SERTARUL CU GANDURI

30/06/2011

Octavian Paler – Veneţienii (V). Tiţian şi culoarea.


Titian - The Descent of the Holy Ghost. c.1545

Titian - The Descent of the Holy Ghost. c.1545

O singură dată, pentru că i s-a cerut oficial, Tiţian a pictat laguna şi flota veneţiană. Dar în culoarea lui există şi azi o Veneţie mai adevărată, poate, decât cea care aleargă cu taxiurile de apă. O Veneţie care a eşuat pe mări şi s-a revanşat în istoria artei. În măsura în care ştim s-o ascultăm, această Veneţie ne poate spune altceva decât eternele exclamaţii ale romanticilor de ocazie pentru care o plimbare cu gondola e o scurtă erezie de la religia pragmatismului. Căci admiraţia pentru nemurirea unui artist e totdeauna un motiv să ne socotim norocoşi. Suntem încă însetaţi, încă nu ne-am blazat, inima noastră nu s-a uzat într-atâta încât să ne ajungă ambiţiile meschine şi satisfacţiile trecătoare. Există încă, în noi, o foame mai înaltă în faţa căreia trufiile de fiecare zi îşi recunoasc mărginirea. Şi poate ceva din fastul lui Tiţian ne va ajuta să ne judecăm mai bine uscăciunea; sau ceva din strălucirea lui ne va reaminti că fericirea n-are nevoie totuşi decât de o haină pe măsură.

Uneori, cerul său e scăldat parcă în lumina şi cenuşa unui incendiu. Veneţia aude un murmur ciudat în serbările ei, pe care nu-l înţelege încă. În clipa următoare această impresie se risipeşte. Tiţian e un pictor de amiază. Şi apoi e momentul de triumf al culorii. Culoarea se aliază cu flota veneţiană pentru a linguşi vanitatea Veneţiei şi pentru a-I da iluzia că puterea ei va fi eternă. Cine să bănuiască acum că într-o zi culoarea va face acelaşi lucru în slujba declinului şi decepţiilor? Că vestita “culoare veneţiană” se comportă ca un mercenar? Că se va pune la dispoziţia singurătăţii cu aceeaşi pasiune cu care a slujit gloria?

Titian - Danae. 1545

Titian - Danae. 1545

Poate nu întâmplător Veneţia a dat mari colorişti şi a împrumutat sculptori care să-i dăruiască statui. Aşa cum nu întâmplător Michelangelo a ţâşnit dintr-un univers al tăietorilor de piatră. Îmi amintesc de un tablou care se chema Veneţia fără apă. O Veneţie absurdă, în care pilonii pe care sunt construite palatele se văd dezgoliţi şi uscaţi. Or, o Veneţie fără pasiunea culorii e tot atât de neconceput ca o Veneţie fără apă. Culoarea sărbătoreşte, râde, tace, cântă, suferă. Si numai foarte rar înţelege. Dar Veneţia n-a fost niciodată dispusă să cedeze o parte din orgoliul fastului ei pentru modestia de a-l înţelege. Ea şi-a făcut iluzii amestecându-le nu cu iubire, ca Don Quijote, ci cu vanitate şi cu o mare voluptate a vieţii. În pictură, şcoala veneţiană procedează ca şi flota Veneţiei pe mări. Cucereşte, prădează şi sărbătoreşte victoria. Îndrăzneşte totul şi cunoaşte secretele unei izbânzi răsunătoare. Culoarea nu triumfă pentru a pune întrebări, ci pentru a dicta răspunsuri, anexând totul iluziilor acestui oraş suspendat între mare şi cer, între glorie şi moarte, unde culoarea devine pe nesinţite fruct strălucitor, plin de parfumul însângerat al amurgurilor sale echivoce. Dacă Don Quijote ar fi venit în lagună, el ar fi văzut morile sale de vânt colorate. Totul e scăldat în culoare aici, chiar decăderea. Culoarea arde şi pe ruine, fără să renunţe la ambiţiile ei. Lumina îngraşă culoarea, iar tăcerea se transformă în muzică. Desigur, Cézanne exagera afirmând că pictura s-a născut odată cu veneţienii, dar adevăratul destin al culorii în istoria artei s-a jucat la Veneţia, după cum adevăratul destin al umbrei s-a jucat prin Rembrandt la Amsterdam.

Titian - Portrait of Isabella of Portugal

Titian - Portrait of Isabella of Portugal

Veneţia a găsit în culoare acelaşi sentiment al grandoarei pe care Roma l-a găsit în ruinele ei. Iar Titian, cum va face şi Rembrandt, pictează la bătrâneţe mai mult cu degetele decât cu penelul. Ca şi cum ar vrea să simtă în degete vibraţia culorii, care luminează în timp ce descrie. Văd aici şi un simbol. În Veneţia senzuală, Renaşterea a luat în mâini fructul să-l mângâie, să-l privească, înainte de a muşca din el. E clipa fericită când rodul s-a copt şi lăcomia poate fi sărbătorită. Culorile strălucesc în plină amiază şi nimeni nu se gândeşte că această bucurie se va ofili. Pe culmea Renaşterii, Tiţian priveşte viaţa calm şi fără ezitări. E orgolios, dar ce artist mare nu e orgolios? Acum, supremul orgoliu al picturii veneţiene e să arate că, atunci când vrea, se poate dispensa şi de veşmintele strălucitoare care îi plac atât de mult. La nevoie, pentru a-şi exprima grandoarea îi ajung o îmbrăcăminte neagră pe care să se detaşeze chipul unui pictor bătrân şi o tăcere pe care o vor putea invidia deopotrivă seniorii şi filosofii. După care revine tonul auriu amestecat cu purpură al paletei lui Tiţian şi cântecul se reia. O melodie pe care am auzit-o, dealtfel, în toată pictura lui.

Titian - Portrait of Emperor Charles V at Muhlberg. 1548

Titian - Portrait of Emperor Charles V at Muhlberg. 1548

Ca străjerii din Cadore, Tiţian e încă la post. În plus, frescele veneţiene nu sunt încă atacate de sarea mării, marea n-a început lunga ei răzbunare împotriva cetăţii dogilor, leii de aur încă nu sunt cocliţi, clopotele bazilicii San Marco anunţă reîntoarcerea corăbiilor din Orient  pline de aur şi de pietre preţioase şi nimic nu prevesteşte că într-o zi pe aceste cheiuri nu vor mai trece decât turişti amatori de isolit şi de nostalgie. Nimeni nu bănuieşte că Tintoretto va avea dreptate,  el, furiosul ciudat, stăpânit de o febră anxioasă, şi nu Tiţian, seniorul calm al culorii. Nimeni nu bănuieşte că într-o zi palatele vor rămâne pustii, că logodna dogelui cu marea va rămâne o simplă legendă, nimeni nu bănuieşte că se va vorbi într-o zi despre Veneţia ca despre o frumoasă eroare şi că orologiile  ei nu vor mai avea decât trecut, iar cetatea, retrasă de privirile indiscrete, va bovariza o glorie ireversibilă. Da, nimeni nu ştie şi poate e bine aşa, altfel Tiţian n-ar mai avea calmul să-şi amestece culorile până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel princiar şi inegalabil.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1297 din 17.04.1980

19/06/2011

Octavian Paler – Veneţienii (IV). Tiţian şi ciuma.


Portrait of Pope Paul III without a Cap (1543)

Portrait of Pope Paul III without a Cap (1543)

Lui Théophile Gautier, Tiţian i se pare singurul artist în întregime sănătos care a apărut din antichitate, având seninătatea puternică a lui Fidias. Nici o febră, spune el, nici o nelinişte, care e o boală modernă, nu l-au atins. E frumos, robust şi liniştit ca un artist păgân.

Mi se pare greu de acceptat că un asemenea elogiu este cel mai potrivit. El sună mai degrabă a diagnostic şi nu cred că artiştii trebuie împărţiţi în bolnavi şi sănătoşi. Au existat boli cărora nu le putem contesta o dâră fertilă şi sănătăţi robuste care au rămas sterile. Să recunoaştem însă că nu e puţin lucru ca şi la optzeci de ani să iubeşti viaţa ca în tinereţe. Arta acestui veneţian are puterea să vindece realitatea de păcatul de a fi pulbere.

“În ce zi suntem?” a întrebat Goethe în dimineaţa când a murit. I s-a răspuns: “22 martie”. “Aşadar, a început primăvara” a murmurat el. Şi e o zguduitoare mărturisire în acest murmur. Un strigăt nu ne-ar fi vorbit mai mult despre Goethe. Dacă moartea unui om spune ceva şi despre viaţa lui, dacă modul de a muri are vreo legătură cu modul de a trăi, moartea lui Tiţian este, poate, tot atât de grăitoare.

