SERTARUL CU GANDURI

06/11/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (IV). Scurtă istorie a Afroditei (2).


Madonna and Child with Six Saints (Sant'Ambrogio Altarpiece) c. 1470

Madonna and Child with Six Saints (Sant’Ambrogio Altarpiece) c. 1470

   Botticelli începe să picteze când în atmosfera strălucitoare a Renaşterii florentine apar presimţiri nelămurite şi umbre. Florenţa trăia încă sub semnul acelui distih al lui Lorenzo de Medici dintr-un cântec pentru carnaval “Cine vrea să fie vesel fie, / Mâine nu se ştie ce va fi”. Dar Botticelli, ca orice melancolic, ezită. El are o sensibilitate fragilă şi tresare auzind avertismentul lui Lorenzo.

Cum tresare, parcă, şi Venera sa, pictată în acei ani. Şi dacă-i credem pe cei care spun că pictorii nu pictează decât autoportrete chiar când vor să ne arate lumea, o istorie a Afroditei ne va fi, bineînţeles, mai utilă decât anecdotele lui Vasari pentru a ne deschide un drum spre adevăratul chip al lui Botticelli.

Spre deosebire de Afroditele sculptate de greci, cele pictate mai târziu de veneţieni par nişte curtezane. Ele se simt privite, admirate, şi somnul lor e câteodată simplă prefăcătorie de curtezană care ştie cum să instige emoţia. Stratagemă. Pot astfel sta goale fără să se ruşineze . Sub pleoapele închise, îi spionează probabil pe cei care le privesc. Orice semn de admiraţie le măguleşte vanitatea. De aceea îşi prelungesc cât pot somnul sau reveria, în iarbă sau pe o canapea. Ştiu că altfel ar fi impudice, ar trebui să se îmbrace, să-şi ascundă golicunea.  

Portrait of a Youth

Portrait of a Youth

 

E greu de spus dacă “Venus dormind” sau “Venus din Pardo” sunt cu adevărat nişte femei frumoase. Sigur e doar faptul că reprezentau genul de frumuseţe preferat de veneţienii din Cinquecento din moment ce Giorgione şi Tiţian le-au pictat astfel. Zeiţa are o materialitate caldă şi somptuoasă, pe gustul negustorilor din lagună care preţuiau fastul mai mult decât frumuseţea.

Cu trupul scăldat în lumina melodioasă a asfinţitului, ca la Giorgione,ea e fericita să îmbrace “culoarea veneţiană” care o ajută pară luxoasă chiar goală. Dealtfel, marii colorişti n-au fost pictori metafizici. Înainte de a vrea să înţeleagă viaţa, ei au vrut s-o sărbătorească. La ei lumina îngraşă culoarea, iar tăcerea se transformă în muzică.

De fiecare dată, zeiţa pare surprinsă de pictor fără ştirea ei. În realitate, ea nu aştepta, probabil, decât să fie surprinsă, văzută. Îşi reţine respiraţia, ca să nu i se umfle pieptul şi să nu se trădeze. Abia când pictorul o va lăsa singură, Venus va privi atentă în jur.

Ea nu mai e cea care a fost. În marmurele greceşti putea sta cu ochii deschişi fără să se ruşineze de nuditatea ei castă. Între timp însă, zeiţa a descoperit plenitudinea feminităţii şi bucuria de a o etala. Ea a descoperit somnul prefăcut, a descoperit dragostea ca joc, puţin neruşinat, dar plin de încântare şi niciodată indecent.

Portrait of a Youth

Portrait of a Youth

   Ar trebui spus că deşi Afrodita a fost considerată mereu zeiţă şi a dragostei şi a frumuseţii, cumpăna celor două simboluri a stat foarte rar dreaptă. În Elada, a prevalat la Afrodita simbolul frumuseţii. Iubirea o măgulea atunci mai puţin deoarece credea că frumusetea e eternă. Apoi, zeiţa a aflat că frumusetea e trecătoare, dar că iubirea poate constitui răspunsul la amărăciunea acestei descoperiri.

După veneţieni, iubirea devine voluptate. Zeiţei nu-i mai ajunge o plajă. Îi trebuie un budoar. Nu se mai mulţumeşte să meargă pe nisip. Vrea să simtă sub tălpi covoare moi şi scumpe. Lumina orbitoare n-o mai atrage. Are nevoie de complicitaţile penumbrei. Şi nici surâsul abstract care flutura odinioară pe buzele Afroditelor greceşti nu mai e la modă. Surâsul zeiţei devine senzual şi uneori aproape provocator.

Ea a uitat cu totul Olimpul.  La veneţieni, încă se mai simţea ca într-o seară antică. Îşi pierduse divinitatea în schimbul unui trup cu epiderma caldă şi catifelată ca un fruct, dar nu renunţase la reverie. În scimb, , la Rubens zeiţa nu e străină de Suzana în timp ce se spăla. Trupul devine subiect de epopee. Mai mult: e singurul adevăr. În “Judecata lui Paris” totul e spus limpede. Paris e un păstor flamand, cu picioare puternice de docher, iar cele trei zeiţe care aşteaptă să vadă cui va da mărul au trupuri de matroane flamande, ce nu se tem probabil decât să nu fie izgonite de pe pământ într-un cer pustiu.

Rubens umflă sânii zeiţelor sale şi le ia orice legătură cu metafizica. Ele trăiesc acum fără gânduri. Nu mai au decât trup. Un trup robust, opulent, golit de psihologie, trâind în sărbătoarea barocă a formelor. Ca şi cum deviza secretă a acestor nuduri ar fi: trăieşte şi taci !

Portrait of a Youth

Portrait of a Youth

   Ceea ce e prea mult pentru o zeiţă, totuşi. Şi în acelaşi timp prea puţin pentru o zeiţă care a apărut în lume pentru a ne spune ceva. Poate că era necesară o întoarcere la începuturi. Dar neoclasicii au luat de la greci numai surâsul statuilor, fără să mai ascundă nimic sub acest surâs. Şi dacă Afrodita lui Rubens descoperise plăcerea şi luxul, după ce clasicismul vorbise numai despre frumuseţe şi simplitate, Afroditele neoclasice renunţă la plăcere fără să regăsească frumuseţea pierdută.

Pentru că nimic nu poate fi reîntors din trecut. Totul se pierde ireverisibil. Şi singurul mod de a o readuce pe Afrodita printre oameni e, de fiecare dată, acela de a o născoci din nou. Botticelli a născocit-o din nou şi, desigur, nu putea s-o născocească decât aşa cum o putea vedea el. Melancolică adică.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1349 – 16.04.1981

02/10/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (III). Scurtă istorie a Afroditei (1).


Holy Trinity (detail) 1491-93

Holy Trinity (detail) 1491-93

   Nu cred cu adevărat decât în frumuseţile care dor, în iubirile care ne fac trişti că într-o zi le vom pierde. În nesfârşitul care îşi arată limitele. Iată de ce ma simt atras de Botticelli. Dar frumuseţea şi dragostea n-au acelasi chip pentru toţi. N-am înţelege melancolia  Venerei lui Botticelli şi pe Botticelli însuşi, fără să ştim ce loc ar ocupa această zeiţă vulnerabilă într-un muzeu consacrat Afroditei.

Mai întâi a fost o grotă. În acea grotă, iubita unui cioban a zgâriat cu un cui pe piatră profilul umbrei iubitului ei. Aşa spune legenda că s-a născut primul portret. Şi însăşi arta. Din iubire.

Apoi, iubirea şi-a inventat o zeiţă pentru ca prin intermediul ei să poată sărbători ceea ce, altfel, ipocrizia şi falsa pudoare ar fi împiedicat sau stânjenit. Afrodita sculptată de Praxitele pentru oracolul de la Delfi era în realitate o hetairă frumoasă. Şi înainte şi după aceea, sub ocrotirea legendei, artiştii au umplut Olimpul cu iubitele lor, fără să protesteze nimeni. Numai Afrodita din Cnid care îşi arăta frumusetea fără nici un voal a provocat scandal la început.

Astfel, grecii au transformat-o pe Eva în zeiţă. Ea nu-l chema pe Adam într-o grădină cu fructe oprite, ci pe o plajă. De-acolo nimeni nu-i mai izgonea.  

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

 

Dar Afrodita n-a apărut întâmplător pe ţărmurile greceşti. Paradisul elin nu era deloc plin de arbori calzi, de râuri răcoroase, de iarbă înaltă şi tandră. Era un paradis arid, secetos, cu râuri puţine, pe care perşii se lăudau că le-au bătut în întregime; un paradis cu coline pietroase, goale sau acoperite cu iarbă puţină pe jumătate exterminată de soare. Un paradis cu mai multă piatră decât vegetaţie.

Dar în acest peisaj sărac, pe ţărmul mărilor, oamenii discutau despre ceea ce se putea trăi. Pe plajele goale, ei au înţeles că mai devreme sau mai târziu, trupul trebuia sărbătorit, trebuia pus pe soclu, în temple, şi că o zeiţă nu poate avea dorinţă mai mare decât aceea de a semăna unei femei frumoase.

În vremea aceea, zeii se plictiseau în Olimp… E drept că în acest paradis crima era cunoscută. Filosofii trebuiau uneori să bea otravă sau să plece în exil. Sculptorii, chiar geniali ca Fidias, erau câteodată izgoniţi. Discuţiile despre fericire erau uneori pălăvrăgeli despre fericire. Dar ceva continua să existe. Omul era măsura tuturor lucrurilor, a binelui şi a răului. Marea din care ieşea Afrodita cu urme de sare pe trup şi cu alge în păr, nisipul pe care ea înainta în lumină, nu cereau nimănui să fi eorb şi surd ca să fie pe placul zeilor.

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

   Chiar zeii cântau melodia şarpelui ! Chiar ei îl corupeau pe grecul antic să întoarcă ochii spre frumuseţe şi dragoste şi să se despartă de o inocenţă searbădă. Pe plajele Eladei nu erau înţelepţi decât cei care ascultau cântecul de sirenă al luminii şi-şi simţeau inima tresărind.

Vreau să spun că Afrodita a fost înainte de toate femeie. Un singur lucru avea nevoie de la zei, dragostea, iluzia că va fi eternă.

Numai că devenită zeiţă, femeia ieşită din valuri a râs de clipa care trece şi s-a transformat. Ceasurile când soarele exaltă în noi imaginea frumuseţii n-au mai făcut-o să freamăte. Ea ieşea acum din valuri fără amintiri, cu un surâs absent. Nimic mai durabil decât un trup care moare, ne-au sugerat grecii, dar ce fel de zeiţă a iubirii e aceea care nu simte nevoia să-şi muşte buzele ca să nu ţipe de bucurie, descoperind o lume plină de soare şi de promisiuni ?

Şi ce ne poate spune despre dragoste o zeiţă care nu-şi aminteşte şi nu speră nimic ? Gura ei e frumoasă şi mută. Zeiţa a suferit parcă un şoc fericit într-una din furtuni şi valurile au adus-o la ţărm cu o amnezie care o îndepărtează şi de suferinţe şi de emoţii.

Întreaga estetică elină are la bază povestea unui cioban şi a unui măr. Ea n-a făcut decât să argumenteze alegerea lui Paris, iar Fidias şi Praxitele ar fi răpit-o, cu siguranţă, la rândul lor pe frumoasa Elena ca s-o ducă la Troia. Platon însuşi punea între cele patru mari însuşiri pe care un atenian trebuia să le aibă în primul rând frumuseţea trupească. Şi nu e prea greu de observat că, dintre toţi zeii, Afrodita i-a ajutat, poate, cel mai mult pe greci să fie înţelepţi. Ea i-a învăţat că a trăi fără dragoste înseamnă a trăi în zadar. Dar într-o vreme, sculptorii au uitat tocmai faptul că o zeiţă frumoasă este o femeie frumoasă.

Când şi-au reamintit asta, Afrodita a început să simtă altfel, sub tălpi, la ieşirea din mare, nisipul moale şi cald. Nisipul vieţii şi al lumii. Ea îşi recapătă memoria, descoperă moartea, apoi tresare fericită sub mângâierea aspră a nisipului şi nu-şi mai poate stăpâni strigătul de iubire. Ea ştie acum, ca şi noi, că soarele care îi arde trupul şi serile care se umplu de melancolie sunt adevăruri limitate, dar cu atât mai necesar de iubit.

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

   Praxitele ia frumuseţii nemurirea, pentru a-i dărui dragostea. El a urmărit umbrele alungindu-se pe nisip şi a observat că acelaşi nisip pe care înaintează Afrodita curge şi în clepsidre.

A venit totuşi un timp când nimeni în Grecia n-ar mai fi pregătit atâtea corăbii ca să plece la Troia; când Menelau ar fi trebuit să se consoleze să rămână încornorat sau să se răzbune singur. Frumuseţea cunoştea şi ea decadenţa culturii greceşti.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1348 – 09.04.1981

29/02/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (II). Melancolia şi labirintul 2.


Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - Adoration Of The Magi 1481-82

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Adoration Of The Magi 1481-82

   Ultimul război troian a încetat acum o sută de ani. De-atunci, nimeni sau aproape nimeni nu se mai bate sub zidurile Troiei pentru frumuseţe. Arta are, se pare, alte griji. Pe câmpul ars de soare de la Troia au crescut bălăriile, pe ziduri şopârlele dorm nestingherite, iar Homer e mai mult citat decât citit. Se povesteşte că Goethe, la trei ani, ar fi început să plângă, odată când se juca pentru că văzuse un copil urât. Cu unele întreruperi, arta a avut oarecum aceeaşi reacţie după ce Paris, pe muntele Ida, s-a decis să dea marul Afroditei.

Dar de aproximativ o sută de ani, copiii nu mai plâng, probabil, când văd un copil urât şi toată lumea zâmbeste auzind întâmplarea pusă pe seama lui Goethe sau povestea desuetă a unui război în care grecii s-au luptat zece ani ca să aducă înapoi în Grecia o femeie frumoasă. În muzee, Venus din Milo e în continuare respectată (nu şi iubită), dar nu foarte departe de ea, sub ochii fosforescenţi ai unei pisici negre, se află noua zeiţă a artei, o femeie urâtă, plăpândă şi lipsită de graţie, pe care la început publicul a hulit-o şi a fost gata s-o sfâşie: “Olympia” lui Manet. Probabil, războiul troian nu s-ar mai putea purta azi decât pentru această femeie cu trupul rigid, despre care Paul Valéry zicea că are “capul pustiu”.  

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - Adoration Of The Magi c.1475

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Adoration Of The Magi c.1475

 

Căci de vreo sută de ani ni se spune în forme diferite că adevărul e tot mai puţin compatibil cu frumosul. Cu alte cuvinte, că dictatura frumuseţii a luat sfârşit. Pictorii nu mai au ce căuta pe ţărmul mărilor, cu ochii la valuri, dacă nu vor să fie anacronici. Lumea a reintrat în labirint. Iar frumuseţea e tot mai puţin compatibilă şi cu melancolia. Botticelli, care le unea în aceeaşi imagine, a rămas undeva departe în urmă.

E adevărat că el mai are admiratori printre cei care se duc din când în când sub zidurile Troiei să viseze şi care pretind că nevoia de frumuseţe nu e anacronică; ea e numai incompletă deoarece nu poate ţine loc de adevăr. Aceştia susţin că o amiază de vară pe plajă nu minte niciodată: iubirea există, chiar dacă nu e eternă, iar fără frumuseţe lumea s-ar umple de frig. Când nu găsesc frumuseţea sau nu întâlnesc dragostea, ei se mulţumesc să declare că au fost orbi sau n-au avut noroc, dar refuză să arunce anatema asupra nevoii din care s-a născut Afrodita. Întrucât sunt convinşi că înfrângerile Afroditei nu pot fi decât înfrângeri provizorii, că victoria împotriva dragostei şi a frumuseţii nu poate fi decât o victorie tristă.

În mod normal, omul va fi până la urmă dezgustat de această victorie care-l lasă singur şi dezolat. Şi dacă n-au dreptate cei care au insultat-o pe “Olympia”, n-au dreptate nici cei care au văzut în ea singura zeiţă posibilă, îşi spun aceşti visători care se duc din când în când să viseze sub zidurile Troiei.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - The Annunciation c.-1485

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Annunciation c.-1485

   Ei mai pretind că Afrodita e o zeiţă paradoxală, singura care şi-a îndemnat credincioşii să dea atenţie posibilului. Amândouă atributele ei, , frumuseţea şi dragostea, sunt atribute nu divine, ci umane. Aceasta înseamnă că nu întâmplător zeiţa lui Botticelli ne apare atât de vulnerabilă. Melancolia ei este propria noastră melancolie. Şi de ce-ar fi ceea ce ne-o apropie o vină ? Poate chiar valoarea Renaşterii ar trebui căutată în primul rând în puterea de a spera din nou, acolo unde, obosite, statuile de marmură ale grecilor au amuţit într-un surâs sceptic.

Numai aşa vom înţelege că nu ieşirea din labirint, în sine, e importantă, ci încrederea pe care ea se bazează. Uneori, drumul mai departe a însemnat, dimpotrivă, reîntoarcerea în labirint, chiar dacă această reîntoarcere a fost plătită cu o melancolie sporită. Când idealul antic n-a mai fost convingător, artistului i-a rămas, în Evul Mediu, doar şansa de a face o lungă călătorie spre centrul labirintului. Apoi, a străbătut drumul invers. Paralizia de o mie de ani a marmurilor greceşti a încetat, buzele zeilor s-au dezmorţit şi Afrodita a început din nou să-şi şoptească povestea. Ea îi aştepta pe artişti la ieşirea din labirint, cum îl aşteptase Ariadna pe Tezeu.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - The Birth Of Venus )detail) c.1485

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Birth Of Venus )detail) c.1485

   Mă întreb: nu intrăm, oare, în labirint numai pentru a recăpăta dreptul de a ne folosi de firul Ariadnei ? Poate nu întâmplător solitarii au avut mai degrabă obsesia insulelor decât a deşertului. În secret, pe ţărmul unei insule ei aşteptau să apară din valuri trupul cast al Afroditei şi, cu aceasta, rătăcirea lor îşi găsea negaţia necesară. Şi poate nu întâmplător, după ce în Evul Mediu zeii păgâni se refugiaseră sub travestiuri biblice, prima zeiţă antică apărută cu fast în atelierele artistilor Renaşterii a fost tocmai cea pe care ne-o arată Botticelli în “Naşterea Venerei” reînviind din spuma mării. Această pânză pare să aibă chiar valoarea unui manifest. Ea anunţă că, după o lungă absenţă, zeiţa dragostei şi a frumuseţii se reîntorcea printre oameni.

Venus e în picioare pe o cochilie şi avansează spre mal gânditoare. Ceva nelămurit o face să fie neliniştită de reînvierea ei. dar, oare, e aceeaşi zeiţă căreia i-a dat Paris mărul ? Venus pare mai degrabă o femeie dezarmată care, ca şi Botticelli, nu ştie să-şi pledeze cauza decât prin melancolie.

Parcă s-a pregătit să păşească pe una din străzle pustii de mai târziu ale lui Utrillo, cu părul ud şi amar, revărsat somptuos pe trupul gol, dar, cu siguranţă, se va opri şi ea într-un punct, unde femeile pictate de Botticelli n-au curajul să meargă mai departe.

În legendă, şi poate nu numai în legendă, s-a schimbat ceva.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1347 – 02.04.1981

12/02/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VIII). Un pictor fericit 5.


Mary Cassatt (1845 - 1926) - Bacchante, 1872

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Bacchante, 1872

   Cei care au suferit privaţiuni în tinereţe încearcă adesea, dacă soarta le surâde mai târziu, să-şi ia revanşa printr-un exces de lux şi de ţinută. Dacă au simţul ridicolului, se vindecă de aceste porniri după primele încercări de tapaj.

Dacă nu, se vor mistifica irecuperabil, desăvârşind prin paradă ceea ce mizeria şi umilinţele n-au reuşit cu totul. Căci a şti să suporţi gloria, succesul, e uneori mai dificil decât a şti să suporţi obtuzitatea care îşi arată colţii.

În faţa obtuzităţii poţi să ridici din umeri murmurând ceva printre buze şi să-ţi vezi de treabă, dar sunt atâţia care, când norocul le-a suflat în pânze, n-au ştiut cum să se descurce printre capcanele acestui noroc şi au căzut în ele. Dar Renoir face parte din categoria mai rară a celor care rămân neschimbaţi, aproape insensibili la cântecele de sirenă ale succesului şi celebrităţii sau, oricum, hotărâţi să nu le dea ascultare. Ajuns celebru după ce a fost socotit printre “nebunii din banda lui Monet”, îşi păstrează acelaşi surâs. El răspunde în acelaşi fel gloriei ca şi suferinţei. O ignoră.

E destul de delicat pentru a nu-i alunga pe cei care roiesc la bătrâneţe în jurul său, atraşi ca fluturii de strălucirea reputaţiei, dar e destul de înţelept ca să nu-i ia în serios. Duce aceeaşi viaţă simplă şi chiar când e admis la Luvru, prin derogare de la regula după care pentru a avea acces în acest muzeu trebuie să fi trecut zece ani de la moartea pictorului în cauză, nu-şi modifică stilul de existenţă în maniera celor care consideră opulenţa un semn nu numai al succesului social, ci şi artistic, cu toate că pânzele lui se vând acum la preţuri care, câţiva ani mai devreme, ar fi părut incredibile, o glumă. Vândută cu 425 franci în 1874, La Loge e plătită cu un milion în 1916.  

Mary Cassatt (1845 - 1926) - Child Drinking Milk, c.1868

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Child Drinking Milk, c.1868

 

Această glorie are cortegiul ei de plictiseli. Cândva, în adolescenţă, muncitorii fabricii de porţelanuri unde Renoir lucra ca decorator îl numeau în glumă “monsieur Rubens”. Acum curioşii îl caută pe pictor chiar ca pe Rubens. Numai că în vreme ce lui Rubens îi plăcea să picteze în mijlocul unui necontenit du-te vino de colaboratori, colecţionari şi admiratori, Renoir se simte stânjenit de curioşii care-l asaltează cu sporovăiala lor. Discuţiile estetice l-au plictisit întotdeauna. Nu e preocupat de teorie, deşi exact în anul în care a părăsit impresionismul se apucă să studieze tratatul despre pictură al lui Cennino Cennini, pe care-l găsise întâmplător la un anticar în timp ce hoinărea pe malurile Senei, şi va face din el o carte de căpătâi.

Cu ochii săi umezi şi strălucitori, cu gesturile nervoase care însoţesc frazele sale graseiate şi trenante, frecându-şi mereu nasul cu indexul, Renoir refuză să “oficieze”. Şi astfel, din anumite puncte de vedere, viaţa acestui pictor “de avangardă” ne apare de o uimitoare consecvenţă. El trece simplu, neverosimil de simplu parcă, printr-o lume obişnuită cu alt stil, în care de atâtea ori ceea ce e azi bun, mâine e declarat anacronic, iar profeţii se schimbă ca garda la palatele capetelor încoronate. A fost prieten cu impresioniştii, a expus alaturi de ei, a înfruntat alături de ei râsetele criticii oficiale şi, tocmai când succesul i-a surâs, s-a apucat să reînveţe pictura de la cei dinaintea lui.

Lui Renoir i s-a părut atunci că truda impresioniştilor seamănă cu efortul disperat al Danaidelor. Lumina e prea nestatornică; în fiecare clipă diferă. A-i urmări în natură jocurile schimbătoare e, poate, o pură vanitate. Ea nu se lasă prinsă; în schimb, se poate prinde pictorul în capcana aparenţelor, în mirajul plein-air-ului.

 

Mary Cassatt (1845 - 1926) - Portrait of a Woman, 1972

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Portrait of a Woman, 1972

  Dealtfel, n-ar trebui să ne surprindă că lui Renoir i s-a părut comic să fie socotit avangardist. Fiecare cântă cum poate, zicea el. Când n-a mai crezut în vânătoarea de impresii, s-a folosit, în perioada ingrescă, de un desen secetos. Când a renunţat la această graţie rece, s-a întors la bucuria de a picta strălucirea caldă a epidermei feminine. La urma urmei, el a fost singurul impresionist fascinat de trupul omenesc (pentru ceilalţi omul e o pată de culoare într-un peisaj) şi nu s-a dezis niciodată de asta.

Cennino Cennini spunea în Quattrocento că ucenicul trebuie să înveţe mai întâi şase ani desenul pe tăbliţe, apoi să fiarbă cleiul, să frământe pasta, să pregătească panourile. Alţi şase ani fiind necesari pentru cunoaşterea diversităţii culorilor. În ceea ce îl priveşte, Renoir a pus mereu pe primul plan “învăţătura muzeelor”.

Îl iubea pe Delacroix şi considera Femei din Alger cel mai frumos tablou din lume. În plină aventură impresionistă, ştie să-l admire pe Rafael. Apoi, în ultimii ani, se gândeşte tot mai des la antichitate. Regăseşte frumuseţea antică sub cerul Provenţei, iar opera lui se încheie, poate nu întâmplător, cu Judecata lui Paris şi cu efigia Afroditei. La acea dată, gloria lui Renoir nu mai era primejduită de nimic. Cu atât mai semnificativă e această revenire la o frumuseţe ce părea altora perimată.

Mary Cassatt (1845 - 1926) - Two Women Seated by a Woodland Stream, 1869

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Two Women Seated by a Woodland Stream, 1869

  El nu se întoarce la clasicism dezamăgit de avangardă, ci după ce a obţinut ca impresionist notorietate şi recunoaştere. Clasicismul său nu e refugiul unui avangardist înfrânt, care se consolează printre maeştrii vechi, ci al unui pictor elogiat pentru îndrăznelile lui novatoare, pe care gloria nu­-l ţintuieşte într-un loc şi nu-l împiedică să caute mai departe.

Renoir urcă spre clasicism, nu se repliază în el. Clasicismul îi încoronează opera, nu e consolarea ei.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1327 – 13.11.1980

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: