SERTARUL CU GANDURI

03/01/2016

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (17). Ce este un artist damnat ? (2).


” … fiindcă m-am plimbat prin această lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea obligaţia de a-i lăsa ca semn de recunoştinţă câteva amintiri sub formă de tablouri” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - A Group of Cottages (1890)

Vincent Van Gogh – A Group of Cottages (1890)

– Nu-mi plac biografiile. Am sentimentul că privesti prin gaura cheii, îmi spunea cineva.

– Şi eu cred că toţi cei care au ţinut să ne spună cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la spital cu ceea ce era muritor în Eminescu şi-au îngăduit prea mult în numele adevărului. Sau că a scormoni prin viaţa lui Michelangelo după amănunte echivoce e o treabă imundă, un delict deplorabil şi indecent. Dar discreţia şi decenţa sunt una şi iertarea este alta. A uita unele lucruri înseamnă a ierta ce s-a întâmplat.

– Citind biografii, oamenii scotocesc după asemănări cu ei. Mizerabil !

– De ce e mizerabil ? Poate că acesta e singurul mod de a primi lecţii.

– Oamenii vor lecţii ? Nici vorbă. Vor să găsească şi la alţii mizeria pe care o au ei în suflet.

– Eu cred că e în folosul nostru să scotocim după asemănări, cu condiţia că asemănarea să ne înalţe pe noi, nu să-l coboare pe cel a cărui viaţă o cercetăm.

– Lumea învinuieşte indiferenţa şi opacitatea care l-au înconjurat pe Van Gogh şi le practică în continuare faţă de alţii. E inutil, vorba lui Van Gogh, tristeţea va dura toată viaţa.    Vincent Van Gogh - A Pair of Leather Clogs (1898)

– Valéry spunea despre biografia lui Leonardo: “În ceea ce mă interesează cel mai mult, ea nu mă învaţă absolut nimic “. Eu aş putea spune că în ce mă interesează cel mai mult, Van Gogh mă învaţă aproape totul.

– Adică ?

– Există multe asemănări între Van Gogh şi celălalt mare olandez, Rembrandt. Dar poate cea mai importantă e aceasta: cu cât sunt mai singuri, cu atât în privirile lor arde mai intens acea flacără căreiă nu ştim ce alt nume să-i dăm decât cel al iubirii.

– Nu e ilogică iubirea care se cufundă în singurătate ?

– Iubirea e ilogică numai pentru logica acelora care n-o înţeleg. Ea e în stare să reducă lumea la doi oameni, pustind totul în jur şi arzând ca o flacără în mijlocul acestui deşert pe care l-a construit singură şi pe care-l cultivă cum vrea şi cum poate.

– Nu înţeleg ce vrei să demonstrezi.

Vincent Van Gogh - Autumn Landscape with Four Trees (1885)

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape with Four Trees (1885)

   – Ceva foarte simplu. Că iubirea nu intră neapărat în contradicţie cu singurătatea. Poţi să locuieşti într-un deşert cu inima sufocată de tandreţe.

– În cazul lui Van Gogh abia detunătura pistolului cu care şi-a luat viaţa a atras atenţia asupra lui.

– Aceasta n-a fost vina lui Van Gogh.

– Lumea s-a învăţat să acorde numai compasiuni postume.

– La un moment dat, Van Gogh putea să declare în stilul lui Dostoievski: “Eu sunt singur, în timp ce ei, ei sunt toţi”. Şi totuşi, acest apostol al utopiei, căruia lumea nu i-a dat decât indiferenţă, şi-a incendiat viaţa fără să-l vadă nimeni. E semnificativ că el a văzut în Christos un artist. Ceva în genul lui Rembrandt. Dar e şi mai semnificativ că a rămas până la sfârşit “nebun de pictură”. El e primul care-mi vine în minte când mă gândesc la faptul că de la o vreme i s-a cerut artistului mai mult decât să coboare de pe trepte în arenă; i s-a cerut uneori să ia locul martirului şi să aştepte leul. Dar în acelaşi timp e primul care le strigă celor de pe trepte fraternitatea lui. A plecat lăsând în urma lui o dâră de sânge în praf, dar şi sute de pânze în care a strigat ceea ce n-a auzit nimeni. Să recunoaştem că într-o lume în care tristeţea seamănă pentru unii a insinuare, nu e puţin acest exemplu.