În anul 1575 a izbucnit ciuma la Veneţia. Focurile în care ardeau mobile şi haine făceau cerul livid. Ca să se apere de umbra sinistră a molimei, veneţienii se închideau prin case, pândind terorizaţi trecerea interminabilă a gondolelor funerare. În mijlocul acestui flagel, Tiţian continua să picteze, la fel cum Goethe va scrie mai târziu în mijlocul războaielor napoleoniene. Avea aproape o sută de ani, dacă luăm în consideraţie data de naştere pe care şi-o dădea el. Aproape nouăzeci, dacă-i ascultăm pe biografi. În cele din urmă, pictorul a încercat să iasă din oraşul extenuat de moarte şi să se adăpostească în natalul Pieve

The Vendramin Family. c. (1543).

The Vendramin Family. c. (1543).

di Cadore, dar cei din Cadore păzeau toate cărările de acces şi, ameninţând cu archebuzele, nu lăsau pe nimeni să pătrundă până la ei, ca să nu aducă molima. În zadar a cerut  Tiţian permisiunea să treacă. Teroarea morţii împinge uneori omul la un egoism neînduplecat. Nici gloria, nici vârsta venerabilă nu I-au fost artistului de folos. A fost silit să se întoarcă la Veneţia unde, în august 1576, moare de ciumă, în timp ce vara agoniza pe cerul lagunei. Unul din cei 50.000 de veneţieni seceraţi de ciumă atunci…

Acest episod ne poate ajuta să judecăm mai bine calmul senin din pânzele lui Tiţian. Ne-am obişnuit prea mult cu ideea că Renaşterea a arătat ca Primăvara lui Botticelli, o grădină senină în care şi zeii  discutau ca la Academia platoniciană din Florenţa şi toată lumea şoptea versuri în stilul lui Angelo Poliziano între carnavaluri. La această prejudecată a contribuit şi pictura. Aşa cum statuile greceşti au  contribuit la prejudecata că în Elada toată lumea surâdea abstract şi, dacă a fost cineva ucis, cuţitul a fost desigur de marmură. Fra Angelico ne lasă uneori impresia că în Renaştere oamenii nu trebuiau să plângă decât din cauza fericirii. Nu plângea el însuşi de fericire pictând o cută din mantia Fecioarei? Or, dacă lucrurile ar fi stat aşa, liniştea lui Tiţian n-ar însemna prea mult. Ea ar constitui un dar pe care-l poseda toată lumea. Probabil, ca să preţuim cum se cuvine această linişte, trebuie să ne amintim că în era de lumină a Renaşterii pădurile erau mai pline de lupi decât în tenebrosul Ev mediu. În timpul lui Botticelli, lupii au intrat chiar în Florenţa pe străzi. Ni I-am putea imagina printre copacii din Primăvara sau dându-i târcoale Venerei după ce a ieşit pe ţărm? Nu, şi totuşi rugurile au existat la Florenţa pentru că lum,ea s-a înghesuit să-l asculte pe Savonarola; nu el a compus cântecele în care orice bucurie era condamnată, iar frumuseţea era ameninţată cu flăcările iadului.

Titian. St. John the Evangelist on Patmos. (1544)

Titian. St. John the Evangelist on Patmos. (1544)

La rândul ei, Veneţia, Veneţia gondolelor, a serenadelor este şi Veneţia Podului Suspinelor, Veneţia teribilului Consiliu, Veneţia care a pus o cutie pentru delaţiuni. Nimic din toate acestea în pictura lui Tiţian. El stă ca străjerii din Cadore păzind ca nimic din ceea ce omoară să nu pătrundă în atelierul său.

I-am putea reproşa acest mod de a se feri de orice umbră, de orice îndoială. Un artist nu-şi slujeşte epoca dacă îi ascunde defectele. Dimpotrivă, adulând-o, o încurajează la abuzuri. Dar Tiţian nu-şi linguşeşte epoca. El simte ca ea. Are optica ei. Nimeni, la apogeul Veneţiei, nu vrea să pătrundă în ateliere morbul ciumei. Căci marea descoperire umană a Veneţiei, cum spune Eugenio d’Ors, constă în identificarea plăcerii cu demnitatea. Tiţian cântă viaţa şi la o vârstă foarte înaintată şi face asta cu demnitate. Pentru el, moartea nu e nici sens, nici explicaţie. Ea nu e decât sfârşit. Bătrân, arată ca un mag. De fapt, e un taumaturg. Tot ce atingea Midas în legendă se transforma în aur. Tot ce ating alţii se transformă în nisip. Tot ce atinge Tiţian se transformă în recunoştinţa de a trăi. El nu este niciodată Întrebare. Este totdeauna răspuns.

Titian. Portrait of a Girl (Lavinia). (c.1545)

Titian. Portrait of a Girl (Lavinia). (c.1545)

La urma urmei, un artist poate fi liniştit nu pentru că e străin de sfâşieri, ci pentru că găseşte în el resurse să se ridice deasupra lor. De câte ori uităm asta, sărăcim idealul clasic. Nietzsche zicea: “Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic”. Praxitelee ar fi putut spune: “Tot ce nu mă ucide mă face să surâd”. Iat Tiţian pare să murmure: “Tot ce nu mă ucide mă face mai liniştit”. El n-a renunţat niciodată să identifice plăcerea cu demnitatea. Ca Veneţia. Care şi astăzi, între melancolii şi deziluzii, reuşeşte în zilele cu soare să privească în apa lagunei ca Tiţian. Cu aceeaşi linişte venerabilă.

 

 

 

 

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1296 din 10.04.1980

12/06/2011

Octavian Paler – Veneţienii (III). Tiţian şi Venus – 2


Titian. Noli me tangere. 1511-1512

Titian. Noli me tangere. 1511-1512

Poate că nu întâmplător Venus a fost prima zeiţă antică revenită din exil. Zeiţa dragostei şi a frumuseţii s-a întors, după o lungă absenţă, printre oameni pentru că oamenii aveau nevoie de ea. Dar Veneţia, care a preferat să stăpânească mările, lăsând altora privilegiul de a le cânta, n-a mai aşteptat-o pe Venus, ca Botticelli, pe ţărm, ci în faţa oglinzii. Zeiţele veneţiene sunt femei cărora le place să se admire şi să fie admirate.

Aproape totdeauna la Tiţian, Venus e preocupată, concentrată să asculte ceva. Desigur, un cântec la orgă sau la flaut. Ea a uitat tăcerea luminoasă a plajelor antice şi ce simţea privindu-şi chipul în fântânile  din Arcadia.  Acum are aceleaşi gusturi ca patricienele Veneţiei. Parcă din clipa când şi-a şters spuma sărată de pe braţe şi şi-a uscat părul, n-a făcut altceva decât să se plimbe prin Piaţa San Marco şi apoi să se aşeze goală în faţa oglinzii sau să asculte muzică. Tiţian avea în atelier o orgă. Şi toate Venerele sale se scaldă în acelaşi aer muzical. Au nevoie nu de soare, ca Afroditele greceşti, ci de muzică. Au apărut pe lume cu un singur scop: să viseze în sunetul orgilor sau al flautului şi să ne spună, înaintea romantismului, că frumosul este reflexul infinitului. Îşi cunosc vraja şi, la fel ca Veneţia, nu trebuie să facă nici un effort pentru a atrage atenţia. Îşi pot permite să stea pe gânduri şi chiar să ignore privitorul. El va fi fascinat tocmai de această tăcere muzicală. Căci Tiţian ştie să fie dominator şi atunci când vorbeşte în şoaptă.

Într-adevăr, zeiţele pictate de el aparţin Veneţiei, visează ca Veneţia, îşi fac iluzii ca Veneţia şi, fără îndoială, sunt la fel de vanitoase ca Veneţia. Nu e nevoie să le vedem îmbrăcate în veşminte scumpe şi elegante ca să ne dăm seama că nici ele nu ştiu ce înseamnă modestia. E destul să le privim cum stau pe o sofa. Au ţinuta Veneţiei, au descoperit luxul culorii şi se pricep să fie elegante chiar goale. Nu mai par să ţină minte aproape nimic din serile antice, în schimb cunosc cu siguranţă ce podoabe preferă femeile din Cinquecento şi ce părere au negustorii veneţieni despre frumuseţe. Au învăţat tot ce era de învăţat de la un oraş pentru care “ a nu fi frumos” înseamnă “a nu iubi deajuns” şi pentru care eşecurile se explică prin lipsa de îndrăzneală sau prin prea multă măsură în dorinţe. Viaţa e trecătoare şi numai voluptatea de a o trăi îi dă plenitudine. Iar la nevoie, regretele pot avea aceeaşi strălucire ca gloria.

Titian. Gypsy Madonna. c.1512

Titian. Gypsy Madonna. c.1512

Nimic surprinzător, deci, că zeii s-au deprins aici să iubească excesul şi fastul. S-au convertit la o religie a plăcerilor terestre, trăind după legea veneţiană. Corăbiile care vin încărcate aduc şi pentru Venus stofe preţioase şi podoabe. Ea îl leagă la ochi pe amor, ascultă cântăreţul la orgă sau visează privind în gol, dar, de fiecare dată, dacă s-ar îmbrăca, ar semăna cu La Bella. Căci chiar când veneţienii pictează iluzii, ele seamănă cu viaţa adevărată. Sunt vii, aşa cum umbrele palatelor nu sunt o minciună a apei.

Aceste zeiţe, ca şi madonele, obişnuiesc la Tiţian să strângă în mâini flori sau fructe. Toate vor să audă muzica vieţii şi să guste din fructele pământului. Ce-a mai rămas din nemurirea lor? Nimic, dacă nemurirea se bazează pe renunţarea la ceea ce moare. Totul, dacă ea nu vrea totuşi să întoarcă spatele lucrurilor posibile. Ceea ce ascultă Danae ar putea să fie nu muzica ploii de lumină care-l învăluie pe Zeus, ci  cântecul unui gondolier. Şi dacă nudurile lui Tiţian s-ar hotărâ să coboare, ele n-ar aspira să ajungă în muzee, ci ar îmbrăca lunga rochie de purpură veneţiană pentru a se duce în Piaţa San Marco.

Titian. Portrait of a Man. c.1512

Titian. Portrait of a Man. c.1512

Iată de ce regăsim în Tiţian ceva mai mult decât un mare colorist. Într-o lume în care filosofii disperării ne cheamă să desnădăjduim alături de ei, el ne reaminteşte că frumuseţea există şi ea seamănă foarte bine cu dorinţele noastre. Sigur, Tiţian n-are profunzimea şi umanitatea lui Rembrandt, dar zeiţele lui sunt un mod de a protesta împotriva lucrurilor care urâţesc viaţa  şi o degradează. Să-i reproşăm pasiunea mai mare pentru materie decât pentru spirit? Oricât am iubi ideile, nu ne e deajuns să trăim în cerul lor înalt şi limpede. Cel puţin din când în când trebuie să strivim între degete sucul parfumat şi tulbure al unei  flori, să simţim mângâierea catifelată a unui fruct şi fraternitatea unei mâini calde care ni se întinde. Toate acestea nu pot fi dispreţuite în numele nici unei metafizici. Şi aceasta e, poate, lecţia principală nu numai a picturii veneţiene, dar chiar a Veneţiei. Soarele ei apune aruncând lungi umbre de regret. În chiar declinul ei actual, Veneţia nu ne cheamă într-un exil al amneziilor, ci ne aminteşte că adevărul e  dincolo de gloriile de nisip şi de aur. Şi cum ambiţiile ameninţă atât de des să ţină loc de idealuri, aceasta e, poate, tocmai lecţia de care aveam nevoie, de cel mai mare folos. O prea mare detaşare, ca a Afroditelor greceşti, nu ne-ar fi de ajutor. Ea ne-ar împinge în cele din urmă să ne îndepărtăm şi de înţelegerea greşelilor noastre. Din fericire, Tiţian este pe aproape şi, urmărindu-i privirea, regăsim o parte din noi. Nu întotdeauna cea mai importantă, dar întotdeauna necesară. Când ne rătăcim în labirint, el ne strigă de fiecare dată: Ariadna există!

Uneori, în apoteoza formelor calde şi senzuale se insinuează un frig ciudat. Un fior tulbură  culorile ca o presimţire. Dar asta durează numai o clipă. Şi din nou totul pare definitiv. Serbările şi speranţa.

Titian. Sacred and Profane Love. 1514

Titian. Sacred and Profane Love. 1514

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1295 din 03.04.1980

hostgator coupon

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: