SERTARUL CU GANDURI

24/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (VII).Partea de umbră.


Portrait of a young man with red cap

Portrait of a young man with red cap

   Florenţa, Atena Renaşterii a tremurat când Savonarola a ameninţat frumuseţea cu flăcările iadului. Ea a frisonat ascultându-l pe călugărul care arunca anatema asupra vanităţilor terestre chemându-şi auditoriul să azvârle pe ruguri nu numai podoabe şi parfumuri, ci şi opere de artă.

Şi s-au găsit destui care s-au grăbit să facă asta cu sumbră fervoare… Ce concluzie să tragem de aici ? Că Renaşterea n-a fost atât de radioasă cum cred prejudecăţile curente ? Că în unele privinţe ea a fost chiar mai anxioasă decât Evul Mediu ? Poate că răspunsul ar trebui să fie “da”. Am citit undeva, de pildă, că superstiţiile erau atât de puternice în Renaştere încât juriştii se preocupau în mod serios să stabilească dacă într-o casă frecventată de fantome locatarii mai erau datori să plătească proprietarului chiria.

Dar un răspuns prea ritos n-ar face, probabil, decât să schimbe o prejudecată cu alta. În fapt, Savonarola a însemnat triumful provizoriu al părţii de umbră a Renaşterii. El şi Lorenzo Magnificul n-au fost numai polii unui conlict. Au reprezentat faţa şi reversul unei Renaşteri despre care s-a spus cu oarecare uşurinţă că a adus împăcarea între Biblie şi Homer. Lorenzo încarnând recompensele şi decepţiile spiritului. savonarola, furtunile şi rătăcirile pasiunii.  

Scenes from the Life of Moses (detail)

Scenes from the Life of Moses (detail)

 

Era firesc, poate, ca Botticelli să cadă în mrejele pasiunii, dar mi-e greu să-mi închipui un artist privind calm cum flăcările prefac în scrum tablouri şi manuscrise.Când arta e dispreţuită şi hulită nu mai e mult până la frigul absolut. Şi dacă Botticelli a crezut în fanatismul exaltat al lui Savonarola, el a văzut apoi, cu siguranţă, că profetul care împuiase capul Florenţei cu lumea de apoi nu s-a dat îndărăt să treacă la lichidarea “legală” a inamicilor săi pentru a se debarasa de ei încă de pe lumea aceasta. Poate că această brutală trezire la realitate, în care visătorii au recidivat mereu, Botticelli n-a suportat-o. Sufletul său era prea vulnerabil, pentru a găsi forţa de a se redresa. Nu mai avea putere decât să renunţe. Şi, în vreme ce, după căderea lui Savonarola, Florenţa se întoarce la vechile ei idealuri, Botticelli, descurajat, singur şi bolnav, se îndreaptă spre o bătrânete pustie şi enigmatică.

Nu mi-l pot imagina pe Tiţian decât bătrân, înţelept şi glorios, cu barba albă de patriarh al culorii şi viscolit de timp ca Turnul din Piaţa San Marco. Nu mi-l pot imagina nici pe Rembrandt tânăr, ca în autoportretul în care s-a pictat cu saskia pe genunchi ridicând o cupă de vin în sănătatea celui care-l priveşte. Nu acesta e leul ce ne tulbură, a cărui gheară a rupt peceţile de umbră ale Tainei. Leul e ştirb şi poartă pe cap o tichie de clovn. Acolo Rembrandt e grandios. Unde e singur, bătrân şi înfrânt. Şi unde râde ca un saltimbanc în faţa destinului.

The Virgin And Child With Five Angels

The Virgin And Child With Five Angels

   În schimb, nu mi-l pot imagina pe Botticelli bătrân. Nu mi-l pot imagina decât tânăr, deşi a trăit şaizeci şi cinci de ani, ceva mai mult decât Rembrandt şi cu aproape treizeci de ani mai mult decât Van Gogh; aproape la fel de tânăr, aş spune, ca Rafael, care a murit la treizeci şi şapte de ani.

O parte din viaţa lui, cea mai plină de semne de întrebare, a intrat, ca filosofii lui Rembandt, în umbră, sub zodia aproximaţiilor şi a tăcerii, iar pictorul a rămas să poarte în închipurea noastră vârsta sugerată de cele mai cunoscute opere ale sale, Primăvara şi Naşterea Venerei… Desigur, nu e o întâmplare asta. Vârsta adevărată a lui Petrarca e cea a Canţonierului, a lui Boccaccio cea a Decameronului, Delacroix, mort la şaizeci şi cinci de ani, ne pare uneori mai tânăr decât Van Gogh, iar pe Michelangelo, mort la aproape nouazeci de ani, ne e foarte greu să ni-l închipuim altfel decât plin de forţă, trăind într-o maturitate amară şi orgolioasă. Numai că în cazul lui Botticelli e vorba mai mult decât de o victorie a operei asupra biografiei.

Vasari spune că pictorul a ajuns “bătrân şi neputincios”, că mergea pe străzile Florenţei cu două cârji, “căci nu se putea ţine pe picioare”, şi a murit “bolnav şi prăpădit”. Însă Vasari e uneori un pedagog la fel de plictisitor ca şi pictorul Vasari. El înşiră toate aceste amănunte cu un scop precis. Vrea să dea o lecţie artiştilor care ar fi tentaţi să fie nechibzuiţi cu banii ca Botticelli, de aceea le flutură spectrul unui decăzut, ducând la bătrâneţe o existenţă de cerşetor, jenantă şi penibilă.

Aproape nimeni nu se mai îndoieşte că Vasari a exagerat, punând în circulaţie o legendă. Dar bătrâneţea lui Botticelli rămâne o taină. Pe măsură ce înaintează în vârstă, notorietatea pictorului, în loc să crească, scade. În jurul lui se formează un gol inxplicabil. Totul se întâmplă ca şi cum de la un moment încolo viaţa lui Botticelli se consumă până la moarte într-o continuă eclipsă de soare.

The Virgin and Child with Two Angels and the Young St John the Baptist 1465-70

The Virgin and Child with Two Angels and the Young St John the Baptist 1465-70

   Bătrâneţea sa e ca o pată de frig… A ajuns oare Botticelli atât de sărac ? N-a mai fost la modă sau n-a mai putut să picteze în ultimii ani ? A fost uitat de viu sau, traumatizat de evenimente, a abandonat treptat pictura pentru a se cufunda în decepţiile sale ? El se numără, probabil, printre cei care n-au nici taria de a înfrunta circumstanţele, nici abilitatea de a le pune în slujba lor.

Tot ce a mai putut face, supravieţuind propriei sale opere încheiate, ca şi secolului căruia i-a aparţinut, a fost să intre singur în labirint, îndreptându-se, sprijinit în cârji, spre Minotaur. Şi ne-ar fi cu neputinţă să proiectăm imaginea acestui solitar dezamăgit şi bolnav peste portocalii din Primăvara. Bătrâneţea a aparţinut numai omului. Ca şi, remuşcările, dacă au existat, care la alţii au însemnat o linie de cenuşă pentru o nouă plecare.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1352 – 07.05.1981

 

20/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (VI). Reverii vulnerabile (2).


Fortitudo

Fortitudo

   Putem vorbi despre “un tip botticellian” mai în cunoştinţă de cauză decât despre Botticelli. Acest tip botticellian e graţios şi languros, iluminat de mari ochi oblici şi visători care atrag prin fixitatea lor magnetică.  Deşi trăieşte printre flori şi îngeri, nu i se potrivesc versurile lui Browning despre care s-a spus că ar putea sluji de epitaf  pe piatra funerară a lui Fra Angelico: “Domnul este în cerurile sale. Pe pământ totul e bine…”. Nu, e deajuns să privim atent oricare dintre femeile pictate de Botticelli pentru a ne da seama că ambele afirmaţii din aceste versuri sunt imprudente. Pe pământ nu e totul bine şi, chiar pentru Venus, Olimpul e gol…

Dacă vrem să vedem în vulnerabilitatea Venerei lui Botticelli o decadenţă a divinităţii, ar trebui să adăugăm imediat că această decadenţă nu seamănă cu cea de la sfârşitul culturii greceşti, când zeii surâdeau, sărbătoriţi încă, dar din ce în ce mai singuri. Acum, vechii zei surâd nu singurătăţii, ci circumstanţelor care-i înlănţuie ca pe orice om… singura soluţie e să asculte şi ei îndemnul Chi vuol esser lieto sia, mâine vor vedea ce va mai fi.  

