SERTARUL CU GANDURI

28/01/2017

Culinar-literar: Jan Martenson – „Natura moarta pentru flasneta mecanica”


Natura moarta pentru flasneta mecanica

Natura moarta pentru flasneta mecanica

   – Highlight Loc. 719-21 : Valetul cu mănuşi albe apăru discret, îmbrăcat în vesta sa vărgată, şi ne servi desertul. Masa fusese în armonie cu casa. De la sufleurile cu moluşte, până la cotletele de miel condimentate cu usturoi şi până la şerbetul răcoritor de ananas. Cu un intermezzo de brânzeturi şi pere zemoase.

– Highlight Loc. 1021-23 : Ar trebui să vezi. Texasul. Locuiesc în apropierea unei ferme de şaizeci de mii de acri. Se numeşte X.O. şi a împlinit de curând o sută de ani: erau două mii şapte sute de oaspeţi în smoking şi cizme. Gazda a venit călare pe un taur cu coarne lungi în vârful cărora avea legate bile de alamă. Am mâncat antilopă, omletă de struţ, crotal şi multe altele.

– Highlight Loc. 1027-31 : Pe lista mare de bucate din hârtie groasă, nu figurau hamburgeri, în schimb exista păstrăv. Deşi aici se numea Omble Chevalier du lac braisée au vin rouge. Dar m-am abţinut. Drumul lui a fost la fel de lung ca şi al meu pentru a ajunge aici pe malul lacului Geneva şi am preferat păstrăv dintr-o sursă mai apropiată. Am început cu o supă uşoară de broaşte. Sună ciudat? în suedeză poate, dar numele din lista de bucate suna mai atrăgător: Consomme val de Grenouilles Cressonette. Supa era verde de condimente, uşoară şi ademenitoare. Avea de fapt gust de pui. Felul principal a fost Escalopes de Turbot nappées à la Glace de Moules parfumée à l’écorce d’orange.

– Highlight Loc. 2874-81 : — Supă de homar? Şi, mă rog, cum ai fi pregătit-o? — În primul rând te-aş fi servit cu peşte. L-aş fi fiert înăbuşit după care l-aş fi pus pe farfurii şi aş fi ras deasupra mult parmezan, după care aş fi adăugat o bucăţică de unt proaspăt. Aş fi pus farfuriile la cuptor câteva minute până când parmezanul ar fi căpătat o culoare rumenie. — Parmezan adevărat? Am dat din cap afirmativ. — Apoi, aş lua homarii fierţi şi aş face un amestec din patru linguriţe de unt, doi căţei de usturoi pisaţi, puţin piper alb, mult pătrunjel tocat mărunt, un vârf de cuţit de curry şi o lingură de sherry. Aş fi amestecat totul punând deasupra crutoane de pâine. După toate astea, aş fi băgat compoziţia la cuptor timp de cinci minute. Se serveşte imediat.

– Highlight Loc. 2882-85 : O tartă cu brânză. Hai să-ţi spun cum aş fi făcut-o. Aş fi tăiat brânza rotundă în două jumătăţi, după care părţile interioare, mai cremoase, se acoperă cu bucăţele de nuci măcinate. Ai mai fi primit şi o pară, probabil, ca să nu mai spun c-ai fi băut la supă un vin Sancerre, iar la tarta de brânză Château Smith Haut Lafite 1961.

– Highlight Loc. 3128-30 : În mijlocul mesei erau castroane mici de argint pline cu unt, omletă cu ciuperci, chifteluţe şi pâine. Mai erau şi pateuri cu castraveţi muraţi mici. În două frapiere mari se răsfăţa o sticlă de Herrgárd şi o butelie de Loitens linjeakvavit, ambele în spatele unui cub mare de gheaţă.

22/02/2015

Culinar-literar: „Comedii La Portile Orientului” – Andrei Plesu

Filed under: Culinar-literar — afractalus @ 14:42
Tags: , , ,

– “Îmi amintesc, de pildă, de o mare conferinţă NATO la Londra, cu o amplă cină finală, al cărei desert a stârnit o legitimă stupefacţiune chiar printre englezi. Era un cub alb, moale, presărat cu scorţişoară, cu un gust – vag zaharat – situat neclar între slănină şi ciulama de lapte. După prima linguriţă, m-am uitat întrebător la ofiţerul britanic din faţa mea, un verde veteran de aviaţie, care mesteca impenetrabil. „Nu ştiu ce e!” – s-a grăbit să declare comeseanul meu, hotărât să curme, din faşă, orice discuţie. „Vă place?” – am insistat, totuşi, candid. „Nu ştiu!” – a sunat răspunsul”.

==========

“S-a întâmplat să dejunez de câteva ori la Cotroceni, la capătul sau în timpul vreunei întâlniri „tehnice”, şi am fost direct indispus de modul cum era hrănit preşedintele. Meniul se mişca în limitele bucătăriei de cantină, cu supe inexpresive, fripturi la tavă năclăite în suspecte sosuri maronii, pilafuri ascetice şi prăjituri de serie”.

==========

“Dacă ar fi să numesc emblema bucătăriei de protocol occidentale, „conceptul” ei, imaginea ei rezumativă, m-aş opri la roast-beef. Axă a mai tuturor dineurilor oficiale, roast-beef-ul e decent, fără a risca să împiedice conversaţia prin cine ştie ce savori narcotizante. Dacă bucata de carne e bine aleasă şi dozajul dintre crud şi copt e optim, nu mai rămâne imaginaţiei decât combinatorica garniturilor: mai sărăcăcioase (cu eternele legume fierte din seria fasole verde, morcovi, cartofi, mazăre) sau mai sofisticate (cu arpagic, ciuperci, sparanghel, anghinare, gutui sau mere). Peste întreaga alcătuire se adaugă un sos monoton, brun, care are defectul – între altele – de a camufla rozurile provocator-ambigue ale cărnii. Roast-beeful e ubicuu şi, deci, inevitabil”.

==========

“O delicioasă ieşire din rând au constituit-o, întotdeauna, dineurile – mai curând informale – oferite de Jean-Claude Joseph, ambasadorul Elveţiei. Piesele de rezistenţă erau puii de baltă cu sosuri uşoare (vin alb cu o umbră de usturoi), fon-ditrul de brânză (la care eram invitat să particip în faza pregătitoare) şi gigot-ul fraged de berbec, decupat savant, dinaintea comesenilor, de însuşi amfitrionul. O oază de civilizaţie culinară în peisajul aseptic al saloanelor diplomatice”.

==========

“Bucătăria extrem-orientală te întâmpină, mai întâi, cu o derutantă confuzie a regnurilor. Nu poţi situa imediat ceea ce mănânci în categoria „plantă” sau „animal”. Ceea ce pare legumă crocantă poate fi, în realitate, un insolit fragment animal (de pildă, pielea – preparată cu mirodenii picante – dintre „degetele” labei de gâscă) şi, invers, ceea ce pare o bucată de vietate marină se deconspiră, în final, ca plantă tropicală. Nu există masă fără câteva experienţe „tari”: ouă răscoapte, înnegrite până la putred, printr-un indescifrabil tratament cu sosuri şi ceaiuri obscure, supe gelatinoase cu castraveţi de mare (care, evident, nu sunt plante…) sau cu broaşte ţestoase (lăsate să plutească întregi în castron, pentru a garanta autenticitatea), viermişori prelungi (care par tăiţei) azvârliţi, pentru valoarea lor nutritivă, în bolul pe care îl ai în faţă şi câte şi mai câte. Există, fireşte, şi o sumedenie de bucate mai prietenoase şi, mai cu seamă, o ştiinţă graţioasă a alternanţelor (lichid-solid, cald-rece, fript-fiert, dulce-acru etc), care mă fac să cred că bucătăria chineză e cea mai inteligentă bucătărie din lume”.

==========

“Există, în Orient, o rigoare a protocolului alimentar care nu îngăduie improvizaţii şi eschive. Nu poţi decide să alegi numai ce-ţi place, ocolind combinaţiile discutabile, nu poţi da deoparte ampla succesiune a bucatelor, repetând, lacom, un singur fel”.

==========

“În ce ne priveşte, trebuie să admitem că oricât am fi de latini, bucatele, cămările şi damigenele noastre sunt mai curând balcanice decât pariziene sau italieneşti. Dumicatul moldo-valah priveşte spre sud-sud-est, într-un blând elan de comunicare (şi cuminecare) cu dumicatul sârbesc, bulgăresc, peloponeziac şi minor-asiatic. Prin intermediul Ardealului şi pe căile emulaţiei culturale am integrat, e drept, o sumedenie de „acomodări” multiculturale, de iradieri apusene care ne-au devenit caracteristice. Dar, când vrem să mâncăm „româneşte”, nu putem scăpa de marele model balcanic, de bună dispoziţie a aperitivelor (icre, măsline, telemea, ţuică) şi de ecumenismul tocăturii (mititei, cârnaţi, chiftea, sarma)”.

==========

“O frumoasă carte despre obiceiurile culinare autohtone anterioare modernităţii ne aminteşte că masa boierească cinstită includea 10-12 feluri, chiolhanul urca la 60-70, iar marile praznice domneşti nu se sfiau sa propună circa 400 de „intrări”, ceea ce, fireşte, angaja un devotament de câteva zile şi nopţi”.

==========

“Traseul alimentar balcanic începe acolo unde cel apusean se termină. Sărătura şi şnapsul apar la început, după care vine o linie descendentă, o treptată, imperceptibilă, stingere, cu detenta finală a prăbuşirii între perne”.

==========

“Aşa îmi explic şi faptul că n-au reapărut, în România tranziţiei, câteva dintre comodităţile pitoreşti (şi gustoase) ale României interbelice: bodega decentă, în care să poţi lua un aperitiv accesibil, din repertoriul culinar al lui Mitică: o icră (cu ţuica aferentă), salată de ţâri cu mărar, slănină diafană cu boia, telemea şi burduf, cârnăciori iuţi de oaie, pastramă, câteva murături şi atât”.

==========

“…pe măsură ce mergi mai spre sud şi mai spre răsărit, bucătăria evoluează de la funcţional la euforie. Faţă de experienţele palatale care ţi se oferă în mediile islamice, hinduse sau budiste, cele livrate de bucătăria occidentală cad la nivel de cantină”.

==========

“Prânzul oferit de Yasser Arafat ilustra perfect diferenţa de care vorbesc. Bucatele erau organizate după structura unei elipse, care, în cele două centre ale ei, avea amplasate accentele majore: într-o parte un berbec umplut cu pilaf, mirodenii şi măruntaie afumate, în cealaltă un enorm peşte copt, culcat pe un pat de creveţi. În interval se desfăşurau, ca o graţioasă caligrafie, nenumărate boluri cu soluţii de acompaniament: iaurturi afânate sau dense, salate fragede cu miresme misterioase, sosuri muzicale, evoluând între acut şi stins, ierburi, seminţe crude sau prăjite, prafuri indescifrabile, orezuri, fructe, legume acre sau dulci, proaspete sau trecute prin abur, aluaturi crocante, arome, înşelăciuni, reverii. Deserturile improvizau vertiginos în jurul marelui model al baclavalei, folosind nu doar nuca tradiţională, dar şi mierea, fisticul, brânzeturile timide, susanul, macul, crema de lapte”.

==========

30/09/2010

Carti citite: Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană

Filed under: FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 10:19
Tags: , , , ,

Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană
Ed. Stephanus. 2007. 302 pagini

1. (p.19) …citisem despre Krupp, care devenise milionar fabricând arme ucigătoare, dar că el însuşi era îngrozit de gândul morţii. Nimeni nu avea voie să rostească în prezenţa lui cuvântul ¨moarte¨. A divorţat de soţia lui pentru motivul că i-a pomenit de moartea unui nepot. Avea totul, dar era nefericit fiindcă ştia că fericirea nu putea dura, că trebuia să se despartă de ea şi să putrezească într-un mormânt.

2. (p.23) Inima mea aparţinea lui Cristos, nu unei confesiuni anume, dar luteranismul făcea apel la inima mea mai mult decât alte mişcări creştine. Cercetasem celelalte confesiuni. Biserica Ortodoxă, căreia îi aparţineau 4/5 din populaţie, mi se părea că punea un accent exagerat pe manifestările exterioare. Aceeaşi impresie mi-a făcut-o şi ritul catolic. Într-o duminică de Paşte, după ce am ascultat liturghia în latineşte şi un discurs politic rostit de episcop, am plecat fără să fi auzit măcar in propria mea limbă că Isus Cristos înviase din morţi. Eram atras de serviciile divine protestante, mai simple, unde predica – din care omul putea învăţa şi de care se putea bucura – era partea centrală. Şi apoi, păstrând proporţiile, aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreţ, dar Îl iubise atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreţ Isus pentru a se mântui şi că nu faptele sale  bune îi asigurau mântuirea, ci credinţa sa. Astfel că am devenit luteran.

3. (p.25) Mi-am reamintit atunci că în Biblie stă sris de 366 de ori – o dată pentru fiecare zi a anului – ¨Nu te teme !¨ De 366 de ori, nu de 365; 366, ca să fie acoperiţi şi anii bisecţi.

4. (p.29) Am întâlnit, odată în tren, un tânăr pictor din Siberia îndepărtată şi i-am vorbit despre Isus Cristos.
– Acum înţeleg, a zis el. Ştiam despre asta numai ce ni s-a spus în şcoli, anume că religia este un instrument de aservire al imperialismului etc. Obişnuiam să mă plimb însă într-un vechi cimitir de lângă casă, unde puteam fi singur. Mergeam adesea la o clădire mică, părăsită printre morminte. (Am înţeles că aceasta fusese capela ortodoxă a cimitirului). Aici, pe perete, era zugrăvit un om bătut în cuie pe o cruce. M-am gândit că trebuie să fi fost un mare criminal ca să fie pedepsit în felul acesta. Dar – mă gândeam -, dacă a fost un criminal, de ce avea această imagine locul de onoare, ca şi cum ar fi fost Marx sau Lenin ? Mi-am zis că la început trebuie să fi fost socotit un criminal şi că mai târziu s-a constatat că fusese nevinovat şi, mustraţi de cuget, cei ce l-au răstignit l-au pictat aşa frumos din pricina remuşcărilor.

5. (p.39) Un spital poate duhni a puroi şi a sânge: în aceasta constă frumuseţea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferinţele lor dezgustătoare şi cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienţi sunt trataţi cu dragoste în biserică. Ea îi primeşte pe păcătoşi, dar ei continuă să păcătuiască, şi biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar şi atunci când aceştia comit crime. Politica şi prejudecăţile slujitorilor săi sunt denaturări ale darurilor lui Dumnezeu: Biblia şi învăţăturile ei, rugăciunea şi tainele.

6. (p.60) Mi-am adus aminte de una dinstre cărţile mele preferate: ¨Patericul¨, scrierea referitoare la sfinţii din secolul IV, care întemeiaseră schituri în pustiu. Cartea are 400 de pagini, dar, prima dată când am luat-o în mână, n-am mâncat, n-am băut, nici n-am dormit până nu am terminat-o. Cărţile creştine sunt ca vinul bun – cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Conţine următorul pasaj: ¨Un frate l-a întrebat pe învăţătorul său: <<Părinte, ce este tăcerea ?>> Răspunsul a fost: << Fiule, tăcerea înseamnă să stai singur în chilia sa, în înţelepciune şi teamă de Dumnezeu, păzindu­-ţi inima de săgeţile arzătoare ale gândului. O astfel de tăcere naşte binele. O tăcere lipsită de griji, ca o scară către ceruri !¨

7. (p.70) …mi-am adus aminte că yoghinii indieni îşi limpezesc mintea izgonind orice gând prin repetarea stăruitoare a unei formule sacre. Aceeaşi metodă o folosesc şi călugării de la Muntele Athos, cu interminabila lor “rugaciune a inimii”, în care se rosteşte la fiecare bătaie a inimii un cuvănt din “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”

8. (p.238) Arhimandritul Ghiuş a spus că ceea ce va povesti este o întâmplare adevărată despre colonelul Maramet, direcorul Jilavei. Trecând prin faţa unui şir de deţinuţi, punea fiecăruia aceeaşi întrebare:
– De ce ai fost învinuit ?
– N-am făcut nimic, domnule colonel şi am primit zece ani !
Maramet a mers mai departe.
– Şi tu ce ai făcut ?
– Nimic, domnule colonel şi am luat douăzeci de ani.
– Porc mincinos ! a spus Maramet indignat. În Republica noastră Populară pentru nimic nu se capătă mai mult de zece ani !

9. (p.242) [despre viaţa după moarte] A vorbi din punct de vedere personal […] este primul pas către credinţă, deoarece personalitatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului, singurul lucru care rămâne, pe când trupul se schimbă. Atomii de hidrogen şi oxigen din trupul meu sunt identici cu ai altora. Temperatura trupului meu poate fi măsurată cu acelaşi termometru ca şi a dumneavoastră. Toate procesele biologice sunt similare la toţi oamenii. Dar gândurile mele, sentimentele mele, voinţa mea sunt numai ale mele. Energia fizică este ca o ţandără fără identitate. Energia spirituală este ca o monedă care are înscris pe ea chipul unui rege. Atunci de ce ar trebui să împărtăşească soarta trupului ?

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: