Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (13). Chiparosii – 2.

” A exprima speranţa printr-o stea” – (Van Gogh)

Vincent van Gogh – Moara din Galette -1886

   În schimb, el, Van Gogh n-a renunţat niciodată la nevoia lui de fraternitate, în ciuda faptului că trăieşte într-un deşert. Dimpotrivă, el ne duce până acolo unde descoperim noi înşine, cu surprindere, că e o prejudecată să opui totdeauna singurătatea solidarităţii, să crezi că orice linişte e o trădare şi că adevărul trebuie să fie neapărat zgomotos.

Departe de bătăliile pentru glorie, departe de toate ambiţiile, de toate calculele, de toate intrigile, departe de vacarmul care pregăteşte nimburi sau le sfâşie, departe de toate culisele şi de toate scenele, departe de bursa tuturor aranjamentelor şi tuturor strategiilor de conjunctură, departe de oratorii de ocazie şi de cei de profesie, departe de cei care tropăie nerăbdători în pragul muzeelor pregătiţi de eternitate, departe de cei care spun ce trebuie să fie arta şi de cei care spun ce nu trebuie să fie, departe de toate luptele şi de toate căderile, departe de strigătele de triumf, de strigătele de furie, de strigătele de decepţie, departe de taberele care se înfruntă, departe de cei care trepidează pe malul Rubiconului cu zarurile pregătite, departe de toate acestea, într-un deşert în care nu mai pătrunde acum nimeni, un artist singur oferă totul fără să primească nimic.

Şi fără să ceară nimic. El a renunţat, se pare, chiar să aştepte. Deoarece caută speranţa într-o stea, întorcându-ne însă şi pe noi, cu nesecata lui fraternitate, la prima uimire în faţa cerului înstelat.

Omul e singurul animal căruia nu-i ajunge să trăiască. El vrea să ştie de ce trăieşte şi cum ar trebui să trăiască. Asta nu înseamnă că omul a ajuns să trăiască mai bine decât animalele. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că a ajuns să trăiască altfel. Adică punându-şi mereu întrebări, când nu se lasă orbit de răspunsuri de-a gata. Odată cu primul fior metafizic, el a fost lovit de moarte şi de imortalitate, cum ar zice Van Gogh. Şi poate nu întâmplător pentru Van Gogh o stea înseamnă în acelaşi timp moarte şi nemurire.

Dar nu e aceasta chiar arta ? Chiparoşii pictaţi de Van Gogh îmi par uneori coloanele unui templu al cărui tavan este chiar cerul înstelat; un templu în care vechiul predicator din Borinage crede în artă ca într-o religie. Este un preot păgân al frumuseţii şi suferinţei, care, după ce-şi va striga dragostea şi durerea, se va sinucide în altar.  

Vincent van Gogh – Peisaj de toamna cu copaci 1885

 

În fond, el a rămas ceea ce a fost: un suflet însetat de o credinţă. Şi a găsit, în sfârşit, singura credinţă în care nimic nu-l mai poate contraria. Nici măcar faptul că nimeni nu se interesează de tablourile lui care se îngrămădesc acasă la Théo şi într-o magazie sordidă. Se povesteşte că Napoleon i-a arătat unui cardinal cerul în plină zi şi l-a întrebat: “Vedeţi steaua aceea ?”, “Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr pe cer nu se zărea nimic. “Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii”.

Van Gogh ar fi putut declara şi el acelaşi lucru. Mai ales că, pentru cineva care crede în menirea sa, acesta e, poate, uneori singurul mod de a-şi continua drumul. Dar, departe de toate bătăliile care sfâşie lumea, el mai visează o singură victorie: să-şi exprime speranţa prin câteva stele.

Într-o noapte, un trecător bizar a fost văzut pe străzile înguste şi rău luminate din Arles. Ducea în spate o ladă de lemn, atârnată de o curea, , şi purta o pălărie cu boruri largi pe care erau fixate lumânări. Era Van Gogh. Ajuns în Piaţa Forum, el s-a oprit, a pus pe şevalet o pânză albă, ea însăşi înconjurată cu lumânări, a aprins toate lumânările şi a început să picteze. A doua zi, întreg orăşelul a vorbit despre acest străin ciudat ca despre un nebun. Curând după asta, într-o noapte de septembrie, Van Gogh a traversat din nou străzile din Arles purtând pălăria sa cu lumânări. Atunci a pictat el Noapte înstelată.

Nimeni până atunci nu pictase astfel un cer înstelat. Şi nimeni, din câte ştiu, n-a aşezat ca el o stea în vârful unui chiparos negru. Chiparoşii îl preocupă, îl trimit cu gândul la obeliscurile egiptene şi se miră cum de încă n-au fost pictaţi aşa cum îi vede el.

Dar, probabil, Paul Valéry are dreptate: “omul nu vede decât ceea ce visează”. După cum au dreptate cei care spun că fotografia reproduce, în vreme ce pictura alege. Am comparat tablouri făcute de Van Gogh la Saint-Rémy cu fotografii ale aceloraşi locuri şi chiar ale aceloraşi detalii. Asemănarea e vizibilă şi totuşi parcă, în tablouri, duhul lui Van Gogh a intrat în arbori, într-un colţ de zid sau în cimentul fântânii circulare din parcul azilului de la Saint-Rémy.

Vincent van Gogh – Piersici in floare (Souvenir de Mauve) – 1888

   În special chiparoşii ne fac să ne gândim că, “alese” de Van Gogh, peisajele îi iau chipul: florile cresc în craterul unui vulcan; copacii au rădăcinile fierbinţi; grâul e un incendiu care germinează. Totul devine autoportret. Chiparoşii, semănând cu flăcări sumbre şi tremurând în lumina de miazăzi, ajung uneori să ocupe toată suprafaţa pânzei cu incendiul lor negru. Ne amintim în faţa lor fără voie întrebarea lui Nietzsche: “Cât adevăr poate să suporte omul ?”

Speranţa lui Van Gogh mai bate acum dintr-o singură aripă. Şi aceea rănită. Sângerând la fiecare mişcare. Dar între flacără şi cenuşă, nu există probabil altă cale decât aceea pe care merge el: dacă a luat foc, cel puţin să ardă cu toată energia de care e în stare. Figura lui are acum ceva din surâsul maladiv al ultimei flori de toamnă. Dar e un călător care are o destinaţie… steaua în care visa să ajungă, steaua care simboliza pentru el speranţa şi pe care o picta în vârful chiparoşilor, chiar dacă pe câmpurile din jurul azilului de la Saint-Rémy era singurul care o vedea…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1341 – 19.02.1981

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (12). Chiparosii – 1

 

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape At Dusk (1885)

” Totdeauna când văd stelele încep să visez” – (Van Gogh)

 

Pentru toată lumea, trenul de Tarascon sau de Rouen duce la tarascon sau la Rouen. Lui Van Gogh, el îi aminteşte că s-ar îmbarca în moarte spre a ajunge într-o stea. Dar, continuă el, fiind în viaţă nu ne putem duce într-o stea, aşa cum, morţi, nu ne putem sui în tren.

Iată o idee ciudată asupra căreia ar fi timpul să reflectăm, întrucât e limpede că un om care visează să ajungă într-o stea “îmbarcat în moarte” n-a găsit pe steaua pe care se află decât indiferenţă, obtuzitate si frig. După prima sa criză, vreo optezi de locuitori din Arles au adresat primarului o petiţie în care cereau ca olandezul nebun să nu fie lăsat în libertate. Van Gogh e dus la spital. De aici, peste câteva luni, trece singur în azilul Saint-Rémy unde trebuie să exerseze “meseria de nebun” cum spune el. Pictează în parc şi în celula sa, apoi în afara azilului sub supravegherea unui gardian, dar nimeni nu se gândeşte că aceste tablouri ar putea sta vreodată într-un muzeu.

Vincent van Gogh – Camera lui van Gogh din Arles -1887

   Trebuie să fie teribil să trăieşti într-un univers închis, după ce ai rătăcit pe câmpuri pline de soare şi ai pictat ceruri înstelate. Să ţi se oprească privirea în zăbrele, după ce ai visat infinitul. Să visezi să ajungi într-o stea şi să n-ajungi decât într-o casă de sănătate.