Venus and Mars (detail) c. 1483

Venus and Mars (detail) c. 1483

 

Există, probabil, două feluri de reprezentanţi ai Melancoliei. Unii care o trăiesc ca pe un destin, alţii care o exasperează pentru a căpăta dreptul să strige. Primii par resemnaţi. Abia murmură. Sau, de regulă, tac. Ceilalţi trăiesc într-o continua revoltă. Şi dacă tonul lor nu e destul de imprecativ, îşi rup singuri bandajele cu care şi-au acoperit rănile. Botticelli face parte dintre cei dintâi. După cum Michelangelo face parte dintre cei din a doua categorie. Melancolia lui Michelangelo e amară, impulsivă, mândră şi gata să mârâie împotriva celor care zgândără leul. Buzele lui, ca ale lui Moise, ard de vorbe grele, în timp ce personajele lui Botticelli privesc tăcute lumea cu o fixitate ciudată sau dansează undeva foarte aproape de eşec şi de singurătate, cu ochii la sărbătoarea care continuă.  

Madonna and Child with an Angel 1465-67

Madonna and Child with an Angel 1465-67

De ce-am vorbi totuşi despre decadenţă ? Există chiar în această vulnerabilitate o altă lecţie care, pe alt versant al aventurii noastre, o egalează, poate, pe cea a grecilor despre măsură, armonie şi echilibru. La urma urmei, şi în măsura grecilor găsim ascuns un exces. Nimeni n-a vorbit atât de mult despre frumuseţe cum au făcut-o ei. Şi nimeni n-a purtat un război de zece ani pentru o femeie frumoasă. Apoi, a fi tu însuţi nu înseamnă neapărat momentul în care balanţa stă dreaptă, când nici un talger nu se prăbuşeşte sub greutate şi nici unul nu sparge cerul, iar speranţa se îngână cu amintirea într-o amiază imobilă ce scaldă în acelaşi fel ruinele templului lui Apolo de la Delfi, pe frontonul căruia înţeleptii greci au scris: “Nimic prea mult”.

Adică, totuşi, te întrebi uneori, cum “nimic prea mult” ? Ce înseamnă asta ? Toţi cei care au făcut ceva în viaţă au făcut ceva “prea mult”. Fie în suferinţă, fie în dragoste, fie în singurătate. Ei au bătut cu pumnul, ca Luther, într-unul din talgerele balanţei, şi-au încordat voinţa orgolioasă ca Michelangelo sau au înlocuit mersul cu dansul ca Botticelli. Au făcut ceva în exces. Au depăşit într-un fel măsura.

Pallas c. 1490

Pallas c. 1490

   Soarele care lumineză cerul senin al lui Botticelli e în realitate un soare negru ca la romantici. Nu e soarele clasic, al anticilor, în ciuda faptului că pictorul ne-o arată pe Venus apropiindu-se de mal. Şi, poate, nu e nici soarele Florenţei, deşi se spune că Botticelli a fost cel mai florentin dintre toţi pictorii de pe Arno. Căci Florenţa reprezintă nu sensibilitatea, ci inteligenţa într-o hartă ideală a virtuţilor. Cu alte cuvinte, Machiavelli este, probabil, mult mai florentin decât Botticelli.

Spiritul florentin şi-a minat totdeauna melancoliile printr-o ironie subversivă; el nu s-a abandonat niciodată în întregime visului cum se întâmplă în acea combinaţie ciudată de realitate şi irealitate numită Veneţia, care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva veacuri. un diavol ironic a aşteptat totdeauna reveriile la jumătatea drumului, la Florenţa, şi le-a sărit în faţă pentru a se amuza de sperietura lor.

San Barnaba Altarpiece (Detail Head Of St John) 1490

San Barnaba Altarpiece (Detail Head Of St John) 1490

   Poate de aceea biografii lui Botticelli au apelat la anecdote. Altfel, ar fi trebuit, cine ştie, să declare că acele femei care nu ştiu să meargă decât dansând n-au trecut niciodată pe străzile Florenţei; şi că Primăvara lui Botticelli nu este, de fapt, o primăvară a Florenţei, ci o primăvară a Melancoliei, deoarece Florenţa n-a înţeles niciodată prea bine ce fel de fericire e aceea de a fi trist.

Femeile botticelliene ne dau şi azi senzaţia că trăiesc în muzeele Florenţei într-un exil ironic. Cu visarea lor resemnată, cu nările lor fine, fremătânde, cu graţia lor uşor maladivă, cu buzele palide şi tremurătoare, cu privirile languroase şi arse de o reverie fără nume, ele s-au obişnuit parcă, să locuiască într-o cetate care a preţuit totdeauna mai mult jocul subtil al spiritului decât visul, dar au ceva, în aerul lor, de victime frumoase. Şi s-ar simţi mult mai bine lângă femeile pictate de Modigliani decât langă madonele libertinului Filippo Lippi.

Iar Venera lui Botticelli pare să fie mai curând o necunoscută venită la Florenţa. Nu din Olimp şi nici din ruinele templelor greceşti. Din ţinuturile de nicăieri ale Melancoliei… De nicăieri sau de oriunde. În clipa aceasta nu mă îndoiesc că ea ar alege într-un muzeu să stea nu lângă Venus din Milo, ci lângă Melancolia lui Dürer. Aşa cum in Primăvara lui Botticelli mi-l imaginez rătăcind printre portocali nu pe Angelo Poliziano, ci pe Gérard de Nerval.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1351 – 30.04.1981

02/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (V). Reverii vulnerabile (1).


madonna-and-child-and-two-angels-c-1470-large   Este, oare, într-adevăr melancolia un produs al epocilor fericite, cum, mi se pare, am citit undeva ? Eu nu cred. Sau, oricum, dacă epocile fericite au nevoie de un contrast, acesta nu este ca umbra ce se vede datorită soarelui.

Mai degrabă sunt înclinat să cred că melancolia îi precede pe profeţi. Ea murmură, neinteligibil adesea, ceea ce profeţii vor striga mai târziu. Îşi umple braţele cu flori, exaltă primăvara, ca Botticelli, şi ea însăşi nu se dumireşte de ce sub cerurile pale, decolorate şi limpezi adie o presimţire care-i dă o oboseală ciudată şi o vagă somnolenţă mişcărilor.

Nu ştie să se bucure, în schimb absoarbe din aer ceva ce profeţii încă nu ştiu să anunţe. Mi se pare, deci, că problema cea mai spinoasă a biografiei lui Botticelli, dacă s-a înrolat sau nu printre adepţii lui Savonarola, după ce a fost pictorul Florenţei rafinate pe care călugărul dominican a condamnat-o, e o falsă problemă. Savonarola s-a urcat să strige din amvon sfârşitul unui hedonism pe care Botticelli vrusese să-l reprezinte dar îl reprezentase vulnerabil, suferind de o boala ascunsă.

Dacă oratoria apocaliptică a “profetului disperaţilor” a căzut sau nu ca un trăznet peste sufletul impresionabil al pictorului Primăverii, determinându-l să se îndepărteze de pictură şi să se cufunde într-o bătrâneţe penibilă şi pustie, e, după părerea mea, o dilemă secundară. La urma urmai, nu suferim, probabil, decât influenţele pe care suntem pregătiţi să le suferim.

Botticelli însuşi nu înţelege, poate, ceea ce murmură când pictează. N-ar fi prima oară când un artist spune mai mult decât a vrut să spună sau chiar altceva decât a vrut să spună. El crede că pictează Primăvara şi Naşterea Venerei în consonanţă cu stanţele lui Angelo Poliziano, dar o lingoare subită seceră elanurile personajelor sale de cum intră în scenă, lăsându-le să se scalde într-o atmosferă plină de flori şi de aur ca într-un exil. Ele se tem toate să înainteze. Merg dansând, pentru că nu ştiu să meargă normal; merg între sărbătoare şi tristeţe, fără să se hotărască pentru nimic: nici să se bucure, nici să fie victime.  

The Adoration of the Magi (detail 1) c. 1475

The Adoration of the Magi (detail 1) c. 1475

 

N-au nici puterea să înfrunte tristeţea, nici priceperea de a o ignora. nu cunosc bine decât incertitudinea lor dansantă, ezitarea lor înaripată. Şi chiar această nehotărâre le epuizează, le exasperează, mai mult decât furtuna pe care o presimt fără s-o poată înţelege. cu mai multă dreptate decât Marsilio Ficino: “În acest timp nici nu ştiu ce vreau şi poate nici nu vreau ceea ce ştiu, ci vreau ceea ce nu ştiu”.

Într-adevar, Botticelli ne dă de multe ori senzaţia că vrea ceea ce nu ştie. Spre deosebire de Savonarola care n-a ezitat să arunce anatema în predicile sale asupra tuturor vanităţilor, făcând din invocarea Apocalipsului punctul de rezistenţă al unor rechizitorii ce flagelau şi în acelaşi timp subjugau auditoriul, Botticelli e ca o zi de toamnă la mare când soarele încălzeşte plaja goală, iar tăcerea poate fi orice, remuşcare, regret, convalescenţă luminoasă sau imobilitate fragilă, când şi tu poţi să spui că vrei ceea ce nu ştii sau ceea ce nu ştii încă…

Nimeni nu vede pe cerul senin al Florenţei vreun nor, Lorenzo magnificul însuşi nu-şi dă seama cât de adevărat e avertismentul din cântecul său de carnaval care îi îndeamnă pe cei care vor să se veselească să nu piardă prilejul, Di doman non c’é certezza, dar melancolia n-are nevoie să vadă florile ofilite ca să rămână pe gânduri. “Mâine nu se ştie ce va fi” gândeşte parcă şi Venera lui Botticelli apropiindu-se de ţăm… Ieşind din mare, ea se va duce, poate, să asculte de aproape cântecele la carnavalurile Florenţei, apoi “mâine” se va strecura în Piaţa Senioriei să vadă cum florentinii aruncă pe rugurile ridicate de Savonaola brăţări, inele, instrumente muzicale, parfumuri, Decameronul lui Boccaccio şi chiar tablouri cu chipul ei, al Venerei… Dar deocamdată cerul e limpede, apa de un verde uşor, iar tristeţea confuză emană din farmec şi graţie…

Madonna in Glory with Seraphim 1469-70

Madonna in Glory with Seraphim 1469-70

   Ni se povesteşte că Botticelli era “un bărbat foarte agreabil şi foarte vesel”. Imaginea aceasta nu se potriveşte cu pictura sa. Pare să se refere la un alt pictor, ca şi anecdotele puse pe seama lui. Un Botticelli glumeţ, amator de farse, nu tocmai de cea mai bună calitate, sau care-şi “înfundă” isteţ un vecin ce-i tulbură liniştea, sună amuzant, dar neverosimil. Un Botticelli care mănâncă zdravăn la ospeţele lui Lorenzo şi pe urmă, făcându-şi siesta, are reverii melancolice sună atât de derutant.

De fapt, veselia lui Botticelli există numai pentru cei care ţin să-l creadă pe Vasari pe cuvânt. În clipa când vem să descoperim această veselie şi în pictura lui Botticelli, nu reuşim să aflăm decât un Modigliani care a trăit în Renaştere. Nici măcar Primăvara nu e veselă. Până şi acolo se insinuează o tisteţe secretă care dă târcoale şi te poate face să crezi că sâmburele bucuriei e totdeauna amar.

Dar mai curios e altceva, că sunt atât de puţine informaţii certe despre viaţa lui Botticelli. Câteva amănunte pitoreşti, cum ar fi aspectul dolofan al fratelui său mai mare care l-a adoptat, de unde porecla “Butoiul” (Botticello), trecută şi asupra lui Sanro (Alessandro di Mariano Filipepi pe numele său adevărat), ucenicia, câteva anecdote, lista lucrărilor, relaţiile limpezi cu umaniştii rafinaţi ce frecventau saloanele lui Lorenzo de Medici şi relaţiile tulburi, neclarificate, cu Savonarola şi cu “plângăreţii”, cum erau numiţi partizanii dominicanului, o bătrâneţe pustie, care ridică multe semne de întrebare, cam atât e tot ce se ştie sigur despre un pictor care a fost totuşi la modă într-o vreme interesată e artă.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1350 – 23.04.1981

25/08/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (4). Fiul deşertului 2.


Vincent Van Gogh - Fritillaries

Vincent Van Gogh – Fritillaries

   „Din motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am văzut decât ca într-o oglindă” – (Van Gogh)          

 

Poate nu întâmplător secolul nostru care e departe de a fi inocent vorbeşte totuşi atât de mult de drama lui Van Gogh. Desigur, tăcerea e în genere mai decentă. Dar ea ne învaţă prea puţin. Şi sunt momente când morala trebuie căutată la toate răspântiile pentru a ne continua drumul.

Înapoi în insule ! pare să fie îndemnul cel mai des auzit în acest secol în care, se zice, Sisif i-a lat locul definitiv lui Prometeu, iar artistul e sfătuit uneori, ironic, să nu uite că într-o perlă lucrul cel mai important e grăuntele de nisip.

Unui asemenea îndemn nu-i poti răspunde numai printr-un refuz de principiu. E nevoie de mai mult. Lumea nu trăieşte “mai muzical” azi decât a văzut-o Van Gogh. Nici soluţia de a învinge singurătatea printr-o tandreţe sporită nu e un remediu la îndemâna oricui. Dealtfel, mai multă dragoste nu înseamnă mai multă dreptate, cei cinici profită, chiar, de naivitatea celor care nu se pot descurca decât iubind.

În schimb, nu e prea greu să ne dăm seama că un artist trebuie să ştie să-şi suporte singurătatea şi pe de altă parte s-o limiteze. El trăieşte la jumătatea drumului dintre reculegere şi frumuseţea de care are nevoie orice om; nu poate uita cu totul de acea parte din sine care vrea să-l tragă înapoi, dar nici nu-i poate ceda renunţând să mai audă şi să se facă auzit.  

Vincent Van Gogh - Garden in Bloom, Arles, c.1888

Vincent Van Gogh – Garden in Bloom, Arles, c.1888

 

Şi iată-ne revenind la singurătatea lui Van Gogh: ce deşert e acesta care se deschide mereu spre lume şi care numai în faţa morţii se resemnează să rămână deşert ? Nu cumva compasiunea, singură, riscă să nu înţeleagă mare lucru ? Dar nu cumva admiraţia riscă să binecuvânteze o singurătate atât de generoasă cu arta ?

Poate că rămânând la Paris, iubit, înconjurat de prieteni, de interes, Van Gogh n-ar fi dat acea uluitoare avalanşă de capodopere din ultimii săi ani de viaţă care reprezintă, de fapt, eternitatea lui. Totuşi, cum să motivăm nedreptatea care i se face unui artist prin faptul că, în loc să-l îngenuncheze, ea îi sporeşte forţele înainte de a-l ucide ? Nu există singurătăţi binecuvântate şi nici cinism salutar.

Van Gogh dovedeşte numai că există caractere care reuşesc să-şi facă deşertul fertil şi că arta se poate hrăni în acelaşi timp din frumuseţe şi din suferinţă.

Rembrandt a fost la fel de singur la un moment dat, dar el cunoscuse înainte succesul, tinereţea, iubirea; avea cel putin amintiri; în vreme ce Van Gogh târăşte după el de la început un deşert, încât îţi vine să crezi că şi amintirile îi lipsesc. Cu ochii inflamaţi uneori de efortul de a privi mult timp în lumină şi cu acea mască de indescriptibilă tristeţe care i-a impresionat pe cei ce l-au cunoscut, el şi-a jucat drama şi şi-a cucerit nemurirea pe o scenă complet goală.

Vincent Van Gogh - Irises, Saint-Remy, 1889

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, 1889

   Cu atât mai limpede se vede însă că în acest deşert el încearcă să aducă singura frumuseţe care i-a mai rămas: aceea a artei. Şi ce lecţie de curaj ne întâmpină aici unde totul se află la egală distanţă de disperare şi dragoste ! Nicăieri, Van Gogh nu-mi apare mai impunător ca în singurătatea lui cea mai rea.

Departe de orice zgomot, el îşi aude parcă mai bine vocea interioară. Şi cu cât e mai singur, geniul său străluceşte mai puternic şi mai nestingherit. S-ar spune că singurătatea îi e chiar de ajutor, în deşert nimic nu-l mai încurcă. îşi poate tăia drumul drept. Poate înainta fără nici un ocol spre ţintă, spre absolut. După ce şi-a ruinat sănătatea, posibilitatea de a avea o familie şi prieteni, de a trăi o viaţă adevărată, poate să nu mai facă nici un compromis.

Nu mai trebuie să împartă cu nimeni ceea ce i-a rămas. Întreaga lui tristeţe şi întreaga lui sete le poate închina acum artei. Nu-l aşteaptă niciodată nimeni, astfel că poate rămâne în câmp, în faţa şevaletului, cât doreşte. O zi întreagă, până când simte că îi vâjâie capul. Dacă vrea, iese şi noaptea, să picteze cerul înstelat. În fond, n-are pe cine cruţa, va putea deci să fie necruţător cu el însuşi.

În deşertul său, Van Gogh îşi aparţine în întregime. Fără martori, poate păşî pe cărarea subţire dintre moarte şi absolut. Nimeni nu se va speria de îndrăzneala sa. Şi nimeni nu-l va striga din pricina asta să se întoarcă. N-are de ce să ezite şi de ce să se menajeze. După ce i-a luat aproape totul, deşertul îi îngăduie să dispună cum vrea de ce i-a lăsat. Singurătatea care l-a frustrat atât de grav îi dă până la urmă o libertate totală.

Poate sta nemâncat, se poate surmena în voie, nimeni nu-l opreşte să-şi macine forţele şi să adune tablouri într-un ritm infernal, cum istoria artei n-a mai văzut încă. Poate picta uneori şi două tablouri pe zi. N-are cine să-i reproşeze tensiunea în care trăieşte. Dealtfel, e zorit. Parcă presimte că are puţin timp. Vede din ce în ce mai clar şi arde din ce în ce mai lipsit de precauţii. Uneori, tresare din această febră. « Poate-i mai bine să caut un dram de prietenie şi să trăiesc de pe o zi pe alta „. Apoi îşi reia penelul. Ce rost mai au dilemele când nu mai există drum îndărăt ?

Vincent Van Gogh - Irises, Saint-Remy, c.1889

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, c.1889

   Şi pe urmă, în labirint, (Van Gogh trăieşte în plin soare ca în labirint) pe acelaşi drum se ajunge la moarte şi la iubire, iar pentru cei ce n-au avut şansa sau n-au izbutit să se cheltuie în formele obişnuite de a iubi ale unui om, arta e, mai presus de orice, chiar un mod de a iubi. Cu dinţii strânşi dacă trebuie, dar de a iubi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1332 – 18.12.1980

30/05/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 2.


El Greco. St. Francis Receiving the Stigmata. 1590-1595.

El Greco. St. Francis Receiving the Stigmata. 1590-1595.

   Peste tot ce a făcut El Greco pluteşte o taină. Nu se putea ca această taină să nu-i acopere şi propriul obraz. Autoportretele sale presupuse sunt la fel de nesigure ca şi sensul figurilor alungite. Ele sporesc enigma în loc s-o elucideze.

Incertitudine fertilă, dealtfel ca multe incertitudini. În lipsa unui autoportret cert, îl căutăm pe pictor sub trăsăturile tuturor personajelor sale, sub toate măştile. Şi, pentru că fizionomiile ne pot înşela, îl căutăm în toate peisajele sale, ştiind că pictorii îşi găsesc aproape totdeauna peisaje care li se potrivesc şi care îi exprimă uneori poate chiar mai bine decât un autoportret.

De ce adică n-ar fi ales el, pentru a ne vorbi despre sine, nu chipul unui gentilom, ci imaginea unui oraş ? Oraşul pe care nu l-a părăsit niciodată după ce s-a instalat în el.

Există o grandoare a aridităţii pe care Toledo o are din plin. Privind Panorama şi planul oraşului Toledo, mă gândesc că melancolia cea mai somptuoasă e cea mai lipsită de artificii şi de podoabe. Într-un deşert nu există decât nisip şi lumină. Dar din nisip şi lumină se creează o dezolare grandioasă. O singurătate care striveşte. O tăcere care tună. Nici un împărat n-a domnit cu mai multă măreţie ca singurătatea într-un deşert. Pe tronul ei de nisip, ea a impus şi cerului să capete aceeaşi culoare.  

El Greco. St. Bernardino. 1603-1604.

El Greco. St. Bernardino. 1603-1604.


O impresie asemănătoare îmi produce şi tabloul lui El Greco. Nisipul a fost înlocuit de piatră, o piatră gălbuie şi secetoasă, cu un halo de mister. Stânca pe care e construit Toledo se continuă în ziduri şi turnuri, într-o lumină care e a unui seceriş de piatră. Cei câţiva arbori şi petele verzi din jurul lor nu fac decât să  pună în relief magnificenţa aridităţii. După cum melancolia celui care ne arată planul oraşului nu face decât să ne readucă aminte de securea dublă. Singurătatea îi arde buzele.

Nu ştiu cum arată în realitate Toledo, dar mi se pare că nicăieri gentilomii şi apostolii lui El Greco n-ar găsi un oraş mai potrivit pentru ei ca acest Toledo cu zidurile martirizate de soare, unde vântul trebuie că-şi amplifică sunetele izbindu-se de piatra goală, iar tăcerea te îndeamnă să-ţi repeţi singur că omul trebuie să creadă în înima lui cu atât mai mult într-un deşert. E Spania în această mărturie dogoritoare a pietrei, în această singurătate luminoasă, în acest amestec de soare şi de îndoială, de pasiune şi de tăcere. Spania în care, din chilia sa întunecată Filip al II-lea poruncea măceluri între rugăciuni. Spania unde Velasquez va trebui să beneficieze de favoarea regală pentru a­-şi îngădui să picteze, aproape pe ascuns, un nud fără să rişte închisoarea, exilul şi confiscarea averii.

Spania în care Cervantes la cincizeci de ani, copleşit de dezamăgiri, scrie cea mai frumoasă epopee a iluziei. Spania secretă şi aspră, melancolică şi neîndurătoare… Uit că tabloul are aproape patru secole. Ceva din melancolia care umbrea uneori zâmbetul lui Picass, ceva din cântecul lui Lorca, din piatra încinsă a platourilor Castiliei şi din tristeţea Escurialului, din dansurile vitale ale Spaniei şi din cenuşa lor se amestecă în enigma grecului devenit primul pictor al sufletului spaniol poate chiar împotriva voinţei lui dacă ne gândim la semnăturile greceşti de pe tablouri şi la cărţile sale de căpătâi, tot greceşti.

El Greco. St. Martin and the Beggar. 1604-1614.

El Greco. St. Martin and the Beggar. 1604-1614.

   Se povesteşte că în perioada şederii sale la Roma cineva care a vrut să-l scoată la plimbare într-o zi cu soare strălucitor l-a găsit închis în casă, cu perdelele trase la geamuri pentru ca lumina de afară să nu-i tulbure lumina interioară.

Adevărată sau nu, această întâmplare are un singur cusur, că împinge misterul lui El Greco foarte aproape de extravaganţă, de ostentaţia teatrală. În realitate, nu e el nici primul, nici ultimul dintre cei care au simţit nevoia să se cufunde în ei înşişi pentru a vedea clar. Dar e greu de găsit un alt pictor la care flacăra interioară să ardă atât de intens incât să nu mai observăm că în jur nu mai e nimic decât ceea ce ne lasă el să vedem.

Şi ce importanţă poate avea faptul că Toledo a arătat sau nu vreodată aşa ? El Greco ne duce pănă acolo unde ne lăsăm singuri cuprinşi de febra pe care el o dă formelor. ceea ce părea soare, e poate un rug interior.

Există printre peisajele sale şi un Toledo sub un cer dramatic de furtună. Aici de întâmpină nori sumbri, stridenţi, incendiaţi de o lumină stranie şi învăluiţi de un albastru ameninţăţor.; sub ei, oraşul; acelaşi labirint, de data aceasta însă cu mai multă vegetaţie, ceea ce la început ne surprinde. Din pricina ceţurilor albăstrii, la prima vedere pare un oraş din legendele Scoţiei; sau un arhipelag ciudat de pe care s-a ridicat ceaţa şi unde nu locuieşte nimeni.

El Greco. The Agony in the Garden. 1605-1610.

El Greco. The Agony in the Garden. 1605-1610.

   Dar aceşti nori numai El Greco i-ar fi putut picta astfel; sau copacii şi iarba care seamănă cu o flacără, spunându-ne că lucrul cel mai dificil nu e să ieşim dintr-un labirint, ci să-l facem să ne dea un răspuns, fie şi de neînţeles. Dacă am asculta atent, am auzi, poate, pe aceste străzi pustii paşii pictorului venind dinspre Puerta del Sol.

L-am aştepta însă în zadar. Chipul lui va rămâne o taină. Trebuie să ne întoarcem la autoportretele sale presupuse sau să privim încă o dată Toledo. Pe măsură ce soarele arde mai tare misterul se întunecă tot mai mult. Dar cu atât mai bine se vede că în această pictură oamenii sunt luminaţi, de fapt, de credinţa lor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1314 – 14.08.1980

10/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 1.


 

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

   “Creta i-a dat viaţa şi penelurile, Toledo o patrie mai bună”, sună versul lui Paravicino. Mai bună în ce privinţă ? Pentru un artist, aceasta poate însemna un singur lucru: o patrie care să încurajeze partea cea mai adevărată din el şi să-l ajute s-o exprime.

Or, e greu de spus ce ar fi fost El Greco dacă, în loc să fi plecat din Italia în Spania, ar fi rămas la Roma sau la Veneţia. E drept că până la treizeci de ani nu crease nimic decisiv, apoi, dintr-o dată, flacăra geniului său se înalţă. Dar alţii, ca Goya, au trebuit să aştepte şi mai mult pentru a deveni ei înşişi. Tot ce putem afirma sigur în cazul lui El Greco e că, sosind în Spania, s-a instalat în oraşul care corespundea cel mai bine unui om venit din insula labirintului.

Dintre toate oraşele spaniole, Toledo avea, poate, în chipul cel mai evident, ca şi labirintul, două drumuri. Unul ducând spre rugăciune, altul spre crimă. Unul spre Dumnezeu, altul spre închisorile Inchiziţiei. Unul spre iluzie, altul spre rug.

Probabil, oriunde s-ar fi stabilit, El Greco şi-ar fi reconstruit în cele din urmă un labirint fictiv pentru sine, prin care să rătăcească şi în care să picteze; cu atât mai normal era să se întâmple asta la Toledo, unde, pe străzile răstignite între soare şi umbră, n-ar fi fost nepotrivit semnul securii duble dacă l-ar fi zgâriat cineva pe ziduri.

 Aici (cel puţin în oraşul pictat de El Greco), liniştea strigă, iar flacăra zilei devine funebră. Piatra fierbinte ca în Creta, e ea însăşi o flacără. Şi nicăieri, parcă, nu cresc mai bine vegetaţiile homerice ca pe stânca deasupra căreia se înalţă acest oraş arid şi secret, incomod, desigur, pentru un spirit raţional care preferă lucrurile limpezi, dar ideal pentru un artist care, urmându-şi obsesiile, n-are vreme să dea lamuriri.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

   Siluetele alungite ale lui El Greco au fost probabil mai bine înţelese de unii dintre concetăţenii săi lipsiţi de educaţie estetică decât de acei specialişti care măsoară, se miră şi aşează mereu aceste siluete pe patul lui Procust, făcând din mister o problemă de centimetri.

Se zice – eu mă îndoiesc – că există artişti care nu depind de biografia lor. Sau nu par să depindă. Şi ni se dă exemplul lui Cézanne. Putem înţelege pânzele solitarului de la Aix, ni se spune, fără să ştim nimic despre viaţa lui, dacă ştim criteriile care îl călăuzesc, situându-l într-un oraş imprecis unde nu trebuie să fie decât un munte despădurit, cu un con sever de piatră, ca muntele Sainte-Victoire, care să-i permită pictorului să-şi satisfacă pasiunea de constructor pe pânză.

Dar acest singur amănunt răstoarnă totul. Aşadar, nu ni-l putem închipui pe Cézanne într-o lume fără munţi. Aşa cum nu ni-l putem imagina pe Van Gogh într-o lume fără sud, fără soare şi fără lanuri de grâu. Pe Bruegel, într-o lume fără zăpezi. Pe Braque, într-o lume fără păsări. Pe Rembrandt, într-o lume fără bătrâni. Sau pe El Greco, într- lume fără iluzii. Ce să caute personajele sale, cu “mâini înaripate”, într-o lume fără iluzii ?

Actuala “Casă El Greco” din Toledo nu e casa în care a locuit pictorul. cea adevărată nu mai există demult. Pe locul ei e o piaţă publică şi numai ambiţia toledanilor de a da un adăpost legendei cretanului a redus la tăcere obiecţiile erudiţilor. Chiar şi osemintele lui El Greco au dispărut, după câte ştiu, ca şi ale altor morţi iluştri în Spania: Cervantes, Lope de Vega, Velasquez sau Calderon.

Dar “străinul” nu mai poate fi despărţit de oraşul care l-a adoptat, într-atât întâlnirea lor a fost în logica lucrurilor; piatra goală şi iarba exterminată de soare erau tocmai ceea ce trebuia pentru un pictor nepreocupat de decor, pentru un conchistador al iluziei.

A venit la Toledo avid de glorie ? Se poate. N-ar fi nimic neobişnuit în asta. După premiera cu Hernani, Hugo se credea mai mare decât Alexandru cel Mare. Walter Scott scria singur despre sine articole elogioase. Gloria e ea însăşi o secure cu două tăişuri. Ea nu explică nimic sigur, cu atât mai puţin la un pictor care nu explică niciodată.  

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.


 

Cred, în schimb, că avea dreptate Ion Pillat când spunea că introducerea cea mai bună în spiritul operei lui Cervantes rămâne cunoaşterea picturii marelui său compatriot, grec de origine şi spaniol de suflet. În tablourile cretanului arde aceeaşi flacără care transfigurează chipul celui mai spaniol dintre visători. Un portret de El Greco e un document de primă mână pentru înţelegerea psihologiei lui Don Quijote.

După cum, la rândul său Don Quijote ne ajută să-i înţelegem pe gentilomii lui El Greco. Aceştia aparţin altei lumi decât cea în care tânărul Critobal exclamă în Simpozionul lui Xenofon: “ Ce mă interesează xeilalţi oameni…. Eu sunt frumos”. O uşoară disimetrie facială urmăreşte parcă uneori chiar să combată ispitele frumuseţii. Rezultatul ? Totul e foarte spaniol în aceste portrete semnate cu litere greceşti. Dacă gentilomii din ele ar avea la îndemână o armură şi un cal ar porni la drum. Şi bănuim ce s-ar întâmpla după aceea. Cervantes a povestit tot felul de aventuri ciudate care exprimă însă religia Spaniei. calul frumos călărit de sfântul martin ar putea oricând să se transforme în Rosinanta.

Aproape nimic nu mai e grecesc în această pictură, suntem gata să eclamăm uitând că ne aflăm totuşi într-un labirint. Prin meandrele lui, El Greco ne duce într-o Spanie luminată în acelaşi timp de soare şi de ruguri.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1313 – 07.08.1980

02/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (IV). Eşecul mâinilor.


El Greco. Portrait of a Nobleman with His Hand on His Chest. c.1580.

El Greco. Portrait of a Nobleman with His Hand on His Chest. c.1580.

   E destul de evident, cred, că mâinile personajelor sale l-au preocupat pe El Greco în aceeaşi măsură în care Goya va încerca să le ascundă. Lui Goya nu-i plăcea să picteze mâini şi s-a folosit de toate tertipurile pentru a evita sau a micşora această obligaţie. În schimb, El greco e fascinat de mâini. Ai impresia că a început cu ele şi a sfârşit cu ele fiecare portret. Cu ele şi cu ochii, elemente care capătă o elocinţă cu totul neobişnuită pe fundalurile neutre ale tablourilor lui El Greco, în care pictorul a eliminat orice accesoriu.

Eugenio d’Ors vorbeşte despre “forme care zboară”. Unamuno despre “mâini înaripate”, mâini mai “revelatoare decât cuvântul”. Aceste mâini sunt aşezate uneori pe inimă, ca pentru a ne spune că ele traduc limbajul  pasiunii, alteori izbucnesc într-un elan mut, lăsându-ne să aşteptăm un secret niciodată mărturisit până la capăt.

Care e acest secret ? Fără voie, mă gândesc la celebra butadă cu un cretan a cărui afirmaţie, oricum am lua-o, e imposibilă *. Figurile alungite, oscilante, cu feţele ascuţite şi privirile anxioase au un mister în care orice răspuns ascunde o capcană şi orice capcană o ispită. Exilate parcă pe pământ, ele lasă numai tăcerea să vorbească.

În “labirintul” lui Botticelli, personajele merg dansând melancolic. La El Greco, ele capătă aripi. O aspiraţie secretă le alungeşte, le atrage dincolo de lucruri, le devoră şi în acelaşi timp le luminează. Şi cum ne aflăm în faţa unui pictor cretan, nimic n-ar fi mai firesc decât să ne aducem aminte că în Creta şi-a început zborul Icar. Dar ciudate aripi. Oamenii nu se desprind, ci se alungesc. Uneori atât de mult încât, ca să încapă în tablou, trebuie să îngenuncheze. Îşi pierd parcă greutatea pentru a ajunge o ţintă neclară şi obsedantă.

El Greco. Mary Magdalen in Penitence. c. 1580-1585.

El Greco. Mary Magdalen in Penitence. c. 1580-1585.

   Căci labirintul lui El Greco începe acolo unde, în legendă, el sfârşeşte. Legenda i-a pus pe Dedal şi pe Icar să facă apel la aripi pentru a evada din labirintul unde i-a închis Minos, în vreme ce El Greco transformă mâinile în aripă pentru ca personajele sale să se înalţe într-un labirint invizibil. Sensul picturii cretanului este astfel numai în aparenţă comparabil cu ceea ce s-a întâmplat cu Icar. În realitate, “formele care zboară” nu evadează din labirint, ci se afundă în labirint. Zborul lor le accentuează taina.

Iată-ne regăsind semnul securii duble. Aripa se transformă pe nesimţite în lanţ, ea smulge pentru a înrobi şi mai mult, înalţă pentru a pătrunde şi mai adânc în enigmă.

Mâinile sunt primele care “zboară” şi primele care abandonează. Oboseală ? Renunţare ? Decepţie ? Ce opreşte aceste forme să zboare într-adevăr ?

S-au făcut experimente curioase în dorinţa de a lămuri o parte măcar din taina lui El Greco. Au fost fotografiaţi nebuni de la ospiciul din Toledo şi comparaţi cu apostolii lui El Greco pentru a se dovedi că pictorul s-a slujit de alienaţi pentru unii din sfinţii săi. Asemănările sunt câteodată ciudate, dar ce pot dovedi ele ? Un artist poate să spună mai mult decât şi-a propus. Şi nu ne sugerează această pictură, din care marea e absentă, mările hipnotizate din ceasurile mareelor ?

Asistăm la o asceză pe verticală. În loc să se retragă în deşert, sfinţii lui El Greco se lasă absorbiţi de iluzii. Pasiunea nu îi prosternă la pământ, ci îi înalţă spre un cer gol. desprinşi de suferinţele imediate, ei alunecă în mrejele unei răni absolute. Şi dacă mâinile înaripate nu-i ajută să zboare, ele îi împiedică să meargă normal.

El Greco. Christ on the Cross Adored by Two Donors.

El Greco. Christ on the Cross Adored by Two Donors.

   Culoarea a devorat lumina Renaşterii. Mai puţin caldă decât la Tiţian, ea pare uneori atinsă de aripa unui vânt îngheţat. Dar distanţa ce-l separă pe cretan de italieni apare şi mai clar în faptul că mâinile pe care le pictează el nu se întind niciodată să culeagă ceva din jur, să mângâie ceva.

Dacă e adevărat că fericirea depinde de arta de a găsi cuvintele cele mai simple, El Greco nu cunoaşte acest limbaj. Există în tablourile sale o melancolie care caută metodic ceea ce nu o cruţă. Elanul vertical al formelor nu eliberează, ci înlănţuie.

Setea lor le sporeşte melancolia. Şi abia transformată în aripă, mâna trebuie să se resemneze. Abia pregătit de zbor, trupul simte mai puternic presiunea amintirilor dureroase. În locul unde flacăra arde cu putere maximă, ea începe să devină cenuşă. Singurătatea izvorăşte direct din extaz.

Dar tocmai asta îl face pe El Greco şi mai spaniol. Spania îşi recunoaşte în aceste măini şi fervoarea şi tristeţea. Dealtfel, unul din autoportretele presupuse ale pictorului ne înfăţişează parcă masca unui conchistador bătrân despre care nu ştim prea bine nici ce a vrut să cucerească, nici ce a cucerit.

În fiecare tablou mâinile rămân goale şi de fiecare dată ele visează din nou. Nici un elan nu ajunge la ţelul râvnit şi nici o dezamăgire nu e totală.  

El Greco. St. Paul and St. Peter. 1587-1592.

El Greco. St. Paul and St. Peter. 1587-1592.


Pe câmpul de luptă al acestui “conchistador”, victoria e tot timpul amestecată cu înfrângerea. Neputând să aştepte ceea ce doresc, oamenii pictaţi de el caută mereu, chiar dacă nu găsesc decât propria lor tristeţe. A lor, a lui El Greco şi a Spaniei.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1312 – 31.07.1980

15/03/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (III). Fascinaţia ambiguităţii.


El Greco. The Holy Trinity. 1577.

El Greco. The Holy Trinity. 1577.

   Un medic spaniol a fotografiat câteva portrete ale lui El Greco în care a corectat alungirea formelor, pusă de el pe seama astigmatismului, aducându-le, zicea, la normal. Aceasta în dorinţa de a demonstra că bizara alungire nu ascunde decât o boală de ochi şi că, eliminând deformarea produsă de astigmatism, putem obţine figurile cum le-ar fi pictat un El Greco sănătos.

Dar comparând imaginile originale cu cele corectate nu e prea greu să-ţi dai seama că, odată cu deformarea, a fost înlăturat şi misterul figurilor respective. “Normale” (într-o accepţiune simplificatoare), ele au devenit banale. Şi-au pierdut enigma şi odată cu ea fascinaţia.

Există, desigur, spirite care se tem de enigmă; şi care, dacă ar putea, n-ar părăsi niciodată linia dreaptă. Ele au oroare de dileme, de ezitări. Tot ce scapă explicaţiei imediate li se pare primejdios şi impur. În tufişurile din marginea liniei drepte bănuiesc capcane mortale. Acestor oameni le e neplăcut să afle că în ultimul an de viaţă Carol Quintul a încercat în zadar să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Iar labirintul e, pentru el, o aventură dubioasă.

După cum există alţii pentru care ieşirea din labirint capătă uneori înţelesul izgonirii din labirint. Şi nu pentru că îndoiala ar fi singura lor patrie adevărată, iar răspântia singurul echilibru posibil. Răstigniţi pe securea dublă, ei cred că au o şansă, să sacrifice cât mai puţine întrebări şi să afle în centrul labirintului taina pe care o căutau. Sensul ultim care i-a fascinat totdeauna.

El Greco. St. Sebastian. c. 1577-1578.

El Greco. St. Sebastian. c. 1577-1578.

   Vor şti în sfârşit. Vor putea murmura sau răcni răspunsul suprem. Dacă acest răspuns va fi moartea, vor muri fără iluzii. Vor şti că înlăuntrul morţii nu e nimic decât moartea. Şi că înlăuntrul vieţii se află tot moartea. Orice ar face, unul din cele două tăişuri ale securii duble le va reteza capul. Iar dacă în centrul labirintului nu vor descoperi nimic decât o încăpere pustie, vor şti, vindecaţi de gustul morţii şi al eternităţii, că unica înţelepciune adevărată e să trăieşti din plin timpul măsurat pe care-l ai la dispoziţie, să fii excesiv între limitele care ţi se oferă.

Firul Ariadnei nu va mai fi atunci o fugă din labirint, ci drumul spre dragostea cea mai înaltă.: cea care nu mai are nimic de regretat. Întrucât, cei care au ajuns la ea au trăit toate îndoielile: pot în sfârşit să se bucure de o certitudine. Ei şi-au asumat toate meandrele: pot da crezare acum liniei drepte; ea îi va duce direct la ţintă.

Ceea ce e adevărat pentru oameni poate fi adevărat şi pentru secole. Vom înţelege astfel, poate, de ce a fost o perioadă în care numele lui El Greco aproape dispăruse. Nu e vorba, cred, numai de capriciile gustului aici. Mai curând am putea spune că timpul acela nu simţea nevoia lui El Greco. Nu-i interesau siluetele sale ciudate care zboară stând pe loc aşa cum în basoreliefurile egiptene personajele merg stând pe loc. În schimb, epoca moderna, mai anxioasa, poate dar şi mai deschisă întrebărilor a înlăturat cenuşa şi a lăsat aceste flăcări să se înalţe din nou. Căci în momentele când se reîntoarce în labirint omul o poate face din mai multe motive, dar ceea ce ne interesează este că o poate face şi mânat de speranţă. El îşi aminteşte că a fugit din labirint fără să-i dezlege misterul. Şi poate că acolo în centrul labirintului avea o şansă să dea un răspuns tainei sale.

Nu mă gândesc aici la acea ambiguitate tulbure, elaborată din ceaţă artificială, care nu ascunde decât vidul celui care a provocat-o; celui ce este ambiguu nu pentru că vrea sa spună totul, ci pentru că nu vrea să spună nimic. Există o ambiguitate care rezultă din refuzul de a simplifica şi de a renunţa la complexitatea aspiraţiilor inimii noastre. Şi dacă nu ne place termenul ”ambiguitate”, n-avem decât să-l înlocuim cu altul. Mister, de pildă. Nu misterul surâsului ei ne readuce mereu în faţa Giocondei ?

El Greco. Assumption of the Virgin. 1577-1579.

El Greco. Assumption of the Virgin. 1577-1579.

   Cei ce au dorit să ni-l explice precis au uitat că acest surâs nu ascunde totdeauna şi pentru toţi aceeaşi taină; că el se adresează tuturor tocmai pentru că nu se adresează deschis nimănui. A lămuri, într-un asemenea caz, înseamnă nu a risipi enigma, ci a-i înţelege caracterul încitant. În labirint ne tulbură faptul că pe acelaşi drum se poate ajunge la dragoste sau la moarte, dar şi în artă riscul cel mai grav face dragostea cu atât mai fascinantă.

Într-adevăr, problema principală într-un labirint este acceaşi cu a vieţii. Ce sens îi dăm. Şi, deci, aceeaşi cu a artei. Spaima labirintului ? De ce când arta şi-a obţinut, poate, victoriile cele mai importante în el, în confruntare fie cu moartea, fie cu dragostea ? Ce este altceva pictura lui Van Gogh decât un cântec însorit spre centrul labirintului ? Un centru al albirintului care, pentru Van Gogh, nu e tenebros. E o amiază de vară, cu grâu copt şi cu un stol de corbi negri ce planează deasupra unui lan fierbinte, ars de un soare care îmbată şi ucide; în vreme ce în labirintul lui Rembrandt securile duble au un tăiş de lumină şi altul de umbră, iar Minotaurul seamănă cu noaptea.

Atitudinea faţă de pictura lui El Greco e chiar atitudinea faţă de labirint. Unii l-au dispreţuit, l-au socotit nebun, extravagant, snob sau pur şi simplu nu l-au înţeles. Alţii au căutat în misterul lui un răspuns. Deoarece rostul cel mai înalt al ambiguităţii nu este altul decât cel al labirintului.

Să ne înveţe până la urmă valoarea lucrurilor simple, să descoperim în meandre linia dreaptă. Căci în orice labirint există un singur cuvânt invincibil. Acei care şi-au ratat viaţa au început totdeauna prin a nu mai iubi nimic.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1311 – 24.07.1980

11/03/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (II). Semnul securii duble.


El Greco. Boy Lighting a Candle (Boy Blowing on an Ember). c.1570-1575.

El Greco. Boy Lighting a Candle (Boy Blowing on an Ember). c.1570-1575.

   Avem totdeauna un tată şi o mamă, spune Degas. Altfel spus, o ereditate precisă. A lui El Greco însă pare incertă şi plină de întrebări. Aparţine el Spaniei sau Cretei care l-a născut ? Unde sfârşesc amintirile sale din Creta şi unde începe să vorbească în pictura sa Spania ?

“Grecia explică totul în ce mă priveşte”, sună replica lui El Greco într-un roman care-i evocă viaţa. Mă tem că adoptând o asemenea perspectivă am fi prea tranşanţi. Grecia nu explică totul nici în destinul lui El Greco, nici în pictura lui. Cerurile nebuloase ori arse ale cretanului, ochii cei mai tulburători pe care îi cunosc în pictură, aburiţi de o tristeţe metafizică sfâşietoare de câte ori privesc în sus, amintesc mai degrabă o Spanie oscilând între rugăciune şi rug, şi mă mir că un Filip al II-lea, care nu era totuşi un diletant în materie de gust artistic, n-a înţeles câte lucruri îl apropiau, în fond, de străinul respins la Escurial.

Dar corectând o exagerare, n-ar fi nimerit să săvârşim alta. Grecia nu explică totul într-un caz atât de controversat cum e “cazul El Greco”, dar explică destul de multe. Şi poate cheia enigmei lui El Greco nu se găseşte la Toledo, ci în Creta, în ruinele de la Cnosos. Această cheie are, cred eu, forma unei securi duble. E chiar semnul de pe zidurile labirintului.

Iată de ce, îmi spun, hotarul pe care-l căutam între ereditatea greacă şi melancolia spaniolă, între Creta şi Toledo, nu există probabil nicăieri. Întrucât El Greco este cretan şi spaniol în acelaşi timp. Pictura lui e în egală măsură flacără şi cenuşă. Fervoarea lui Don Quijote unită, în elanul vertical al formelor, cu setea veche a lui Icar.

El Greco. Fable. c. 1570-1575

El Greco. Fable. c. 1570-1575

   Există artişti scindaţi, sfâşiaţi între partea lor de lună şi partea lor de soare. El Greco nu face parte, cred, dintre ei. El nu e nevoit să se împartă între două adevăruri. Le reuneşte. Nu sângerează pentru a opta, ci se răstigneşte de bună voie pe dualitatea sa. E, probabil, unul din acele suflete pentru care iluzia şi decepţia sunt inseparabile. El nu trăieşte la o răspântie. E chiar răspântia. Nu trăieşte în labirint. E chiar labirintul, cu ambele sale drumuri, unul spre moarte, altul spre dragoste. Pictura lui are ca securile duble două tăişuri.

Aparent, s-ar zice că acest pictor a trădat totul. A trădat Creta care l-a născut. A trădat Veneţia care i-a dat lecţii de culoare. Şi a trădat Spania care l-a adoptat. El nu aparţine cu totul nimănui. Îşi aparţine doar sieşi şi enigmei care înconjoară pictura sa. Două secole cât a fost uitat n-au făcut decât să-i sporească misterul. Când a fost redescoperit, numele lui a ţâşnit ca un meteor.

În realitate, nu e şi securea dublă la fel de ciudată ? Cu o singură lamă, securea e o armă. Ea nu ne arată decât o latură a lumii. Cea care omoară. În schimb, securea dublă uneşte, ca şi labirintul, moartea şi dragostea. Iluzia şi eşecul ei. Viaţa şi eternitatea.

El Greco. The Annunciation. c.1575. Oil on canvas.

El Greco. The Annunciation. c.1575. Oil on canvas.

   Poate de aceea ni se pare că nimic nu poate fi tranşat definitiv în destinul lui El Greco, fiecare răspuns având pe revers o altă întrebare. Se mai întâmplă şi azi să fie invocată boala de ochi a pictorului pentru a explica alungirea stranie a siluetelor din tablourile sale, deşi expertizele cu raze X au dovedit că adesea personajele au fost alungite în faza finală şi, prin urmare, alungirea a fost voită.

Reînfloreşte uneori şi suspiciunea de nebunie, deşi cum să motivăm tandreţea prin rătăcire şi misterul prin tulburări psihice ? Ar fi la fel cum am căuta adevărul lui Don Quijote într-un diagnostic. Despre astigmatismul lui El Greco s-a vorbit atât de mult încât Malraux spune pe bună dreptate că “s-a vorbit prea mult”.

În ce mă priveşte, înţeleg că acest “prea mult” nu trebuie să aibă nici un sens simplificator. Poate că lumina ambiguă a dilemei e chiar singura lumină posibilă într-o asemenea pictură. Dar cei care caută cu orice chip să ne facă să vedem în artă o variantă clinică suprimă răspântia pentru a alege un drum care pune arta sub semnul întrebării. Ei înlocuiesc setea de absolut cu un spital. Pentru ei labirintul nu e decât un delir al liniei drepte care nu solicită decât compasiune, uitând eventual că însuşi pendulul vieţii noastre bate traversând şi amiaza şi umbra.

Chiar în secolul XX El Greco a fost socotit de unii pictor pentru snobi, în vreme ce alţii îl consideră mai spaniol decât Velasquez. Securea dublă n-a lipsit nici în reacţiile stârnite de tablourile lui. Dar fără ea n-am înţelege acest amestec ciudat care a făcut dintr-un grec născut în Creta, în patria labirintului şi a lui Icar, cultivat la şcoala coloriştilor veneţieni şi adoptat de oraşul Toledo, primul pictor al sufletului spaniol. Căci în vreme ce un artist scindat nu e nici călugăr, nici laic, însă e ispitit şi de una şi de alta, El Greco nu ezită între contradicţiile sale. Şi le trăieşte, făcând imposibilă o graniţă între ele. Lumina sa e umbră incendiată. În Creta, pământul e sever, bărbătesc, fără moliciuni, ca trupul coloanelor dorice.  

El Greco. St. Mary Magdalene. Oil on canvas

El Greco. St. Mary Magdalene. Oil on canvas


Marea, în schimb, e feminină şi insinuantă ca silueta coloanelor ionice. Destinul lui El Greco e construit pe cele două lame ale semnului din labirint ca pe două coloane. Ceea ce pare ruptură nu e decât o sinteză. El Greco e un Icar care a văzut rugurile. Sau un Don Quijote care a cunoscut labirintul. E totodată labirint şi rug. Enigmă şi flacără. Cretan şi spaniol. Dubla realitate este chiar realitatea sa. Dublul adevăr este chiar adevărul său. Şi uneori chiar în acelaşi tablou întâlnim cele două tăişuri ale securii duble.

Orgoliu şi disperare. Credinţă şi îndoială. Taină şi febră. Zbor şi încătuşare. În plus, pentru acest pictor venit din patria Ariadnei, iubirea e totdeauna amestecată cu tristeţe, ca şi pentru Spania.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1310 – 17.07.1980

06/03/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (I). În Creta.


El Greco. Christ Healing the Blind Man. 1560s. Oil on panel.

El Greco. Christ Healing the Blind Man. 1560s. Oil on panel.

   Într-o amiază cu soare torid, care umplea de flăcări cerul insulei Creta şi incinera ruinele de la Cnosos, ieşeam din coridoarele cu semnul securii duble ale labirintului, situat de legendă în vechiul palat al lui Minos, şi plecam, doi români spre satul Fodele, la vreo douăzeci de kilometri distanţă de Iraklion. ¨La Fodele, spune toată lumea în Creta, s-a născut El Greco şi mai există acolo casa unde pictorul a văzut lumina zilei¨.

Erudiţii nu împărtăşesc această certitudine, dimpotrivă. Fodele e din ce în ce mai puţin citat ca posibil loc de naştere al lui El Greco, dar într-o biografie atât de controversată şi enigmatică, ipotezele sunt uneori singurul lucru sigur. Şi cum să rezişti ispitei de a merge până la Fodele, aflându-te în Creta ?

Maşina a mers un timp paralel cu ţărmul stâncos al insulei. Vedeam marea, senzuală şi tandră, cum va fi fost în ceasul când s-a născut Afrodita, şi colinele severe, pietroase, cenuşii. El Greco a regăsit la Toledo, mi-am zis, peisajul arid al Cretei natale. Peisaj extenuat parcă de lumina asurzitoare ce cădea peste piatra goală, îmbătrânită sub un cer tânăr şi aproape funebră sub focul amiezii. Măslinii rari şi iarba sumară nu izbuteau decât să pună şi mai mult în relief goliciunea pietrei. Colinele păreau descărnate,  schelete de zei calcinate de soare şi tocite de nisipurile timpului.  

El Greco. Annunciation. Before 1570.

El Greco. Annunciation. Before 1570.

După vreo cincisprezece kilometri, am părăsit şoseaua care se îngâna cu marea intrând pe un drum îngust, rău asfaltat, care se afunda şerpuitor în universul de piatră. “Spre casa unde s-a născut pictorul Domenico Theotocopuli”, scria pe un indicator. Dar pe nesimţite, domnia pietrei a fost uzurpată de o vegetaţie abundentă.

La un moment dat, şoferul a oprit maşina, s-a dat jos şi ne-a făcut semn să coborâm. Nu înţelegeam ce vroia. Ne arăta ceva nedefinit deasupra unei păduri încâlcite care începea în dreapta noastră şi continua, dincolo de o vale, pe un povârniş. În sfârşit, am priceput că nu se putea ajunge cu maşina la “Casa lui El Greco”. Trebuia s-o luăm pe jos prin amestecul de pădure, plantaţii şi bălării.

În uriaşa pată verde nu se distingea decât ceva ce părea să fie turnul unei biserici. “Casa”, ne-a precizat şoferul, se găsea nu foarte departe de această biserică. Puţin mai sus. Între timp, el, după ce va bea o cafea în sat (unde era satul ?), se va întoarce să ne aştepte în drum.

Am pornit deci. Ne-am rupt câte un băţ de bambus cu care făceam zgomot, cum ne învăţase cineva, ca să alungăm viperele, am trecut o apă ce semăna cu un râu mic de munte şi după vreun sfert de ceas eram în plin labirint vegetal. Nu mai exista nici o potecă sigură. Trebuia să mergem la întâmplare prin plantaţii de lămâi şi portocali aproape sălbăticite, invadate de mărăcinişuri, de cactuşi înalţi şi de tufe de bambus, o vegetaţie prolixă care nu te lăsa să vezi decât la câţiva paşi înainte. Nu se mai zărea turnul bisericii şi nu mai ştiam dacă mergeam în direcţia bună. Parcă regăseam labirintul care în ruinele de la Cnosos s-a retras în legendă. Într-un amestec de hazard şi improvizaţie, ne-am continuat drumul printre arbuşti cu flori grase şi puternic mirositoare, care ne făceau să uităm de vipere.

Nimeream uneori în râpe unde orice iluzie de cărare se stingea şi trebuia să căutăm alta, dădeam peste grămezi de pietre, urme de foc, dar nici urmă de casă. Două capre care păşteau şi care au întors mirate capetele spre noi au fost primul semn că “labirintul” acesta nu era chiar pustiu. Într-adevăr, după câţiva paşi am zărit un om care curăţa un şanţ. Ne-am apropiat şi am zis doar atât: “El Greco”. Parolă şi întrebare totodată. Omul a făcut acelaşi gest ca şoferul şi în clipa aceea am descoperit că eram foarte aproape de biserică. Dar n-a trecut mult şi dilemele au reînceput. Biserica, sau mai degrabă capela, era pustie şi părăsită. O cărare, în stânga, se îneca în pădure. Alta, mai largă şi mai umblată parcă, suia spre dreapta.

El Greco. Portrait of Giulio Clovio. c. 1570.

   El Greco. Portrait of Giulio Clovio. c. 1570.

   Am pornit pe aceasta din urmă şi ne-a trebuit ceva timp să ne dăm seama că ne-am înşelat. Acum rătăceam ba  la dreapta, ba la stânga, şi aproape pierdusem speranţa de a găsi ce căutam când, privind în jos, am zărit pe coastă, ascunse între bălării şi arbori, ruinele unei case. Presupusa “casă El Greco” nu era aşadar un muzeu, ci o amintire. Timpul a cruţat în ea doar temeliile şi o parte din ziduri, înverzite de iarba care le  acoperă şi frecventate de şerpi. Am coborât, fără să mai căutăm altă potecă, şi am făcut câteva fotografii. După care am plecat.

Această mică aventură n-a fost totuşi inutilă. Cutreierasem toată dimineaţa ruinele de la Cnosos fără să mă gândesc la El Greco şi fără să asociez labirintul de numele lui. Ca şi cum uitasem că pictorul s-a născut în Creta. Întâmplarea mi-a reamintit la Fodele că mă aflam în patria labirintului şi m-a ispitit cu o idee în care n-am încetat să cred nici acum.

El Greco. The Annunciation. 1570-1575.

  El Greco. The Annunciation. 1570-1575.

  Dealtfel, fascinaţi de povestea firului Ariadnei uităm în genere şi faptul că există două moduri de a ieşi din labirint. Dedal şi Icar au reuşit să evadeze din el lipindu-şi aripi. Soluţia firului Ariadnei şi a artei greceşti e cea a setei de claritate, de lumină şi dragoste. ea a ridicat peste labirint Parthenonul.

Soluţia aripilor e cea a setei metafizice, a contemplaţiei şi iluziei. Deasupra labirintului se ridică în pictura lui El Greco nu Parthenonul, ci o flacără. O flacără care, ca şi Parthenonul, devine muzică şi rugăciune.

N-am găsit la Fodele casa lui Domenico Theotocopuli, dar am găsit, poate, un fir al Ariadnei pentru labirintul artei lui.  

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1309 – 10.07.1980

Pagina următoare »

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: