Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VIII). Un pictor fericit 5.

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Bacchante, 1872

   Cei care au suferit privaţiuni în tinereţe încearcă adesea, dacă soarta le surâde mai târziu, să-şi ia revanşa printr-un exces de lux şi de ţinută. Dacă au simţul ridicolului, se vindecă de aceste porniri după primele încercări de tapaj.

Dacă nu, se vor mistifica irecuperabil, desăvârşind prin paradă ceea ce mizeria şi umilinţele n-au reuşit cu totul. Căci a şti să suporţi gloria, succesul, e uneori mai dificil decât a şti să suporţi obtuzitatea care îşi arată colţii.

În faţa obtuzităţii poţi să ridici din umeri murmurând ceva printre buze şi să-ţi vezi de treabă, dar sunt atâţia care, când norocul le-a suflat în pânze, n-au ştiut cum să se descurce printre capcanele acestui noroc şi au căzut în ele. Dar Renoir face parte din categoria mai rară a celor care rămân neschimbaţi, aproape insensibili la cântecele de sirenă ale succesului şi celebrităţii sau, oricum, hotărâţi să nu le dea ascultare. Ajuns celebru după ce a fost socotit printre “nebunii din banda lui Monet”, îşi păstrează acelaşi surâs. El răspunde în acelaşi fel gloriei ca şi suferinţei. O ignoră.

E destul de delicat pentru a nu-i alunga pe cei care roiesc la bătrâneţe în jurul său, atraşi ca fluturii de strălucirea reputaţiei, dar e destul de înţelept ca să nu-i ia în serios. Duce aceeaşi viaţă simplă şi chiar când e admis la Luvru, prin derogare de la regula după care pentru a avea acces în acest muzeu trebuie să fi trecut zece ani de la moartea pictorului în cauză, nu-şi modifică stilul de existenţă în maniera celor care consideră opulenţa un semn nu numai al succesului social, ci şi artistic, cu toate că pânzele lui se vând acum la preţuri care, câţiva ani mai devreme, ar fi părut incredibile, o glumă. Vândută cu 425 franci în 1874, La Loge e plătită cu un milion în 1916.  

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Child Drinking Milk, c.1868

 

Această glorie are cortegiul ei de plictiseli. Cândva, în adolescenţă, muncitorii fabricii de porţelanuri unde Renoir lucra ca decorator îl numeau în glumă “monsieur Rubens”. Acum curioşii îl caută pe pictor chiar ca pe Rubens. Numai că în vreme ce lui Rubens îi plăcea să picteze în mijlocul unui necontenit du-te vino de colaboratori, colecţionari şi admiratori, Renoir se simte stânjenit de curioşii care-l asaltează cu sporovăiala lor. Discuţiile estetice l-au plictisit întotdeauna. Nu e preocupat de teorie, deşi exact în anul în care a părăsit impresionismul se apucă să studieze tratatul despre pictură al lui Cennino Cennini, pe care-l găsise întâmplător la un anticar în timp ce hoinărea pe malurile Senei, şi va face din el o carte de căpătâi.

Cu ochii săi umezi şi strălucitori, cu gesturile nervoase care însoţesc frazele sale graseiate şi trenante, frecându-şi mereu nasul cu indexul, Renoir refuză să “oficieze”. Şi astfel, din anumite puncte de vedere, viaţa acestui pictor “de avangardă” ne apare de o uimitoare consecvenţă. El trece simplu, neverosimil de simplu parcă, printr-o lume obişnuită cu alt stil, în care de atâtea ori ceea ce e azi bun, mâine e declarat anacronic, iar profeţii se schimbă ca garda la palatele capetelor încoronate. A fost prieten cu impresioniştii, a expus alaturi de ei, a înfruntat alături de ei râsetele criticii oficiale şi, tocmai când succesul i-a surâs, s-a apucat să reînveţe pictura de la cei dinaintea lui.

Lui Renoir i s-a părut atunci că truda impresioniştilor seamănă cu efortul disperat al Danaidelor. Lumina e prea nestatornică; în fiecare clipă diferă. A-i urmări în natură jocurile schimbătoare e, poate, o pură vanitate. Ea nu se lasă prinsă; în schimb, se poate prinde pictorul în capcana aparenţelor, în mirajul plein-air-ului.

 

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Portrait of a Woman, 1972

  Dealtfel, n-ar trebui să ne surprindă că lui Renoir i s-a părut comic să fie socotit avangardist. Fiecare cântă cum poate, zicea el. Când n-a mai crezut în vânătoarea de impresii, s-a folosit, în perioada ingrescă, de un desen secetos. Când a renunţat la această graţie rece, s-a întors la bucuria de a picta strălucirea caldă a epidermei feminine. La urma urmei, el a fost singurul impresionist fascinat de trupul omenesc (pentru ceilalţi omul e o pată de culoare într-un peisaj) şi nu s-a dezis niciodată de asta.

Cennino Cennini spunea în Quattrocento că ucenicul trebuie să înveţe mai întâi şase ani desenul pe tăbliţe, apoi să fiarbă cleiul, să frământe pasta, să pregătească panourile. Alţi şase ani fiind necesari pentru cunoaşterea diversităţii culorilor. În ceea ce îl priveşte, Renoir a pus mereu pe primul plan “învăţătura muzeelor”.

Îl iubea pe Delacroix şi considera Femei din Alger cel mai frumos tablou din lume. În plină aventură impresionistă, ştie să-l admire pe Rafael. Apoi, în ultimii ani, se gândeşte tot mai des la antichitate. Regăseşte frumuseţea antică sub cerul Provenţei, iar opera lui se încheie, poate nu întâmplător, cu Judecata lui Paris şi cu efigia Afroditei. La acea dată, gloria lui Renoir nu mai era primejduită de nimic. Cu atât mai semnificativă e această revenire la o frumuseţe ce părea altora perimată.

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Two Women Seated by a Woodland Stream, 1869

  El nu se întoarce la clasicism dezamăgit de avangardă, ci după ce a obţinut ca impresionist notorietate şi recunoaştere. Clasicismul său nu e refugiul unui avangardist înfrânt, care se consolează printre maeştrii vechi, ci al unui pictor elogiat pentru îndrăznelile lui novatoare, pe care gloria nu­-l ţintuieşte într-un loc şi nu-l împiedică să caute mai departe.

Renoir urcă spre clasicism, nu se repliază în el. Clasicismul îi încoronează opera, nu e consolarea ei.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1327 – 13.11.1980

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VII). Un pictor fericit 4.

Renoir – A Bather (1885-1890)

   Ne putem întreba în ce măsură o asemenea pictură ne spune adevărul. Nu, nu ni-l spune. Lumea nu este aşa cum a pictat-o Renoir. Conştient sau nu, el elimină toată partea din umbră a grădinii. Lasă să se vadă numai ceea ce e frumos.

Ca şi cum în lume n-ar exista decât vară, naturi şi femei fericite, copii şi trandafiri. Oamenii pictaţi de el au un aer lipsit de griji, n-au probleme profunde, complicate: un bal, o ieşire la plimbare, o carte pe care o citesc, un ceas în grădina Luxembourg, o petrecere, o baie în râu sau în mare e cam tot ce fac ei.

Când ne privesc, e limpede că se văd în oglindă. Femeile sunt întotdeauna visătoare. Au faţa plină, o piele de fruct proaspăt, ochi strălucitori şi buze cărnoase, surâsul timid şi fermecător şi ceva de realitate ideală. Nudurile sunt mulţumite şi caste. Natura e cordială şi veselă. Ierburi calde, parfumate de soare, o pereche dansând, un pom înflorit, femeile care spală rufe într-un râu sau altele care se scaldă… şi parcă nici o tristeţe nu rezistă în acest incendiu etern al verii.

E o lume fără mari ambiţii, dar şi fără abisuri. Cărarea urcă, apoi, spre bătrâneţe, coboară lin. Ca în Drumul prin ierburi într-o amiază de vară. Lipsesc în genere umbrele sau, dacă există, ele nu sunt negre, ci violete. Şi un val de căldură îl întâmpină pe spectatorul pătruns în acest univers prin care poţi să rătăceşti fără riscuri; nici tristeţea, nici speranţa nu te vor strânge de gât; nici o primejdie nu te pândeşte în afară de cele ascunse în propriile tale melancolii.

Pierre Renoir – Bather with Blonde Hair (1904-1906)

   Biografii lui Renoir au vorbit despre o ştiinţă înnăscută a fericirii. Dacă există o asemenea ştiinţă, în ce-ar consta ea ? În vocaţia de a eluda, desigur. De a eluda fără efort şi mai ales fără să se mintă. Renoir vede numai ceea ce îi dă dreptate. El n-are ochi pentru altceva. Trece prin viaţă, cum trec impresioniştii prin natură, atenţi numai la peisajele duminicale… Născut la Paris, impresionismul era punctul de vedere al unor artişti care cunoşteau atât de puţin natura încât erau capabili să privească uimiţi un deal acoperit cu iarbă. Gustul lor pentru natură e al unor citadini plecaţi în excursie. Şi când pictează, nu pasărea contează, ci cântecul ei prefăcut în lumină. Mizerabilii arţari din curtea hangarului cunoscut sub numele Le Moulin de la Galette, unde se ţineau baluri populare, par la Renoir arbori sărbătoreşti.

Viaţa nu e cum ne-o înfăţişează Renoir: o sărbătoare perpetuă. Există destule motive ca să reproşăm acestei picturi excesiva ei candoare şi, poate, chiar o anumită superficialitate. Ceea ce ne face apţi de tristeţe este mai ales intransigenţa pasiunii şi nu există soare mai negru decât acela pe care romanticii l-au văzut în plină lumină.

Şi totuşi nu e niciodată prea uşor să combaţi până la capăt un anumit mod de a simplifica. Dacă un artist renunţă cu bună-ştiinţă să ne ceară să regândim viaţa, el trebuie cel puţin să-şi asume misiunea de a ne ajuta să n-o sărăcim şi mai mult. Tocmai asta face Renoir. El renunţă să ne pună pe gânduri, pentru a ne spune lucruri obişnuite, dar o face cu toată căldura de care e în stare un om neindiferent.  

Pierre Renoir – Conversation with the Gardener

 

Pare tot timpul convins că în faţa încercărilor vieţii există o singură soluţie corectă, iar această soluţie nu poate fi o disperare mai adâncă, oricât ne-ar asalta umbrele, ci o iubire mai adâncă pentru ceea ce se află în lumină. Vede lumea în roz şi cu multe surâsuri, şi nu vom găsi în pânzele lui pe nimeni care să-şi deteste hainele, în ciuda faptului că modelele sunt în general modest îmbrăcate. Dar, în cele din urmă, înţelegem că distanţa dintre Renoir şi cei care mint poleind adevărul e distanţa dintre tandreţe şi impostură.

Peisajele lui nu cunosc furtuna din sufletul lui Rembrandt, însă ne pot ajută să judecăm la stricta valoare “clipa” impresioniştilor, fără să-i uităm nici limitele, nici meritele. Căci această clipă ne arată uneori, tocmai în fragilitatea ei, ceea ce e etern: tinereţea nemuritoare a lumii; şi, probabil, niciodată efemerul n-a fost chemat cu mai multă fervoare să-şi conteste amărăciunea.

“Încă mai putem greşi ireparabil”, am putea spune. Sau, în tonul preferat de Renoir: au dreptate nu regretele, ci soarele şi vara ; nu ezitările, ci ideile în care credem ; nu renunţările, ci ceea ce îndrăznim să iubim fără măsură; iar fericirea nu e niciodată atât de superficială încât să merite s-o dispreţuim. E adevărat că această pictură omite, ne arată numai acea parte de viaţă şi de lume unde nu există frig, nu există ofense, nu există teamă şi decepţii, dar foarte rar s-a spus atât de limpede că a iubi viaţa este o condiţie nu numai pentru speranţă, ci şi pentru încăpăţânare.

Renoir – Lise Sewing, 1866, Dallas Museum of Art

   Adevărul n-are contrariu, scrie undeva în caietele sale Braque. Ba da, are şi chiar la Renoir. Ajunge să ne amintim de perioada aşa-numită “ingrescă”. Renoir îşi frânează acum efuziunea. Formele pe care înainte le sugera vizual  prin vibraţii de culoare, acum le închide într-un desen sever.

Se îndepărtează de impresionism, apropiindu-se de Ingres. Privighetoarea nu mai cântă în funcţie de soarele care o îmbată, ci după rigoarea unui solfegiu nevăzut. Femeile capătă o solemnitate aproape hieratică şi parcă nu le mai interesează fericirea, ci distincţia. O graţie rece. Carnea nudurilor e emailată, dar flacăra care ardea în peisajele verii abia mai mocneşte din pricina eleganţei.

Din fericire, după un timp, Renoir a uitat din nou să deseneze pentru a sugera admirabil, făcându-ne să-l căutăm în muzee, în ciuda simplificărilor lui sau poate din cauza lor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1326 – 06.11.1980

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VI). Un pictor fericit 3.

Renoir – On the Terrace

   Există mai multe moduri de a îmbătrâni. Pe măsură ce îmbătrâneşte în  autoportretele sale, Goya devine mai sumbru şi mai sarcastic. Rembrandt, mai amar şi mai singur, mai scârbit de liota creditorilor şi de ticăloşia lumii.

Botticelli dispare în cârji pe străzile Florenţei şi nu mai ştim aproape nimic despre el. Leonardo se exilează, luând cu sine enigma Giocondei. Michelangelo dă târcoale noaptea, călare, catedralei San Pietro, visând la cupola a cărei machetă a făcut-o, ori dezleagă cu dalta paşii dibuitori din Pietà Rondanini, mai orgolios ca oricând şi mai disperat ca oricând.

Tiţian priveşte seniorial, aureolat de glorie. Cézanne nu mai iese din bârlog decât pentru prieteni sau artişti interesaţi de pictura lui. Courbet se prăbuşeşte sub loviturile procesului şi exilului. Degas, aproape orb, devine izolat şi amar. Dürer, bulversat de Reformă, caută expresia supremă a artei în simplicitate.

Gauguin, după o sinucidere ratata, îmbătrâneşte prematur. Munch îşi interoghează patetic destinul. Rubens îşi trăieşte somptuos gloria. Tiepolo îşi stinge luminozitatea cerurilor cu nori aproape violeţi. Tintoretto devine tot mai anxios… Nici unul nu a îmbătrânit ca Renoir. Dar câţi îmbătrânesc ca Renoir ? În timp ce bătrâneţea altora ne umple adesea de compasiune sau de revoltă, bătrâneţea lui Renoir stărneşte în noi un sentiment de admiraţie aproape mai mare decât arta lui.

Renoir – The Laundress
1880 ; Art Institute of Chicago

   Rembrandt iesea în ultimii ani numai noaptea. În schimb, Renoir nu se izolează mai mult decât înainte. Nu pictează mai puţin decât înainte. Nu izbucneşte în râsete sarcastice ca Goya şi nu se însingurează ca prietenul său Cézanne. Continuă să picteze sub ochii celor din jur cu acelaşi aer de pasăre care cântă. El e mai puţin profund decât alţii, dar e mai plin de dorinţa de a plăcea. descoperă mai departe frumuseţea banalului cu o inepuizabilă forţă de a se minuna de lucrurile fireşti şi nu observă ceea ce e urât. Frumuseţea e acolo unde ştim s-o vedem, pare să ne spună el.

În artă, ca şi în viaţă, lumea n-a dus lipsă de profeţi. Şi în măsura în care profeţia este o formă organizată a speranţei, poate că acest lucru este chiar normal. Dar nu cred că Renoir s-a gândit vreodată serios să profetizeze ceva. El se mulţumeşte să picteze. Nu cere naturii decât ceea ce ea îi oferă singură.

Şi, probabil, de aceea natura îi oferă atât de mult. Pictura lui cântă. Un cântec discret, luminos, fericit şi limpede, care eludează tristeţea, ca şi cum în lume n-ar exista decât ceea ce îi place lui Renoir. În faţa lui ne-am putea plânge de prea mult farmec naiv, cum se plângea el în Italia de prea multă frumuseţe. Căci, într-adevăr, priveliştile frumoase au uneori inconvenientul de a îmbăta ochiul împiedicându-te astfel să gândeşti. Simţi cum o bucurie ciudată anulează treptat întrebările şi nu mai vrei să tulburi acest calm fericit.

Dar în universul lui Renoir ceva te împiedică, totuşi, să duci reproşurile prea departe. Există, desigur, singurătate, există disperare, dar poate miza arta pe ele ? Există neant, există abjecţie, dar e nevoie să ne-o repete şi arta ? Poate că uneori e nevoie, tocmai ca să învăţăm să ne apărăm. Dar în aceeaşi măsură avem nevoie şi de cei care ne ajută să reîncepem mereu, să ne gospodărim mai bine rezerva de optimism. Deşi, lucrul cel mai greu pe lume e, probabil, să surâzi până la capăt.

Renoir – Jugglers at the Cirque Fernando 1879; The Art Institute of Chicago

   Pictorii trişti, când au vrut să fie luminoşi, s-au simţit cumva obligaţi să facă lumina violentă, să atragă atenţia asupra ei, în vreme ce Renoir ştie parcă să caute fericirea în orice: într-un fruct, într-o floare sau în privirea fugară a unei femei. Şi dacă acest fapt nu ne miră în tablourile de tinereţe, el ne umple de admiraţie la un artist care nu mai poate folosi decât două degete pentru a mânui penelul.

Schopenhauer scrisese la 31 de ani primul volum din Lumea ca voinţă şi reprezentare. La 70 de ani, un pictor infirm refuză să creadă ceea ce un filosof declarase încă tânăr. În locul îndoielilor, el pictează un buchet de trandafiri. Şi spre deosebire de pictorii trişti care, vrând să mărturisească o bucurie, ridică tonul de teamă că nu vor fi auziţi, el nu strigă. I se pare mai convingător să vorbească normal. Bucuria lui seamănă foarte bine cu verile normale, cu arborii sub care şi noi am privit, poate, lumea într-o amiază de vară când aerul vibra deasupra pajiştii calde sau deasupra unui râu. Treaba filosofilor pesimişti dacă vor să privească totul cu ochi sumbri.

 

Renoir – The Swing
1876; Oil on canvas, 92 x 73 cm; Musee d’Orsay, Paris

   El ştie că lumea e aici şi că el se află pe lume pentru a o picta. Cu două tuburi de culori poate răsturna pe masă o amiază de vară. Şi aşa cum în serile când mergea la Café Riche răsfoia la întâmplare un mare dicţionar în 17 volume, pescuind amănunte cu care în discuţiile din seara aceea îşi “înfunda” prietenii, nu-şi caută mult subiectele… Există ceva mai dificil decât fericirea, simţi nevoia să adaugi: s-o întâmpini cu simplitate; după cum există ceva mai grav decât nefericirea: să te resemnezi cu ea şi s-o accepţi.

Probabil, în muzică (Gounod i-a recomandat, se pare, tatălui său să-l îndrume spre o carieră muzicală), Renoir s-ar fi simţit atras de Mozart, aşa cum în pictură îi ia apărarea lui Fragonard. El ştie că lumea admite greu să considere mare un artist care nici măcar când râde n-o face zgomotos. Totuşi nu scoate exclamaţii de om sau pictor fericit. Îşi curăţă liniştit penelul şi se apucă de lucru, fără declaraţii şi gesturi patetice de care au nevoie cei ce trebuie să se convingă în primul rând pe ei înşişi că sunt fericiţi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1325 – 30.10.1980