Grâul e gata de seceriş, dar secerişul e sumbru. N-are nimic din eroismul la care se gândise Van Gogh. Secerătorul are chipul unui gardian. Câmpul e o casă de sănătate pe care el o compară, cu amară ironie, cu “o menajerie” în care se aud urlete.

Lumea, ar zice un cinic, nu se ocupă de martiri cât aceştia trăiesc. E destul că-i admiră după ce mor. Mai ales că atunci, după ce opera lor a pătruns în muzee, nu mai e nici un pericol să se înşele asupra valorii. Şi, în ce-l priveşte, creatorul trebuie să demonstreze mai întâi că merită compasiunea acestei lumi, care, nu-i aşa, mai are şi alte treburi, nu se poate ocupa toată ziua de cei ce visează.

În definitiv, nouă care trecem acum prin muzee nu ni se poate reproşa că am fi lipsiţi de compasiune. Ne oprim în dreptul autoportretului despre care Van Gogh zicea “asta ar fi ceva pentru cei din secolul al XX-lea, dacă, la un moment dat, îşi vor aminti de mine” şi înţelegem de ce, mai mult decât să pătrundă la Luvru, el a visat să ajungă într-o stea. Din păcate, compasiunea noastră nu mai poate îndrepta nimic. Fiecare nedreptate are un prag dincolo de care rămâne definitivă. Tot ce mai putem face e să-i admirăm pe cei care au trecut lăsând în urma lor o dâră de sânge în praf… Dar nu cumva suntem, totuşi, vinovaţi că admiraţiile noastre sunt, prea des, prea târzii pentru cei care ar fi avut nevoie de ele ? Oare Picasso avea dreptate, “oamenii încep totdeauna prin a nu înţelege” ?  

Vincent Van Gogh – Daubigny’s-Garden (1890)

 

Şi iată cum Van Gogh ne obligă şi pe cei care trecem prin muzeu să ne privim în oglindă. Steaua pe care o visa ? Da, fireşte. Şi noi când vedem stelele începem să visăm. Dar înainte de orice, ar trebui, probabil, să pricepem ce se întâmplă pe steaua pe care ne aflăm. Şi poate compasiunea chiar încurcă lucrurile aici. Mai degrabă vedem limpede uneori într-o întâmplare din cele care umplu coloanele de fapte diverse ale ziarelor.

Cum e, de pildă, cea în care se povesteşte cum Henry Miller, acuzat atunci în America de obscenitate de către puritani, trăia în mizerie şi într-o dimineaţă şi-a rupt ultima pereche de pantaloni atât de rău încât nu mai puteau fi nici cârpiţi. Miller nu mai avea decât câţiva dolari, dar în loc să meargă să-şi cumpere o salopetă nouă a dat un anunţ în “Los Angeles Times”: “Scriitor american nu mai are pantaloni. Roagă să i se trimită de urgenţă”.

America, aceeaşi care nu vroia să-l citească, a consimţit să-l îmbrace. Miller a primit trei sute de pantaloni şi trei sute de costume, toate în excelentă stare. Dar iată că şi aici ne-am lovit de compasiune. Or, artistul n-a luat nici tocul, nici penelul în mână pentru a obţine mai uşor câteva sute de pantaloni când i se rupe ultima pereche. El n-are nevoie de filant ropie, cum n-are nevoie de privilegii. Tot ce cere e să fie privit sau citit şi înţeles.

Admiraţia ? Admiraţia, desigur, e importantă pentru cineva care are nevoie să creadă în el. Dar nici admiraţia nu înseamnă nimic singură. Ea are, uneori, aceeaşi valoare ca şi cei trei sute de pantaloni pe care i-a primit Miller dacă e doar rezultatul unui interes periferic şi nu al operei. Cei care trecem prin muzeu şi formăm Publicul ştim, fără îndoială, că, oricât am greşi, nu există judecător mai bun.

Dar unele lucruri ar trebui, poate, să ne fie reamintite chiar nouă, publicului. Timpul n-a distrus decât o parte din capodoperele artei antice. Cele mai multe goluri, coloanele de marmură arse pentru a se obţine var, statuile sfărâmate pentru că reprezentau zei “păgâni”, sunt opera noastră, a publicului.

Vincent van Gogh – Doua floarea-soarelui taiate – 1887

   Şi cine l-a considerat pe Rembrandt un pictor terminat, falit ? Cine a făcut mai mult haz de impresionişti ? N-a rebuit poliţia să apere “Olympia” lui Manet împotriva noastră, ca să n-o sfâşiem ? Poliţia apărând o operă de artă împotriva publicului, ce poate fi mai straniu şi mai trist ? Acest public care are toate chipurile noastre e bine să ştie că nu numai creatorii au greşit faţă de el, ci şi el faţă de creatori. Şi că neacceptând aroganţa creatorului care l-ar dispreţui, nu trebuie să-şi asume el aroganţa de a nu face nici un efort pentru a-l înţelege pe creator.

La urma urmei, istoria artei nu este numai istoria creatorilor, ci şi istoria înţelegerii muncii lor. Şi dacă au existat turnuri de fildeş ale creatorilor, au existat şi turnuri de fildeş ale publicului. N-am arătat noi faţă de artişti ca Van Gogh chiar o aroganţă a ignoranţei ? Tot ce-am făcut pentru el a fost să-l punem la adăpost într-o casă de sănătate ca să nu ne stânjenească pe străzi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1340 – 12.02.1981

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (8). Grâu şi lumină 2.

” Soarele m-a omorât” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh – Sun over Olive Grove, 1889

    În Provenţa, Van Gogh a descoperit şi soarele şi boala. Cine reconstituie ultimii săi ani de viaţă observă uimit că apropierea morţii, în loc să întunece lumina, o face si mai intensă. Soarele devine acum enorm. Cerul, de un albastru dur. Liniile se răsucesc ca într-o febră nestăpânită.

S-a vorbit despre această lumină a lui Van Gogh aproape tot atât de mult şi tot atât de inutil ca despre surâsul Giocondei. Taina a râmas intactă. Ce ce poate explica acolo unde numai tăcerea are glas ? Probabil, orice operă este într-o anumită măsură comentariul unei vieţi. Chiar atunci când autorul ei nu vrea acest lucru.

Pe o Golgotă însorită capătă alt ecou vorbele: “Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”. În lumina ei necruţătoare nu se poate ascunde nimic. Nici ceea ce face inima să cânte, nici singurătatea. Ca în umbra lui Rembrandt. Şi tot ca în umbra lui Rembrandt, dragostea de viaţă nu se opreşte decât în moarte…

Ora care-l atrage cel mai mult pe Van Gogh este amiaza, apogeul zilei. Mai ales vara, când totul se purifică incinerat de soare. Până şi sinuciderea lui se va petrece nu în obscuritatea unei camere de hotel, ci în plin soare, pe câmp. În mijlocul unui lan de grâu şi lângă şevaletul său.  

Vincent Van Gogh – The Red Vineyard At Arles, c.1888

 

Astfel, această sinucidere va semăna mai mult a ritual. Vara va triumfa în jur, lumina va avea gust de cenuşă şi vântul va împrăştia peste câmpurile de grâu această cenuşă luminoasă. Totul ca în pânzele lui Van Gogh unde o lumină tăioasă învăluie tăcerea neagră a corbilor şi unde pictorul, mereu grăbit, concentrează în ultimii ani iubirea şi suferinţa în aceeaşi culoare.

Căci n-are vreme să le picteze separat. În orice clipă, soarele, prea orbitor, se poate îndolia. Un câmp răscolit de vânt, un cer care vibrează, un chiparos arzând ca o flacără, trebuie să spună de fiecare dată totul, şi aproape fiecare tablou e în acelaşi timp rană şi cântec. Mistralul şi lumina fac grâul să delireze si din chiar delirul grâului apar corbii. din chiar gloria amiezii se iveşte secerătorul. El va tăia spicele şi va lega snopul. Strivită, lumina se va transforma în sânge, deoarece istoria oamenilor e ca istoria grâului.

Vincent Van Gogh – The Reaping at La Crau

   Cézanne a descoperit că soarele nu poate fi reprodus. El trebuie reprezentat prin altceva, prin culoare. Van Gogh apelează pentru asta la galben. Galbenul, culoarea grâului, a luminii, dar, pentru el, şi a iubirii. Ca şi Michelangelo, se poate întreba: “Iubesc, de ce altceva m-am născut ?”.

În dialectul luminii provensale, pictura lui repetă, dealtfel, necontenit îndemnul cunoscut din scrisori: “trebuie să iubeşti cât poţi, căci aici se află adevărata forţă”. În timp ce Cézanne, fiu al Provenţei, forţează culoarea să caute ordinea lucrurilor, nordicul Van Gogh lasă culorile să strige pasiunea. Puţini ne-au vorbit despre dragostea de viaţă ca acest sinucigaş. Puţini ne-au vorbit depre lumină ca acest pictor pentru care lumina cea mai arzătoare e o lumină neagră. Dacă n-am cunoaşte tragedia sfărşitului lui Van Gogh, am fi tentaţi să credem că vara el a fost fericit.

Şi poate că a cunoscut, într-adevăr, şi momente de fericire în faţa acelor discuri de floarea-soarelui cu care şi-a împodobit pereţii sau a lanurilor de grâu pe care nu obosea să le picteze.

Numai că această fericire nu e niciodată singură. Soarele e un soare de focşi chiparoşii devin ruguri. Surescitat, Van Gogh nu mai poate vorbi cu glasul normal. El ştie că totul se va întâmpla “într-o lumină vie, sub un soare care inundă lumea”.

Îmbrăcat într-o bluză de salahor, îşi uzează viaţa, murmurând că simbolurile infinitului sunt semănătorul şi snopul. Şi chiar dacă totul devine teribil în jurul lui pe această Golgotă, nu dă înapoi. Pe masură ce e mai mult ameninţat de noaptea dinlăuntrul său, pune şi mai multă lumină în pânzele sale.

E o lumină prin care Apolo n-a trecut niciodată. Cu o clipă înainte a trecut, probabil Dyonisos, îngândurat, având un spic de grâu între dinţi. Acest zeu a amestecat totdeauna vinul si sângele, sărbătoarea şi tragedia. Nu ne-ar surprinde să-l reîntâlnim aici lângă un pictor care ar împodobi statuile grecilor cu buchete de floarea-soarelui şi cu spice de grâu.

Vincent Van Gogh – The Iris

   Dar niciodată lumina n-a vorbit astfel despre inima unui om. Pe nici o Golgotă n-a fost atâta vară şi atâta disperare prefăcută în lumină. Acest artist care a învăţat să picteze la treizeci de ani şi amurit la treizeci şi şapte de ani ne-a lăsat cea mai patetică dramă a luminii.

Nimic nu este aici ca de obicei. Şi rar un entuziasm mai puţin facil, ca acela strigat de Van Gogh când galbenul său devine sonor. Pictorul aleargă prin această lumină şi se scaldă în ea ca într-un exil. Ca şi cum lumina îl apără, îl face invulnerabil, fiind un zid străveziu între el şi singurătatea lui, între el si destinul lui.

Van Gogh incearcă, poate, să se salveze de noaptea care urcă în el, iubind fără măsură ceea ce alţii iubesc normal. De aceea, poate, lumina este mai orbitoare sub penelul său decât în natură: este a unui om care a făcut din ea, sau a vrut să facă din ea, un exil din nefericirea lui.

Cu cât lumina aceasta e mai triumfătoare, cu atât e mai dureroasă de fapt. Ea preface singurătatea în lumină, preface presimţirile şi boala în lumină, dar nu reuşeşte să ascundă tensiunea din care se naşte. Şi tocmai tensiunea ei trădează metamorfoza. În cele din urmă observăm că siluetele chiparoşilor ard din ce în ce mai întunecat, ca într-o zi în care bate mistralul.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1336 – 15.01.1981

 

 

tags: