Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (13). Chiparosii – 2.

” A exprima speranţa printr-o stea” – (Van Gogh)

Vincent van Gogh – Moara din Galette -1886

   În schimb, el, Van Gogh n-a renunţat niciodată la nevoia lui de fraternitate, în ciuda faptului că trăieşte într-un deşert. Dimpotrivă, el ne duce până acolo unde descoperim noi înşine, cu surprindere, că e o prejudecată să opui totdeauna singurătatea solidarităţii, să crezi că orice linişte e o trădare şi că adevărul trebuie să fie neapărat zgomotos.

Departe de bătăliile pentru glorie, departe de toate ambiţiile, de toate calculele, de toate intrigile, departe de vacarmul care pregăteşte nimburi sau le sfâşie, departe de toate culisele şi de toate scenele, departe de bursa tuturor aranjamentelor şi tuturor strategiilor de conjunctură, departe de oratorii de ocazie şi de cei de profesie, departe de cei care tropăie nerăbdători în pragul muzeelor pregătiţi de eternitate, departe de cei care spun ce trebuie să fie arta şi de cei care spun ce nu trebuie să fie, departe de toate luptele şi de toate căderile, departe de strigătele de triumf, de strigătele de furie, de strigătele de decepţie, departe de taberele care se înfruntă, departe de cei care trepidează pe malul Rubiconului cu zarurile pregătite, departe de toate acestea, într-un deşert în care nu mai pătrunde acum nimeni, un artist singur oferă totul fără să primească nimic.

Şi fără să ceară nimic. El a renunţat, se pare, chiar să aştepte. Deoarece caută speranţa într-o stea, întorcându-ne însă şi pe noi, cu nesecata lui fraternitate, la prima uimire în faţa cerului înstelat.

Omul e singurul animal căruia nu-i ajunge să trăiască. El vrea să ştie de ce trăieşte şi cum ar trebui să trăiască. Asta nu înseamnă că omul a ajuns să trăiască mai bine decât animalele. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că a ajuns să trăiască altfel. Adică punându-şi mereu întrebări, când nu se lasă orbit de răspunsuri de-a gata. Odată cu primul fior metafizic, el a fost lovit de moarte şi de imortalitate, cum ar zice Van Gogh. Şi poate nu întâmplător pentru Van Gogh o stea înseamnă în acelaşi timp moarte şi nemurire.

Dar nu e aceasta chiar arta ? Chiparoşii pictaţi de Van Gogh îmi par uneori coloanele unui templu al cărui tavan este chiar cerul înstelat; un templu în care vechiul predicator din Borinage crede în artă ca într-o religie. Este un preot păgân al frumuseţii şi suferinţei, care, după ce-şi va striga dragostea şi durerea, se va sinucide în altar.  

Vincent van Gogh – Peisaj de toamna cu copaci 1885

 

În fond, el a rămas ceea ce a fost: un suflet însetat de o credinţă. Şi a găsit, în sfârşit, singura credinţă în care nimic nu-l mai poate contraria. Nici măcar faptul că nimeni nu se interesează de tablourile lui care se îngrămădesc acasă la Théo şi într-o magazie sordidă. Se povesteşte că Napoleon i-a arătat unui cardinal cerul în plină zi şi l-a întrebat: “Vedeţi steaua aceea ?”, “Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr pe cer nu se zărea nimic. “Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii”.

Van Gogh ar fi putut declara şi el acelaşi lucru. Mai ales că, pentru cineva care crede în menirea sa, acesta e, poate, uneori singurul mod de a-şi continua drumul. Dar, departe de toate bătăliile care sfâşie lumea, el mai visează o singură victorie: să-şi exprime speranţa prin câteva stele.

Într-o noapte, un trecător bizar a fost văzut pe străzile înguste şi rău luminate din Arles. Ducea în spate o ladă de lemn, atârnată de o curea, , şi purta o pălărie cu boruri largi pe care erau fixate lumânări. Era Van Gogh. Ajuns în Piaţa Forum, el s-a oprit, a pus pe şevalet o pânză albă, ea însăşi înconjurată cu lumânări, a aprins toate lumânările şi a început să picteze. A doua zi, întreg orăşelul a vorbit despre acest străin ciudat ca despre un nebun. Curând după asta, într-o noapte de septembrie, Van Gogh a traversat din nou străzile din Arles purtând pălăria sa cu lumânări. Atunci a pictat el Noapte înstelată.

Nimeni până atunci nu pictase astfel un cer înstelat. Şi nimeni, din câte ştiu, n-a aşezat ca el o stea în vârful unui chiparos negru. Chiparoşii îl preocupă, îl trimit cu gândul la obeliscurile egiptene şi se miră cum de încă n-au fost pictaţi aşa cum îi vede el.

Dar, probabil, Paul Valéry are dreptate: “omul nu vede decât ceea ce visează”. După cum au dreptate cei care spun că fotografia reproduce, în vreme ce pictura alege. Am comparat tablouri făcute de Van Gogh la Saint-Rémy cu fotografii ale aceloraşi locuri şi chiar ale aceloraşi detalii. Asemănarea e vizibilă şi totuşi parcă, în tablouri, duhul lui Van Gogh a intrat în arbori, într-un colţ de zid sau în cimentul fântânii circulare din parcul azilului de la Saint-Rémy.

Vincent van Gogh – Piersici in floare (Souvenir de Mauve) – 1888

   În special chiparoşii ne fac să ne gândim că, “alese” de Van Gogh, peisajele îi iau chipul: florile cresc în craterul unui vulcan; copacii au rădăcinile fierbinţi; grâul e un incendiu care germinează. Totul devine autoportret. Chiparoşii, semănând cu flăcări sumbre şi tremurând în lumina de miazăzi, ajung uneori să ocupe toată suprafaţa pânzei cu incendiul lor negru. Ne amintim în faţa lor fără voie întrebarea lui Nietzsche: “Cât adevăr poate să suporte omul ?”

Speranţa lui Van Gogh mai bate acum dintr-o singură aripă. Şi aceea rănită. Sângerând la fiecare mişcare. Dar între flacără şi cenuşă, nu există probabil altă cale decât aceea pe care merge el: dacă a luat foc, cel puţin să ardă cu toată energia de care e în stare. Figura lui are acum ceva din surâsul maladiv al ultimei flori de toamnă. Dar e un călător care are o destinaţie… steaua în care visa să ajungă, steaua care simboliza pentru el speranţa şi pe care o picta în vârful chiparoşilor, chiar dacă pe câmpurile din jurul azilului de la Saint-Rémy era singurul care o vedea…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1341 – 19.02.1981

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (VII). Umbra “Gânditorului”

Michelangelo. Brutus. 1540. Marble.

   Toată Roma îl răsfăţa pe Rafael şi toată Roma a plâns moartea lui prematură. Dar pasiunile cele mai îndârjite le-a stârnit Michelangelo. Admiratorii olimpienilor sunt în genere calmi, ca şi idolii lor, în vreme ce admiratorii titanilor sunt pătimaşi şi impulsivi, ca şi cei pe care îi admiră; îşi strigă mai tare entuziasmul, dispuşi să alimenteze focul şi cu cenuşă dacă trebuie. Poate de aceea, vorbind despre Michelangelo mă simt mai nestăpânit decât de obicei. Îmi aduc aminte, uneori, toate defectele pe care i le pun în seamă biografii.

Îmi amintesc inclusiv amănunte care la altcineva mi s-ar părea dizgraţioase sau, oricum, deconcertante, ca de pildă povestea cu ciorapii din piele de câine pe care îi purta la bătrâneţe ca să-i comprime venele de la picioare şi pe care, pentru că nu-i schimba multă vreme, când îi scotea I se jupuia şi pielea odată cu ei.

N-am cum să contest echivocul unor prietenii ale sculptorului. Şi nici unele ciudăţenii de caracter. Fără îndoială, Michelangelo a avut şi păcate, dacă păcate înseamnă să ai, ca orice om, şi defecte. Dar dincolo de ele şi deasupra lor, acest toscan cu nasul turtit, părul zburlit şi două cute amare în jurul gurii, cu ochii trişti, sumbri şi arzători, face să dogorească şi marmura şi cuvintele pe care le rosteşte.

Există în el o forţă care incendiază fiecare cuvânt pe care-l murmură şi fiecare piatră pe care o atinge cu dalta. O stranie taumaturgie care se prelungeşte şi asupra noastră. Ca şi cum marmura atinsă de acest magician ar avea puteri oculte. N-avem decât să-i reproşăm, dacă vrem, excesiva finisare în cazul celebrei Pietá de la San Pietro. Tot noi vom descoperi în faţa statuilor sale neterminate că n-avea nevoie de această finisare. Marmura aspră, nepolisată, purtând încă urmele daltei, e şi mai elocventă decât cea netedă şi lucioasă.

Michelangelo. Pieta. c.1550. Marble.

   S-a subliniat, poate prea mult, că sfinţii săi au trupuri de docheri, că profeţii săi au muşchi de atleţi. Sculptându-l pe David, Michelangelo n-a sculptat un copil, cum ar fi cerut legenda, ci un gigant, la fel de înalt ca şi Goliat. Dar nu apoteoza cărnii este cea care impune în aceste trupuri. Să-l comparăm de exemplu cu Rubens. În vreme ce la Rubens triumfă nudul somptuos şi tulbure, zeiţele devenind matroane flamande, la Michelangelo trupurile cântă cu o forţă care e a unui barbar.

Dar auzim totdeauna acest cântec ? Cândva, în Capela Medici, am fost martorul unei scene amuzante. În mijlocul unui cârd de turişti americani, ghidul explica pe tonul cel mai serios şi mai doct cu putinţă că Il Pensieroso, “Gânditorul”, se cheamă aşa pentru că “personajul reprezentat stă pe gânduri”.

După alte câteva precizări, la fel de fundamentale, grupul şi-a mutat atenţia spre cele patru cunoscute statui ale timpului şi apoi a părăsit încăperea, cu un murmur ca al unui nor de lăcuste, lăsând în urma o trenă de glume despre goliciunea Nopţii. Rămas singur, am răsuflat uşurat. Deodată, însă, în liniştea grea a Capelei, mi s-a părut că Ziua îşi aţintea spre mine orbitele goale, iar Gânditorul semăna unui judecător obosit. Am avut atunci senzaţia că mă aflam în faţa unui tribunal împietrit unde numai tăcerea vorbeşte, în timp ce cuvintele ne ajută să eludăm, să ne păstrăm într-o contumacie confortabilă. În fond, de atâtea ori privim fără să vedem. Ne oprim la detalii pentru a nu fi obligaţi să înţelegem întregul. Fiecare rămâne închis în secretul său, în aparenţele sale şi în rutina sa.

Dar iată pe neaşteptate o breşă, care tulbură apele şi te smulge din rutină. În faţa unui judecător tăcut, scrutându-ţi destinul, trebuie să-ţi dai singur un verdict şi tocmai acesta e lucrul cel mai dificil. E mai simplu să judeci istoria lumii, să râzi de sciţii care trăgeau cu săgeţi împotriva soarelui şi de perşii care au bătut marea cu vergele la Salamina, după înfrângere, decât să cântăreşti în tăcere ceea ce nu merita să trăieşti.

Există clipe când nu mai posezi altceva decât amintirile şi atunci te arde moneda de nisip cu care te-ai trişat uneori singur. E adevărat, lumea a învăţat să se ascundă mai bine de ea însăşi, iar prin muzee se poate trece fără nici un risc, admiraţiile de circumstanţă care nu te obligă la nimic sunt adesea o farsă destul de bine jucată, dar dacă n-ai norocul să iei de la viaţă ce poţi, fără să-ţi faci prea multe probleme, nu-ţi rămâne decât să cauţi un acord fragil cu tine însuţi pe care să-l reconstitui când se sfărâmă…

Michelangelo. Crucifixion of Saint Peter. 1546-1550. Frescoes

   Uneori îmi fulgeră pe dinainte imaginea străzilor Florenţei, porumbeii ţâşnind în piaţa Domului spre acoperişuri roşii, chiparoşi posomorâţi stând nemişcaţi lângă ziduri însorite. Şi ştiu că undeva, dincolo de acele ziduri, în nişa lui prea strâmtă din Capela Medici Gânditorul are mai departe acelaşi aer de judecător obosit, într-o tacere care îmi asurzeşte însă câteodată memoria.

Acolo am înţeles că ne putem hrăni din înverşunările artei, ca din propria noastră experianţă de viaţă, dacă ne ridicăm deasupra reacţiilor epidermice, şi că pentru a pricepe forţa lui Michelangelo avem nevoie de altceva decât de adjective. Această forţă l-a făcut pe Paul al III-lea să îngenuncheze şi să se roage când s-a dezvăluit înaintea lui incendiul tenebros din Judecata de apoi.

Tot ea ne poate aminti că nimic nu umileşte mai sigur ca renunţarea. În Pietá Rondanini, siluetele se alungesc ca umbrele în amurg, ochii văd timpul, mâinile îl simt, îl ating cu degetele, trupurile sunt învăluite într-o mantie de vânt şi de moarte, dar cât curaj respiră încă din această tristeţe !

Oare chiar nu există decât ziua pe care o trăim ?

Umbra Gânditorului nu declină niciodată.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1308 – 07.07.1980

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (VI). Lupta cu stânca.

Michelangelo. The Last Judgment. 1534-1541. Fresco.

   Prometeu, ajuns Michelangelo, nu se mai mulţumeşte, deci, să înfrunte vulturul. El visează să sculpteze întreg muntele pe care se află. Şi nu-l mai aşteaptă pe Heracles. Titanul nu mai poate fi eliberat de nimeni, nici măcar de zei. Numai el singur se poate elibera, prin creaţie, sculptându-şi stânca.

În vreme ce în stradă lumea se distrează, îşi vede de treburi sau ţese intrigi, el rămâne un solitar. Nu se pricepe nici să se bucure, nici să se apere decât în acelaşi fel. Se scoală noaptea, îşi pune coiful de carton deasupra căruia arde o lumânare şi începe să sculpteze. La ce bun toate, gândeşte uneori, când sfârşeşti ca acela care vroia să treacă marea şi se scufundă în mlaştină ? Dar tot el se revoltă împotriva acestei întrebări. Şi loveşte apoi şi mai puternic cu dalta în marmură. Simte că nu e nevoie să pună lanţuri la mâini Sclavilor pe care-i ciopleşte şi în locul cărora se vede, poate, uneori pe el însuşi. Sunt legaţi de blocul de marmură ca de un butuc. Chiar stânca din care îi smulge este lanţul lor.

De fapt, nu numai sculptorul ne trimite cu gândul la Prometeu. Fiecare sclav al său e un Prometeu înlănţuit pe munte. Mai exact, aceşti sclavi nu sunt înlănţuiţi de stâncă; sunt înlănţuiţi în stâncă. Nu s-au deşteptat încă din piatră. Sunt ei înşişi pe jumătate stâncă, sclavi nu pentru că şi-au pierdut libertatea, ci pentru că încă nu şi-au cucerit-o. Au început prin a fi sclavi. Dalta care îi desprinde din blocul de marmură le promite nu numai un trup. Le promite libertatea şi întâlnirea cu vulturul.

   (E, poate, cazul să ne aducem aminte că în clipa când prometeu e înlănţuit pe munte, omul a parcurs un drum important pentru libertatea lui. El nu mai e stâncă, nu mai e indiferent. Simte şi gândeşte. A descoperit şi suferinţa şi revolta. Or, a şti că eşti sclav e primul pas hotărâtor spre libertate. Când strigă în singurătatea lui orgolioasă “Vin, Doamne, chiar dacă nu ştiu ce pot spera”, glasul lui Michelangelo e probabil şi amar şi sfidător.)

Din rocă apare un sclav adormit încă, dar care, peste o clipă, va suspina poate. Şi abia atunci va începe partea cea mai grea a luptei. Căci în clipa când sclavul va deschide ochii, el va avea conştiinţa sclaviei sale. De-abia atunci va şti că e legat de stâncă şi că îi aparţine încă. Loviturile daltei devin din ce în ce mai repezi şi mai îndârjite. Vulturul nu-l lasă pe sculptor să se odihnească. Iar Prometeu ştie acum că este şi sculptor şi sclav. El e cel care loveşte cu dalta în piatră şi tot el se află în piatră şi aşteaptă să-şi câştige libertatea.

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

   Michelangelo ne dă impresia astfel că se caută pe sine în blocurile de marmură. Rând pe rând ţâşnesc din piatră David, Moise şi Sclavii. Timpul se naşte într-un balet de marmură. Aurora, Ziua, Crepusculul , Noaptea. Şi în toate, ca într-o fântână îngheţată, se reflectă chipul sculptorului, zbuciumul lui. Nu există nici un autoportret sigur al lui Michelangelo, dar nu este întreaga lui operă un imens autoportret ? Nu distingem oare mult mai bine în statuile sale decât în autoportretul presupus de la Uffizi furtuna din sufletul acestui artist ? David e plin de energia sa vehementă. Moise arată cum trebuie să fi arătat sculptorul în momentele de mânie. Ziua are disperarea lui îndârjită. Sclavii dorm, în formele lor torturate, ca el. Iar în Pietá Rondanini, paşii ies parcă şi din limitele vieţii şi din limitele artei. Coboară în acelaşi timp în moarte şi-n veşnicie.

Când Iuliu al II-lea  l-a obligat să schimbe dalta cu penelul, artistul bombănea  nemuţumit. Papa l-a silit să picteze, dar nu să devină pictor. Figurile de pe tavanul Sixtinei au relieful unor statui. Căci obsesiaa acestui toscan născut într-un ţinut plin de cariere de piatră şi alăptat de nevasta unui pietrar a fost piatra, nu culoarea. Pentru el diferenţa dintre sculptură şi pictură este  diferenţa dintre soare şi lună. A pierdut  odată trei ani la Carrara numai pentru că nu s-a mulţumit să aleagă cu propria sa mână blocurile de marmură cele mai frumoase, şi a vrut să construiască şi un drum pentru transportul lor. Trei ani din viaţa unui artist care în patru ani ne-a lăsat Capela Sixtină !

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

   Şi parcă sculptorul se caută într-adevăr peste tot în piatraa pe care o ciopleşte. Se eliberează mereu şi niciodată până la capăt. Există atâtea stânci care îl conţin încă, unde este captiv ! De ce să ne mire patima cu care se năpusteşte aspra fiecărui bloc de marmură ? Fiecare îl doare, parcă, pentru că fiecare îl cuprinde şi pe el. Visul de a sculpta munţii nu e un semn de trufie. E un impuls firesc la un titan care simte închisă în fiecare stâncă o parte din el şi din zbuciumul lui. Dacă ar putea, ar sculpta toatee blocurile de marmură pe care le vede, pentru a se elibera de formele care-l persecută. Căci e sculptor şi sclav. Prometeu înlănţuit şi Prometeu eliberator.

Fiecare chip pe care-l smulge din piatră este o victorie parţială. Şi fiecare bloc de marmură pe care nu-l atinge dalta sa, un eşec. David, înainte de a deveni pentru florentini simbolul libertăţii, a fost şi el un sclav. Ca şi sclavii începuţi în timpul proiectelor pentru Judecata de apoi şi lăsaţi în eboşă, într-o simbolică dramă. Însetat să sculpteze toate stâncile, titanul face proiecte grandioase, dar care depăşesc puterile unui om. Sclavii neterminaţi sunt dintr-un ansamblu care trebuia, iniţial, să numere patruzeci de statui.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1307 – 26.06.1980

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu ( V ). Lupta cu vulturul.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

   I s-a reproşat lui Michelangelo lipsa de asemănare cu modelele a statuilor care îi reprezentau în Capela Medici pe Lorenzo Si Giuliano. “Cine va mai şti peste cinci sute de ani ?” a răspuns ironic sculptorul. Şi trebuie să-I dăm dreptate. Într-adevăr, cine mai ştie acum ? Gânditorul are gândurile celor care îl privesc.

La picioarele lui, Aurora se deşteaptă din somn şi întreaga ei faţă ne vorbeşte patetic despre tristeţea celui care a sculptat-o. Această tristeţe e o rană interioară care nu se vindecă niciodată. Se cicatrizează pentru puţin timp, apoi crusta se rupe brusc şi melancolia sângerează din nou. E din categoria acelor tristeţi fără remediu, care nu cunosc decât înseninări scurte, temporare, cerând pentru asta ca durerea să fie trăită până la capăt. Michelangelo trebuie să se învingă permanent pe el însuşi şi după aceea să-şi apere această victorie împotriva celorlalţi.

În Grecia, el ar fi fost mai degrabă spartan decât atenian. Dormea puţin, nu se menaja deloc şi îşi istovea trupul cu o voluptate sarcastică. Umbla îmbrăcat aproape ţărăneşte, în ciuda faptului că-şi întreţinea iluzii de nobleţe. Trăia “singur ca un călău”, ricana Rafael, dar “călău-înger” sau “înger-călău” ar fi fost o formulă mai potrivită. Căci florentinul e un amestec ciudat de singurătate şi tandreţe, inocenţă şi vinovăţie, forţă şi vulnerabilitate, asprime şi candoare. Cea mai măruntă neînţelegere se poate transforma la el în ruptura. Şi uneori ne dă impresia că-şi face singur existenţa greu de îndurat. “N-am prieteni de nici un fel şi nici nu vreau” exclamă el. Pentru că titanii trebuie să rămână singuri ? Ei nu au de partea lor decât vulturul. Ca şi Prometeu. Ceea ce le sfâşie inima le întăreşte braţul.   

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

Oricum, cele şapte riduri ale lui Michelangelo de care vorbeşte, mi se pare, Vasari sunt şapte cercuri ale Infernului.

Distingem aceleaşi şapte riduri si pe fruntea profetului Ieremia din Capela sixtină căruia Michelangelo I-ar fi împrumutat obrazul său. Cu mâna la gură, ca şi Gânditorul, profetul pare stăpânit de viziuni sumbre. Dar din tăcerea lui iradiază o forţă care, ca totdeauna la Michelangelo, face nefericirea grandioasă. Adâncit în reveriile sale dureroase, Ieremiaa e ca un fulger amar.

Ceea ce mă fascinează la Michelangelo este tocmai acest eroism al melancoliei. Există în trupurile pictate sau sculptate de el o sfintenie a zbuciumului care ne tulbură cu atât mai mult cu cât înţelegem din ce abis se înalţă. Muşchii, puternic reliefaţi, sunt ai unor gladiatori, dar ai unor gladiatori care se luptă cu metafizicul. Nu pe Goliat îl înfruntă David cu privirea. Ci Destinul. Şi nu e această privire, privirea lui Michelangelo însuşi ?

Nimeni nu şi-a dominat disperarea cu mai multă forţă. Şi, mai ales, nimeni n-a obligat disperarea să se transforme în forţă ca acest artist care nu ştie să fie plăcut ca Rafael, în schimb seduce prin melancolia sa răzvrătită şi mândră. El nu mângâie materia., ci o loveşte. Nu se simte nicăieri mai în largul său ca într-un uragan de forme unde suferinţa, în loc să se lamenteze, tună.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Night. 1526-1531. Mar

   Nefericirea, pare să ne spună Michelangelo, nu depinde de noi. Dar de noi depinde dacă suferim inutil, striviţi de tristeţe, sau ne transformăm melancolia într-un punct de plecare. Nu putem nimic împotriva durerii dacă n-o putem converti în curaj, silind-o să creeze, să ne hrănescă orgoliul şi să ne ajute să trăim. Căci a fi victimă nu înseamnă a suferi, ci a nu mai avea putere s-o recunoşti. Nu asta vrea să spună Michelangelo scriind într-un sonet “Bucuria mea este melancolia ?”

  De data aceasta, Prometeu îl pune pe vultur în serviciul său. Şi îşi zgândără cicatricea ca să-şi ascută voinţa. Supremul lui orgoliu e acum să-şi sculpteze stânca de care e legat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1306 – 19.06.1980

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu. Învingătorul – 2.

Michelangelo. Tomb of Lorenzo de' Medici. 1526-1531

   Dealtfel, singura ratare a titanilor e să înceteze lupta. Înfrângerea este pentru ei un izvor de energie, dar consolarea îi poate împinge într-un eşec iremediabil. Un titan consolat e un titan care a renunţat la condiţia sa. Şi chiar la forţa sa, care se reîmprospatează prin luptă. Vulturul joacă un rol important în povestea lui Prometeu; iar un adevărat titan face din orice încăpere un munte.

Trebuie să corectăm prin urmare legenda. Ea ne-a obişnuit cu ideea că Prometeu a furat întâi focul din cer şi apoi a fost surghiunit pe un munte şi prins de o stâncă în lanţuri. Că muntele, deci, e exilul. Supliciul. Pedeapsa. Preţul plătit pentru focul furat zeilor. Cu cât Prometeu coboară mai repede de pe munte, ne spunem, cu atât mai bine. Va înceta suferinţa. Suferinţă inutilă, la urma urmei, deoarece focul a fost obţinut. Dar Michelangelo ne arată că Prometeu trebuie să urce pe munte în fiecare zi şi în fiecare noapte. Va coborâ numai din când în când să doarmă.

De cum se va trezi, va lua dalta şi va urca pe munte din nou. Căci focul trebuie cucerit mereu. Muntele nu e pedeapsă, loc de supliciu sau locul de supliciu, ci singurul loc unde focul poate fi cucerit. La poalele muntelui, vulturul nu coboară decât în alte scopuri. Să ne facă să suferim, nu pentru a ne provoca să creăm. În schimb, Prometeu, pe care ni-l închipuim abrutizat de suferinţă, smulge pe munte (sau abia pe munte!) focul care face din om un demiurg.

Între prima Pietà a lui Michelangelo şi Pietà Rondanini la care artistul mai lucra în zilele dinaintea morţii încape, s-ar putea spune, toată istoria artei. În cea dintâi, Michelangelo a dovedit că oricând îi putea egala şi chiar depăşi pe greci. În ultima, acest orgoliu i se pare inutil. Picioarele care dibuie pe soclu caută cu totul alte ţărmuri decât ale Greciei lui Fidias şi Praxitele. Această sculptură gândită ca o piatră de mormânt ar putea fi aşezată chiar pe mormântul Renaşterii. Dar ea ne dezvăluie că în statuile neterminate ale lui Michelangelo lupta continua încă. Învingătorul n-a ajuns sau n-a vrut să dea pietrei lovitura de graţie. Şi, dacă a ezitat, el a ezitat nu în faţa victoriei, ci a încetării luptei sale. Poate, de aceea (pentru a ne întoarce la comparaţia lui Romain Rolland) tânărul din Învingătorulîntoarce in altă parte gura tristă şi privirea nehotărâtă. De aceea trupul îi zvâcneşte înapoi. El nu vrea, probabil, să pună capat luptei. Cu alte cuvinte, Michelangelo îşi întârzie uneori victoriile. Le amâna. Nu le refuză însă. Dimpotrivă, e însetat de ele, mai ales când sunt dificile. Şi poate nicăieri nu se vede mai bine acest lucru ca în statuile sale neterminate, deoarece, din perspectiva unui titan, orice operă la care nu mai e nimic de adăugat e într-un fel ratată, întrucât ea a încheiat lupta.  

Michelangelo. Pieta. c.1550

Ceea ce spunea Stendhal despre Judecata de apoi, că ar copleşi închipuirea sub povara nenorocirii şi “nu mai rămâne forţă pentru a avea curaj” ar putea fi în parte adevărat pentru această frescă. Dar mi se pare că înţelesul cel mai adânc al artei lui Michelangelo, în ansamblul ei, este la polul opus. Chiar când suferinţa crispează trupul sau cuprinde sufletul, ca în Noaptea, rămâne putere pentru a avea curaj. Fireşte, nu ne miră că David, calm şi mândru, ar putea murmura oricând: “Nu mă tem nici măcar de mine însumi, de ce m-aş teme de Goliat ?” Să ne oprim însă în faţa Sclavilor. Ei se smulg din piatră, pregătiţi să stea întocmai ca David pe socluri !

Simţim că se nasc nu pentru a fi trestii gânditoare, ci pentru a fi liberi. Sclavul ce se deşteaptă stă culcat în marmură ca un luptător înaintea bătăliei. Astfel, Michelangelo, chiar când nu e învingător are orgoliul luptei sale, reamintindu-ne că omul n-are nevoie de trufie, dar nu poate trăi fără orgoliu; că aroganţa îl face pe om dezgustător, dar umilimţa îl degradează la fel de mult. În definitiv, ce înseamnă “orgoliu” la un artist care visa să sculpteze munţii ? Desigur, nici onoruri, nici lux, nici ranguri, nimic din toate astea.

Ele înseamna ambiţii, iar un mare artist n-are ambiţii, ci sete. Sub bolta Capelei sixtine, Dumnezeu nu avea un slujitor, ci un rival. Un Prometeu stropit de culori în stare să-şi provoace singur vulturul pentru a-şi îndeplini visul de demiurg. Uneori, el are liniştea lui David care, chiar înconjurat cu un gard de sârmă ghimpată sau ameninţat cu revolverul la ceafă, ar privi lumea la fel; nici un muşchi nu I-ar tresări. Alteori, e sumbru şi teribil ca Moise. Visător ca Gânditorul. Sau inocent ca Adam trezit din somn în scena Genezei. Dar întotdeauna gata să se reîntoarcă pe munte, de cum s-a trezit.

Michelangelo. Pieta Rondanini, unfinished. 1564

   Titanul a vrut să învăluie în taină o parte din lucrurile întâmplate pe muntele lui. Înainte de a muri, a dat pradă flăcărilor un mare număr de desene, schiţe şi cartoane, pentru ca nimeni, povesteşte Vasari, să nu-I cunoască truda pe care o risipise şi chipul în care îşi silise geniul să nu dea decât lucruri desăvârşite.

Şi poate că Michelangelo a avut dreptate , nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie. Totuşi, există pentru fiecare ceva de descoperit aici. Să afle, dacă nu un drum de ieşire din destin, măcar un mijloc de a sta drept înlăuntrul acestui destin.

Numai în acest sens pot înţelege afirmaţia lui Elie Faure că Michelangelo ne subjugă prin perpetua sa victorie.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1305 – 12.06.1980