Acum pot să formulez mai limpede al doilea motiv care mă împiedică să văd în Van Gogh un artist damnat. Olandezul a fost unul din marii solitari ai picturii. Poate cel mai mare. Exilul său în singurătate a fost la fel de lung ca şi viaţa sa. Dar Van Gogh şi-a transformat exilul în punte spre cei care l-au împins în exil.

În singurătate, el ridică mereu vela Dragostei. Şi chiar dacă nimeni nu-l ascultă, el repetă că dragostea deschide închisoarea.

O deschide pentru a constata însă că există o altă închisoare mai mare în care lumea s-a baricadat ca să se descotorosească de el. Înlăuntrul acestei închisori sunt muzeele şi gloria. Va ajunge la ele după moarte. Câtă vreme trăieşte, accesul e interzis. Poate că lumea n-are timp decât pentru artişti celebri. A înţelege cere timp şi ea n-are totdeauna timp. Ceea ce e nemuritor în el, dacă e rentabil, va forma obiectul grijii postume.

Vincent Van Gogh - Avenue of Poplars in Autumn (1884)

Vincent Van Gogh – Avenue of Poplars in Autumn (1884)

   Dar nu e indecent în aceste condiţii să i se pună lui Van Gogh eticheta de “artist blestemat” ? Nu cumva o asemenea etichetă nu e decât încă un abuz al unei lumi care l-a somat adesea pe artist să n-o deranjeze, iar după moarte l-a canonizat ?

Pictorul doarme acum alaturi de Théo, într-un colţ al cimitirului din Auvers, dincolo de care încep lanurile de grâu. Hanul unde a murit se cheamă “La Van Gogh”. Asta aduce clientelă. Iar cât priveşte visl lui Van Gogh ca lumea să trăiască mai muzical, ce se poate spune ? Îmi vine în minte ce nota în jurnalul său Ludovic al XVI-lea în ziua când era cucerită Bastilia: “Rien”. Aşadar, nimic.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1345 – 19.03.1981

Anunțuri

01/01/2016

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (16). Ce este un artist damnat ? (1).


” În orice caz n-am făcut rău nimănui” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - The Church in Auvers-Sur-Oise, c.1890

Vincent Van Gogh – The Church in Auvers-Sur-Oise, c.1890

   Există multe moduri de a nu înţelege un artist. Celmai simplu e să-l declari “ciudat” sau “nebun”, adică altfel decât tine care eşti un om normal şi nu-ţi duci degetele în flacără deoarece ştii că flacăra arde.

Pentru cazurile mai grave, există nimbul sumbru de “artist damnat”. Formula sună ca un avertisment. “Atenţie, puneţi-vă măsţile de tifon. Pericol. Şi nu vă apropiaţi prea mult. Există nefericiri care emit radiaţii mortale. Un «blestemat» trebuie, desigur, compătimit, dar atât. Prea multă înţelegere e contrară igienei. E, poate, crud cordonul sanitar care trebuie să ne despartă de acest nefericit, dar nu există altă soluţie”.

Poate că aşa au gândit şi locuitorii din Arles când au semnat petiţia prin care primarul oraşului era rugat să nu pună în pericol liniştea şi securitatea concetăţenilor săi lăsându-l în libertate pe olandezul nebun care­-şi tăiase urechea în faţa oglinzii. Societatea, îşi vor fi zis ei, nu e de vină că soarta a fost potrivnică unor asemenea nefericiţi. ea are toată solicitudinea, dar ce altceva poate face pentru ei decât să le pună la dispoziţie ospiciile şi azilurile sale ?

În fond, ce este un “artist damnat” ? Şi este oare Van Gogh un artist damnat aşa cum ni se repetă mereu ?

S-ar părea că singurătatea e un semn obligatoriu pentru un asemenea tip de artist, şi cum nimeni n-a fost mai singur decât Van Gogh între naştere şi moarte, n-ar fi nici un obstacol să le dăm dreptate celor care-l socotesc pe olandez chiar artistul damnat prin excelenţă. Dar există cel puţin două motive care mă determină să ezit şi, mai mult, să cred că există aici riscul unei indecenţe.  

Vincent Van Gogh - Trandafiri - 1890

Vincent Van Gogh – Trandafiri – 1890

 

Primul motiv priveşte singurătatea însăşi. În Mexic, legendele spun că arborele universului are două braţe, unul al dragostei, altul al durerii. Şi poate că fiecare artist este în felul său un asemenea arbore. Căci el îşî obţine tocmai în singurătate dreptul de a iubi, iar uneori se ratează nu pentru că n-a ştiut să fie solidar, ci pentru că n-a ştiut să fie singur.

El nu s-a cufundat destul de adânc în adevărul singurătăţii lui pentru ca mărturia pe care o oferă celorlalţi să fie cât mai arzătoare. Pe scurt, problema principală care se pune din acest punct de vedere unui artist nu este, probabil, aceea de a se mântui de singurătate, ci de a ţine o cumpănă dreaptă între singurătate şi solidaritate. El are nevoie de amândouă împreună. Îmi aduc aminte sfârşitul acelei proze a lui Camus în care artistul Jonas moare lăsând un singur tablou constând dintr-o pânză albă pe care a scris cu sângele său un singur cuvânt, din care lipseşte o literă însă, astfel că nimeni nu ştie dacă a vrut să scrie “solitar” sau “solidar”.

Într-un fel, aceasta e problema fiecărui om. Dar ea se pune, poate, în mod diferit pentru artist. Şi poate tocmai de aceea lipsea o literă în cuvântul scris cu sânge de Jonas, pentru că artistul trebuie să fie solitar şi solidar în acelaşi timp. El trebuie să împace ceea ce e de neîmpăcat. Să trăiască la o răspântie, între “da” şi “nu”, între “eu” şi “noi”. Aici el e solitar în sensul că nu depinde de nimeni. Şi e solidar în sensul că se simte îndatorat tuturor. Dacă ar lăsa să prevaleze singurătatea sa, ar renunţa treptat să mai vorbească şi ar sfârşi prin a deveni mut. Dacă ar renunţa la adevărurile sale cele mai intime şi mai profunde, ar sfârşi prin a repeta numai ceea ce aude la alţii.

În acelaşi timp, singur şi solidar, el trebuie să-şi caute un loc cât mai adevărat la această răspântie, invăţând să-şi suporte singurătatea şi totodată s-o limiteze. Când îşi face autoportretul, e întors spre partea lui de umbră. Când ridică privirea, arborele are din nou două braţe care în realitate sunt, ca în labirint, două sensuri ale aceluiaşi drum.

Vincent Van Gogh - Wheat Stacks with Reaper (July, 1890)

Vincent Van Gogh – Wheat Stacks with Reaper (July, 1890)

   La un artist damnat această cumpănă e stricată. Echilibrul s-a surpat. Singurătatea a devenit un exil perpetuu, iar solidaritatea nu mai este cu putinţă. Un artist damnat locuieste oriunde în exil. De aceea el îşi asumă singurătatea ca pe un blestem, ca pe un păcat ce i-a fost impus. Lipsit de orice şansă de consolare, el nu mai găseşte altă cale decât să-şi strige blestemul, transformându-şi singurătatea în invectivă la adresa lumii, care l-a forţat să bea paharul până la fund. Dispreţuit, el dispreţuieşte. Lovit, devine sarcastic. Azvârlit în infern, îşi face coroană din flăcări. Izolat în deşert, face din deşertul său un steag negru pe care-l flutură chiar dacă nu-l vede nimeni.

Un asemenea artist este, ca Minotaurul, prizonierul blestemului său. Orice ar face, nu poate evada din exilul în care trăieşte. Locuieşte chiar în centrul labirintului şi, tot ca Minotaurul, e victimă şi monstru în acelaşi timp. Altfel spus, e profund echivoc. Temut şi compătimit. Lumea nu-i acordă tandreţea pe care o râvneşte decât după ce îl răpune. E stigmatizat de un păcat pe care nu-l va expia niciodată.

Şi pentru că rănile sale nu se cicatrizează, şi le deschide mereu. Dacă nu-şi poate ispăşi vina, şi-o strigă cu orgoliu şi învinuieşte întreaga lume. Rămas fără prieteni, îi alungă şi pe cei care îl mai caută. Persecutat de ideea că eşecul său este iremediabil, şi-l alege ca ţintă. Şi uneori, ca eşecul să fie total, se sinucide. Sau îşi oferă singur braţele pentru a fi crucificat. Căci de pe cruce va putea să conteste lumea care l-a răstignit, acuzând-o de ipocrizie, de meschinărie şi mediocritate.

Disperat, el nu mai poate crede decât în disperarea sa. Căci contestaţia sa nu mai vrea să cruţe nimic. Damnatul caută apogeul durerii. Se rostogoleşte în abisul său. El strigă ca Nietzsche: “Slăvesc pe Domnul, c-a făcut cea mai stupidă lume”.

Cee adevărat din toate acestea în cazul lui Van Gogh ? Răspunsul mă duce la al doilea motiv pe care am vrut să-l invoc.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1344 – 12.03.1981

13/04/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (12). Chiparosii – 1


 

Vincent Van Gogh - Autumn Landscape At Dusk (1885)

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape At Dusk (1885)

” Totdeauna când văd stelele încep să visez” – (Van Gogh)

 

Pentru toată lumea, trenul de Tarascon sau de Rouen duce la tarascon sau la Rouen. Lui Van Gogh, el îi aminteşte că s-ar îmbarca în moarte spre a ajunge într-o stea. Dar, continuă el, fiind în viaţă nu ne putem duce într-o stea, aşa cum, morţi, nu ne putem sui în tren.

Iată o idee ciudată asupra căreia ar fi timpul să reflectăm, întrucât e limpede că un om care visează să ajungă într-o stea “îmbarcat în moarte” n-a găsit pe steaua pe care se află decât indiferenţă, obtuzitate si frig. După prima sa criză, vreo optezi de locuitori din Arles au adresat primarului o petiţie în care cereau ca olandezul nebun să nu fie lăsat în libertate. Van Gogh e dus la spital. De aici, peste câteva luni, trece singur în azilul Saint-Rémy unde trebuie să exerseze “meseria de nebun” cum spune el. Pictează în parc şi în celula sa, apoi în afara azilului sub supravegherea unui gardian, dar nimeni nu se gândeşte că aceste tablouri ar putea sta vreodată într-un muzeu.

Vincent van Gogh - Camera lui van Gogh din Arles -1887

Vincent van Gogh – Camera lui van Gogh din Arles -1887

   Trebuie să fie teribil să trăieşti într-un univers închis, după ce ai rătăcit pe câmpuri pline de soare şi ai pictat ceruri înstelate. Să ţi se oprească privirea în zăbrele, după ce ai visat infinitul. Să visezi să ajungi într-o stea şi să n-ajungi decât într-o casă de sănătate.

Grâul e gata de seceriş, dar secerişul e sumbru. N-are nimic din eroismul la care se gândise Van Gogh. Secerătorul are chipul unui gardian. Câmpul e o casă de sănătate pe care el o compară, cu amară ironie, cu “o menajerie” în care se aud urlete.

Lumea, ar zice un cinic, nu se ocupă de martiri cât aceştia trăiesc. E destul că-i admiră după ce mor. Mai ales că atunci, după ce opera lor a pătruns în muzee, nu mai e nici un pericol să se înşele asupra valorii. Şi, în ce-l priveşte, creatorul trebuie să demonstreze mai întâi că merită compasiunea acestei lumi, care, nu-i aşa, mai are şi alte treburi, nu se poate ocupa toată ziua de cei ce visează.

În definitiv, nouă care trecem acum prin muzee nu ni se poate reproşa că am fi lipsiţi de compasiune. Ne oprim în dreptul autoportretului despre care Van Gogh zicea “asta ar fi ceva pentru cei din secolul al XX-lea, dacă, la un moment dat, îşi vor aminti de mine” şi înţelegem de ce, mai mult decât să pătrundă la Luvru, el a visat să ajungă într-o stea. Din păcate, compasiunea noastră nu mai poate îndrepta nimic. Fiecare nedreptate are un prag dincolo de care rămâne definitivă. Tot ce mai putem face e să-i admirăm pe cei care au trecut lăsând în urma lor o dâră de sânge în praf… Dar nu cumva suntem, totuşi, vinovaţi că admiraţiile noastre sunt, prea des, prea târzii pentru cei care ar fi avut nevoie de ele ? Oare Picasso avea dreptate, “oamenii încep totdeauna prin a nu înţelege” ?  

Vincent Van Gogh - Daubigny's-Garden (1890)

Vincent Van Gogh – Daubigny’s-Garden (1890)

 

Şi iată cum Van Gogh ne obligă şi pe cei care trecem prin muzeu să ne privim în oglindă. Steaua pe care o visa ? Da, fireşte. Şi noi când vedem stelele începem să visăm. Dar înainte de orice, ar trebui, probabil, să pricepem ce se întâmplă pe steaua pe care ne aflăm. Şi poate compasiunea chiar încurcă lucrurile aici. Mai degrabă vedem limpede uneori într-o întâmplare din cele care umplu coloanele de fapte diverse ale ziarelor.

Cum e, de pildă, cea în care se povesteşte cum Henry Miller, acuzat atunci în America de obscenitate de către puritani, trăia în mizerie şi într-o dimineaţă şi-a rupt ultima pereche de pantaloni atât de rău încât nu mai puteau fi nici cârpiţi. Miller nu mai avea decât câţiva dolari, dar în loc să meargă să-şi cumpere o salopetă nouă a dat un anunţ în “Los Angeles Times”: “Scriitor american nu mai are pantaloni. Roagă să i se trimită de urgenţă”.

America, aceeaşi care nu vroia să-l citească, a consimţit să-l îmbrace. Miller a primit trei sute de pantaloni şi trei sute de costume, toate în excelentă stare. Dar iată că şi aici ne-am lovit de compasiune. Or, artistul n-a luat nici tocul, nici penelul în mână pentru a obţine mai uşor câteva sute de pantaloni când i se rupe ultima pereche. El n-are nevoie de filant ropie, cum n-are nevoie de privilegii. Tot ce cere e să fie privit sau citit şi înţeles.

Admiraţia ? Admiraţia, desigur, e importantă pentru cineva care are nevoie să creadă în el. Dar nici admiraţia nu înseamnă nimic singură. Ea are, uneori, aceeaşi valoare ca şi cei trei sute de pantaloni pe care i-a primit Miller dacă e doar rezultatul unui interes periferic şi nu al operei. Cei care trecem prin muzeu şi formăm Publicul ştim, fără îndoială, că, oricât am greşi, nu există judecător mai bun.

Dar unele lucruri ar trebui, poate, să ne fie reamintite chiar nouă, publicului. Timpul n-a distrus decât o parte din capodoperele artei antice. Cele mai multe goluri, coloanele de marmură arse pentru a se obţine var, statuile sfărâmate pentru că reprezentau zei “păgâni”, sunt opera noastră, a publicului.

Vincent van Gogh - Doua floarea-soarelui taiate - 1887

Vincent van Gogh – Doua floarea-soarelui taiate – 1887

   Şi cine l-a considerat pe Rembrandt un pictor terminat, falit ? Cine a făcut mai mult haz de impresionişti ? N-a rebuit poliţia să apere “Olympia” lui Manet împotriva noastră, ca să n-o sfâşiem ? Poliţia apărând o operă de artă împotriva publicului, ce poate fi mai straniu şi mai trist ? Acest public care are toate chipurile noastre e bine să ştie că nu numai creatorii au greşit faţă de el, ci şi el faţă de creatori. Şi că neacceptând aroganţa creatorului care l-ar dispreţui, nu trebuie să-şi asume el aroganţa de a nu face nici un efort pentru a-l înţelege pe creator.

La urma urmei, istoria artei nu este numai istoria creatorilor, ci şi istoria înţelegerii muncii lor. Şi dacă au existat turnuri de fildeş ale creatorilor, au existat şi turnuri de fildeş ale publicului. N-am arătat noi faţă de artişti ca Van Gogh chiar o aroganţă a ignoranţei ? Tot ce-am făcut pentru el a fost să-l punem la adăpost într-o casă de sănătate ca să nu ne stânjenească pe străzi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1340 – 12.02.1981

15/06/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (3). Fiul deşertului 1.


  „În viaţa unui pictor poate că nu moartea să fie ceea ce e mai greu” – (Van Gogh)          
Vincent Van Gogh - Dutch School. Naked Woman, 1887

Vincent Van Gogh – Dutch School. Naked Woman, 1887

       

Era “irascbil ca un fiu al deşertului”, îşi aminteşte unul dintre cei care l-au cunoscut pe Van Gogh. “Tot ce-l înconjura pe acest om era teribil, adaugă altul. Nu l-am văzut niciodată râzând”.

Aceste mărturii, şi altele încă ne îndeamnă să vedem în Van Gogh “un fiu al deşertului” într-un sens mai larg. El nu este numai un om singur. Târăşte parcă un deşert după el. Aduce acest deşert din Olanda, din câmpiile negre ale Brabantului şi chiar din casa părintească. L-a instalat temporar la Londra, în Borinage, la Anvers, peste tot pe unde a trecut.

Şi la Paris. Apoi îşi mută deşertul la Arles. În sudul Franţei, unde soarele arde şi mistralul suflă uscat. Stă în mijlocul acestui deşert într-o cameră galbenă. Nimeni nu intră în această cameră decât pentru a pleca. Un singur om ramâne. Fiul şi stăpânul acestui deşert. Stăpânul şi victima acestui deşert.

E un om ciudat, cu privirea pătrunzătoare, îmbrăcat de obicei cu o bluză albastră, stropită de culori, roşcovan şi destul de robust, care semănă când cu un ţăran olandez, când cu Spinoza. Din deşertul său, el adresează apeluri disperate. Cheamă alţi pictori să vină alături de el, să lucreze împreună la proiecte gandioase. Dar nimeni nu se grăbeşte să vină şi să se instaleze într-un deşert. Chiar dacă vocea celui care şi-a alcătuit acolo o oază săracă devine din ce în ce mai stăruitoare, caldă, rugătoare, cerşind aproape fraternitatea.   

Vincent Van Gogh - Wheatfield with Cypresses, 1889 (Oil on Canvas)

Vincent Van Gogh – Wheatfield with Cypresses, 1889 (Oil on Canvas)

 

Până la urmă, soseşte in acest deşert cel mai aşteptat dintre pictorii pe care fiul deşertului şi-l doreşte alături de el: Gauguin. Dar foarte curând ambiţiosul Gauguin regretă că a venit la Arles. El nu se simte bine într-un deşert. Cel puţin într-un deşert ca acesta. Visează unul la tropice, la marginea căruia să foşnească mangotieri şi să lunece pirogile pe mare.

Gauguin nu ştie cum să fugă din deşertul lui Van Gogh. Criza de nebunie a prietenului său îl decide sau îi oferă prilejul. Nimeni nu-l va condamna că fuge după ce a fost ameninţat , pretinde el, cu briciul. Cu privirea rătăcită, Van Gogh a rămas singur în deşertul său. Oglinda îi arată privirea tulbure şi o ureche tăiată şi bandajată. Mistralul fierbinte al nebuniei târăşte acum omul din acest deşert, cu deşertul său cu tot, în spital, pe urmă la azil. De-acum el ştie că deşertul său este incurabil. Nu mai cheamă pe nimeni. Fiul deşertului s-a resemnat cu gândul că acesta e destinul său, să moară singur în deşertul în care s-a născut.

Altădată, simţindu-se prizonier într-o cuşcă “oribilă, oribilă, foarte oribilă” se întreba cu spaimă: “Doamne, pentru multă vreme este asta, pentru totdeauna ?” Acum cunoaşte răspunsul: pentru totdeauna.

În privinţa singurătăţii lui Van Gogh ar fi multe lucruri de spus. Cât de vinovat e pentru ea Van Gogh însuşi ? Poate că într-o bună măsură e vinovat. Nu o dată, visând prietenia şi dragostea, le visăm într-un fel care le face imposibile. Şi nu se numeşte singur “imposibil şi suspect” ?  

Vincent Van Gogh - Wheatfield And Mountains c.1889

Vincent Van Gogh – Wheatfield And Mountains c.1889

 

Nesociabil, rătăceşte toată viaţa ca pe câmpiile cu mărăcini din copilărie, solitar şi rău înţeles, punându-i la grea încercare chiar pe cei apropiaţi când trăieşte lângă ei. Cu firea lui dificilă îi irită, îi scoate din matcă, îi incomodează şi, mâniindu-se repede, împinge afecţiunile sale cele mai nobile în impas.

Pentru a redeveni tandru şi pentru a fi iertat, trebuie să se îndepărteze. La fiecare pas, biografia lui Van Gogh sporeşte paradoxul celor care nu-şi pot mărturisi întreaga dragoste decât în tăcere şi nu-i pot iubi până la capăt pe cei dragi decât simţindu-le lipsa. Pentru el, singurătatea e în acelaşi timp o fugă şi o regăsire.

În deşert, poate lăsa în sfârşit inima să-i dicteze mărturisirile cele mai patetice. Nu mai trebuie să se îndâijească împotriva nimănui şi să se ferească de nimeni Dimpotrivă, aşteaptă. Are, cum spune el însuşi un foc imens în suflet şi nimeni nu vine să se încălzească la acest foc. Trecătorii nu zăresc decât un mic fir de fum şi îşi văd de drum fără să mai întoarcă privirile. Ce să faci în această situaţie ? Pentru Van Gogh există un singur răspuns. Îşi vă păstra ospitalitatea şi va aştepta, fie şi în zadar, ziua, ora, când cineva va voi să se aşeze lângă vatră sau, cine ştie, să rămână acolo…

Căci, vinovat în parte de singurătatea sa, Van Gogh nu e totuşi un pustnic obişnuit. Gauguin, rugat să vină la Arles ca să întemeieze Impreună Atelierul Sudului, era mai puţin generos. Mai preocupat de interesele sale. El n-a fost niciodată atât de singur ca Van Gogh, nici atât de naiv. Şi în ciuda faptului că la tropice a luat apărarea indigenilor, intrând pentru asta în conflict cu autorităţile coloniale, a fost mai puţin solidar decât solitarul care, într-un deşert, a visat himeric o mare operă comună a pictorilor într-un loc plin de soare.

Vincent Van Gogh - Road with Cypresses

Vincent Van Gogh – Road with Cypresses

   Dintre cei doi, Van Gogh n-a avut nici un gând ascuns şi nici o reticenţă în scurta lor convieţuire care a pus capăt iluziilor lui Vincent. Acest izolat de la Arles şi-a dorit mereu să renunţe la orgoliul izolării. Singurătatea lui e din ce în ce mai însetată şi mai plină de remuşcări. Curios ascet care suferă pentru toţi şi visează pentru toţi.

Are obsesia galbenului pentru că galbenul este culoarea iubirii. Şi îl impresionează un epitaf unde scrie că defunctul n-a făcut rău nimănui. Dacă există un artist care n-a făcut rău nimănui, în afară de sine însuşi, numele său e Van Gogh.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1331 – 11.12.1980

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: