jutting out into the sea. Later this mountain was named after the Muslim commander, the Berber Tariq ibn-Ziyad, as the Rock of Tariq, hence Jabal Tariq or Gibraltar”.

 “It is true that the Qur’an forbids forced conversions. However, that recedes to an empty legalism given that many subject peoples were “free to choose” conversion as an alternative to death or enslavement. That was the usual choice presented to pagans, and often Jews and Christians also were faced with that option or with one only somewhat less extreme.39 In principle, as “People of the Book,” Jews and Christians were supposed to be tolerated and permitted to fol ow their faiths. But only under quite repressive conditions: death was (and remains) the fate of anyone who converted to either faith”.

 “In 705 the Muslim conquerors of Armenia assembled al the Christian nobles in a church and burned them to death.43 There were many similar episodes in addition to the indiscriminate slaughters of Christians noted earlier in discussions of the Muslim conquests. The first Muslim massacre of Jews occurred in Medina when Muhammad had al the local adult Jewish males (about seven hundred of them) beheaded after forcing them to dig their own graves.44 Unfortunately, massacres of Jews and Christians became increasingly common with the passage of time. For example, in the eleventh century there were many mass kil ings of Jews—more than six thousand in Morocco in 1032–1033, and at least that many murdered during two outbursts in Grenada.45 In 1570 Muslim invaders murdered tens of thousands of Christian civilians on Cyprus”.

 “Western historians have long hailed this as “a turning point in the history of mankind.”2 The Russian-born Byzantine scholar George Ostrogorsky (1902–1976) characterized the attack on Constantinople as “the fiercest which had ever been launched by the infidels against a Christian stronghold, and the Byzantine capital was the last dam left to withstand the rising Muslim tide. The fact that it held saved not only the Byzantine Empire, but the whole of European civilization.”3 Or as the distinguished historian of Byzantium Viscount John Julius Norwich put it: “Had they captured Constantinople in the seventh century rather than the fifteenth, al Europe—and America—might be Muslim today.”

 “Consider mathematics. The so-cal ed Arabic numerals were entirely of Hindu origin. Moreover, even after the splendid Hindu numbering system based on the concept of zero was published in Arabic, it was adopted only by mathematicians while other Muslims continued to use their cumbersome traditional system. Many other contributions to mathematics also have been erroneously attributed to “Arabs.” For example, Thabit ibn Qurra, noted for his many contributions to geometry and to number theory, is usual y identified as an “Arab mathematician,” but he was a member of the pagan Sabian sect”.

 “Avicenna, whom the Encyclopaedia Britannica ranks as “the most influential of al Muslim philosopher-scientists,” was a Persian. So were the famous scholars Omar Khayyám, al-Biruni, and Razi, al of whom are ranked with Avicenna. Another Persian, al-Khwarizmi, is credited as the father of algebra. Al-Uqlidisi, who introduced fractions, was a Syrian. Bakht-Ish ’ and ibn Ishaq, leading figures in “Muslim” medical knowledge, were Nestorian Christians. Masha’al ah ibn Athar , the famous astronomer and astrologer, was a Jew”.

“Even many of the most partisan Muslim historians, including the famous English convert to Islam and translator of the Qur’an Mar-maduke Pickthal (1875–1936), 28 agree that the sophisticated Muslim culture originated with the conquered populations. But what has largely been ignored is that the decline of that culture and the inability of Muslims to keep up with the West occurred because Muslim or Arab culture was largely an il usion resting on a complex mix of dhimmi cultures, and as such, it was easily lost and always vulnerable to being repressed as heretical. Hence, when in the fourteenth century Muslims in the East stamped out nearly al religious nonconformity, Muslim backwardness came to the fore”.

“Underlying the belief that the Muslims were more learned and sophisticated than the Christian West is the presumption that a society not steeped in Greek philosophy and literature was a society in the dark! Thus for the past several centuries many European writers have stressed the Arab possession of the classical writers, assuming that by having access to the advanced “wisdom” of the ancients, Islam was the much superior culture. Although medieval European scholars were far more familiar with the “classics” than was claimed, the fact is that because of the persistence of Byzantine/Greek culture in most of the conquered Arab societies, the most-educated Arabs did have greater knowledge of the work of classical Greek authors such as Plato and Aristotle”.

Culinar-literar: Amelie Nothomb – „O forma de viata”

   Am mâncat pâine cu miere. Mă dau în vânt după gustul mierii. Cuvântul „sincer”, care azi e atât de la modă, ei i se datorează, etimologic vorbind: „sine cera”, literal, „fără ceară”, desemna mierea purificată, de calitate – în vreme ce şarlatanul vindea un amestec jenant de miere şi ceară.