SERTARUL CU GANDURI

30/05/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 2.


El Greco. St. Francis Receiving the Stigmata. 1590-1595.

El Greco. St. Francis Receiving the Stigmata. 1590-1595.

   Peste tot ce a făcut El Greco pluteşte o taină. Nu se putea ca această taină să nu-i acopere şi propriul obraz. Autoportretele sale presupuse sunt la fel de nesigure ca şi sensul figurilor alungite. Ele sporesc enigma în loc s-o elucideze.

Incertitudine fertilă, dealtfel ca multe incertitudini. În lipsa unui autoportret cert, îl căutăm pe pictor sub trăsăturile tuturor personajelor sale, sub toate măştile. Şi, pentru că fizionomiile ne pot înşela, îl căutăm în toate peisajele sale, ştiind că pictorii îşi găsesc aproape totdeauna peisaje care li se potrivesc şi care îi exprimă uneori poate chiar mai bine decât un autoportret.

De ce adică n-ar fi ales el, pentru a ne vorbi despre sine, nu chipul unui gentilom, ci imaginea unui oraş ? Oraşul pe care nu l-a părăsit niciodată după ce s-a instalat în el.

Există o grandoare a aridităţii pe care Toledo o are din plin. Privind Panorama şi planul oraşului Toledo, mă gândesc că melancolia cea mai somptuoasă e cea mai lipsită de artificii şi de podoabe. Într-un deşert nu există decât nisip şi lumină. Dar din nisip şi lumină se creează o dezolare grandioasă. O singurătate care striveşte. O tăcere care tună. Nici un împărat n-a domnit cu mai multă măreţie ca singurătatea într-un deşert. Pe tronul ei de nisip, ea a impus şi cerului să capete aceeaşi culoare.  

El Greco. St. Bernardino. 1603-1604.

El Greco. St. Bernardino. 1603-1604.


O impresie asemănătoare îmi produce şi tabloul lui El Greco. Nisipul a fost înlocuit de piatră, o piatră gălbuie şi secetoasă, cu un halo de mister. Stânca pe care e construit Toledo se continuă în ziduri şi turnuri, într-o lumină care e a unui seceriş de piatră. Cei câţiva arbori şi petele verzi din jurul lor nu fac decât să  pună în relief magnificenţa aridităţii. După cum melancolia celui care ne arată planul oraşului nu face decât să ne readucă aminte de securea dublă. Singurătatea îi arde buzele.

Nu ştiu cum arată în realitate Toledo, dar mi se pare că nicăieri gentilomii şi apostolii lui El Greco n-ar găsi un oraş mai potrivit pentru ei ca acest Toledo cu zidurile martirizate de soare, unde vântul trebuie că-şi amplifică sunetele izbindu-se de piatra goală, iar tăcerea te îndeamnă să-ţi repeţi singur că omul trebuie să creadă în înima lui cu atât mai mult într-un deşert. E Spania în această mărturie dogoritoare a pietrei, în această singurătate luminoasă, în acest amestec de soare şi de îndoială, de pasiune şi de tăcere. Spania în care, din chilia sa întunecată Filip al II-lea poruncea măceluri între rugăciuni. Spania unde Velasquez va trebui să beneficieze de favoarea regală pentru a­-şi îngădui să picteze, aproape pe ascuns, un nud fără să rişte închisoarea, exilul şi confiscarea averii.

Spania în care Cervantes la cincizeci de ani, copleşit de dezamăgiri, scrie cea mai frumoasă epopee a iluziei. Spania secretă şi aspră, melancolică şi neîndurătoare… Uit că tabloul are aproape patru secole. Ceva din melancolia care umbrea uneori zâmbetul lui Picass, ceva din cântecul lui Lorca, din piatra încinsă a platourilor Castiliei şi din tristeţea Escurialului, din dansurile vitale ale Spaniei şi din cenuşa lor se amestecă în enigma grecului devenit primul pictor al sufletului spaniol poate chiar împotriva voinţei lui dacă ne gândim la semnăturile greceşti de pe tablouri şi la cărţile sale de căpătâi, tot greceşti.

El Greco. St. Martin and the Beggar. 1604-1614.

El Greco. St. Martin and the Beggar. 1604-1614.

   Se povesteşte că în perioada şederii sale la Roma cineva care a vrut să-l scoată la plimbare într-o zi cu soare strălucitor l-a găsit închis în casă, cu perdelele trase la geamuri pentru ca lumina de afară să nu-i tulbure lumina interioară.

Adevărată sau nu, această întâmplare are un singur cusur, că împinge misterul lui El Greco foarte aproape de extravaganţă, de ostentaţia teatrală. În realitate, nu e el nici primul, nici ultimul dintre cei care au simţit nevoia să se cufunde în ei înşişi pentru a vedea clar. Dar e greu de găsit un alt pictor la care flacăra interioară să ardă atât de intens incât să nu mai observăm că în jur nu mai e nimic decât ceea ce ne lasă el să vedem.

Şi ce importanţă poate avea faptul că Toledo a arătat sau nu vreodată aşa ? El Greco ne duce pănă acolo unde ne lăsăm singuri cuprinşi de febra pe care el o dă formelor. ceea ce părea soare, e poate un rug interior.

Există printre peisajele sale şi un Toledo sub un cer dramatic de furtună. Aici de întâmpină nori sumbri, stridenţi, incendiaţi de o lumină stranie şi învăluiţi de un albastru ameninţăţor.; sub ei, oraşul; acelaşi labirint, de data aceasta însă cu mai multă vegetaţie, ceea ce la început ne surprinde. Din pricina ceţurilor albăstrii, la prima vedere pare un oraş din legendele Scoţiei; sau un arhipelag ciudat de pe care s-a ridicat ceaţa şi unde nu locuieşte nimeni.

El Greco. The Agony in the Garden. 1605-1610.

El Greco. The Agony in the Garden. 1605-1610.

   Dar aceşti nori numai El Greco i-ar fi putut picta astfel; sau copacii şi iarba care seamănă cu o flacără, spunându-ne că lucrul cel mai dificil nu e să ieşim dintr-un labirint, ci să-l facem să ne dea un răspuns, fie şi de neînţeles. Dacă am asculta atent, am auzi, poate, pe aceste străzi pustii paşii pictorului venind dinspre Puerta del Sol.

L-am aştepta însă în zadar. Chipul lui va rămâne o taină. Trebuie să ne întoarcem la autoportretele sale presupuse sau să privim încă o dată Toledo. Pe măsură ce soarele arde mai tare misterul se întunecă tot mai mult. Dar cu atât mai bine se vede că în această pictură oamenii sunt luminaţi, de fapt, de credinţa lor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1314 – 14.08.1980

10/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 1.


 

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

   “Creta i-a dat viaţa şi penelurile, Toledo o patrie mai bună”, sună versul lui Paravicino. Mai bună în ce privinţă ? Pentru un artist, aceasta poate însemna un singur lucru: o patrie care să încurajeze partea cea mai adevărată din el şi să-l ajute s-o exprime.

Or, e greu de spus ce ar fi fost El Greco dacă, în loc să fi plecat din Italia în Spania, ar fi rămas la Roma sau la Veneţia. E drept că până la treizeci de ani nu crease nimic decisiv, apoi, dintr-o dată, flacăra geniului său se înalţă. Dar alţii, ca Goya, au trebuit să aştepte şi mai mult pentru a deveni ei înşişi. Tot ce putem afirma sigur în cazul lui El Greco e că, sosind în Spania, s-a instalat în oraşul care corespundea cel mai bine unui om venit din insula labirintului.

Dintre toate oraşele spaniole, Toledo avea, poate, în chipul cel mai evident, ca şi labirintul, două drumuri. Unul ducând spre rugăciune, altul spre crimă. Unul spre Dumnezeu, altul spre închisorile Inchiziţiei. Unul spre iluzie, altul spre rug.

Probabil, oriunde s-ar fi stabilit, El Greco şi-ar fi reconstruit în cele din urmă un labirint fictiv pentru sine, prin care să rătăcească şi în care să picteze; cu atât mai normal era să se întâmple asta la Toledo, unde, pe străzile răstignite între soare şi umbră, n-ar fi fost nepotrivit semnul securii duble dacă l-ar fi zgâriat cineva pe ziduri.

 Aici (cel puţin în oraşul pictat de El Greco), liniştea strigă, iar flacăra zilei devine funebră. Piatra fierbinte ca în Creta, e ea însăşi o flacără. Şi nicăieri, parcă, nu cresc mai bine vegetaţiile homerice ca pe stânca deasupra căreia se înalţă acest oraş arid şi secret, incomod, desigur, pentru un spirit raţional care preferă lucrurile limpezi, dar ideal pentru un artist care, urmându-şi obsesiile, n-are vreme să dea lamuriri.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

   Siluetele alungite ale lui El Greco au fost probabil mai bine înţelese de unii dintre concetăţenii săi lipsiţi de educaţie estetică decât de acei specialişti care măsoară, se miră şi aşează mereu aceste siluete pe patul lui Procust, făcând din mister o problemă de centimetri.

Se zice – eu mă îndoiesc – că există artişti care nu depind de biografia lor. Sau nu par să depindă. Şi ni se dă exemplul lui Cézanne. Putem înţelege pânzele solitarului de la Aix, ni se spune, fără să ştim nimic despre viaţa lui, dacă ştim criteriile care îl călăuzesc, situându-l într-un oraş imprecis unde nu trebuie să fie decât un munte despădurit, cu un con sever de piatră, ca muntele Sainte-Victoire, care să-i permită pictorului să-şi satisfacă pasiunea de constructor pe pânză.

Dar acest singur amănunt răstoarnă totul. Aşadar, nu ni-l putem închipui pe Cézanne într-o lume fără munţi. Aşa cum nu ni-l putem imagina pe Van Gogh într-o lume fără sud, fără soare şi fără lanuri de grâu. Pe Bruegel, într-o lume fără zăpezi. Pe Braque, într-o lume fără păsări. Pe Rembrandt, într-o lume fără bătrâni. Sau pe El Greco, într- lume fără iluzii. Ce să caute personajele sale, cu “mâini înaripate”, într-o lume fără iluzii ?

Actuala “Casă El Greco” din Toledo nu e casa în care a locuit pictorul. cea adevărată nu mai există demult. Pe locul ei e o piaţă publică şi numai ambiţia toledanilor de a da un adăpost legendei cretanului a redus la tăcere obiecţiile erudiţilor. Chiar şi osemintele lui El Greco au dispărut, după câte ştiu, ca şi ale altor morţi iluştri în Spania: Cervantes, Lope de Vega, Velasquez sau Calderon.

Dar “străinul” nu mai poate fi despărţit de oraşul care l-a adoptat, într-atât întâlnirea lor a fost în logica lucrurilor; piatra goală şi iarba exterminată de soare erau tocmai ceea ce trebuia pentru un pictor nepreocupat de decor, pentru un conchistador al iluziei.

A venit la Toledo avid de glorie ? Se poate. N-ar fi nimic neobişnuit în asta. După premiera cu Hernani, Hugo se credea mai mare decât Alexandru cel Mare. Walter Scott scria singur despre sine articole elogioase. Gloria e ea însăşi o secure cu două tăişuri. Ea nu explică nimic sigur, cu atât mai puţin la un pictor care nu explică niciodată.  

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.


 

Cred, în schimb, că avea dreptate Ion Pillat când spunea că introducerea cea mai bună în spiritul operei lui Cervantes rămâne cunoaşterea picturii marelui său compatriot, grec de origine şi spaniol de suflet. În tablourile cretanului arde aceeaşi flacără care transfigurează chipul celui mai spaniol dintre visători. Un portret de El Greco e un document de primă mână pentru înţelegerea psihologiei lui Don Quijote.

După cum, la rândul său Don Quijote ne ajută să-i înţelegem pe gentilomii lui El Greco. Aceştia aparţin altei lumi decât cea în care tânărul Critobal exclamă în Simpozionul lui Xenofon: “ Ce mă interesează xeilalţi oameni…. Eu sunt frumos”. O uşoară disimetrie facială urmăreşte parcă uneori chiar să combată ispitele frumuseţii. Rezultatul ? Totul e foarte spaniol în aceste portrete semnate cu litere greceşti. Dacă gentilomii din ele ar avea la îndemână o armură şi un cal ar porni la drum. Şi bănuim ce s-ar întâmpla după aceea. Cervantes a povestit tot felul de aventuri ciudate care exprimă însă religia Spaniei. calul frumos călărit de sfântul martin ar putea oricând să se transforme în Rosinanta.

Aproape nimic nu mai e grecesc în această pictură, suntem gata să eclamăm uitând că ne aflăm totuşi într-un labirint. Prin meandrele lui, El Greco ne duce într-o Spanie luminată în acelaşi timp de soare şi de ruguri.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1313 – 07.08.1980

13/04/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (V). Omul din Marte


We Hail Thee Mary (1891)

We Hail Thee Mary (1891)

Într-o vreme când începusem să am reticenţe faţă de pictura lui Gauguin, am încercat să mă conving, supralicitând îndoielile unor exegeţi mai acri, că o bună parte a pânzelor lui e opera unui braconier, un plagiat scăldat în lumina umedă a tropicelor.

Am căutat cu o voluptate care astăzi mă face să zâmbesc exemplele care dovedeau brigandajul. Pe măsură ce le confruntam, îmi era tot mai limpede că, în ciuda orgoliului cu care declara că nimeni nu l-a învăţat nimic, Gauguin a tras, totuşi, adesea cu ochiul la reproducerile aduse cu el în Oceania. Rătăcind prin paradisul lui tropical, întâlneam şi fantome care umblă prin muzeele Europei. Mai mult, descopeream cu surprindere că braconierul nu s-a sfiit să braconeze chiar pe propriul său teren.

Reproşul lui Cézanne că Gauguin i-a şterpelit trucurile şi i le-a plimbat pe la tropice nu era prin urmare chiar o simplă glumă… La capătul acestor eforturi am descoperit că ele au fost inutile. Fascinaţia pânzelor lui Gauguin continua să exercite asupra mea o atracţie unică, inexplicabilă şi ironică. Există un mister al acestei picturi pe care oricât l-am explica, el ne scapă. Şi oricât l-am înfrunta, el rămâne intact.

Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)

Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)

Odată ce ne-a muşcat şarpele pe care-l ţine în mâini Gauguin într-unul din autoportretele sale, otrava lui subtilă e, se pare, fără leac. Faptul mă intrigă cu atât mai mult cu cât, la un pictor ca Gauguin, e greu să facem abstracţie de om, iar omul ne şi deconcertează uneori. Răceala cu care a primit vestea sinuciderii lui Van Gogh e un exemplu. În plus, când abia ne-am obişnuit cu ideea că e un plebeu rătăcitor, el işi dă brusc aere de prinţ oriental. Van Gogh desluşea în pictura lui “un caracter blând, dezolat”, dar Van Gogh o vedea astfel influenţat, desigur, de propriul său caracter.

În realitate, acest amestec de braconier, somnambul şi geniu care se numeşte Gauguin şi care stârnea antipatii cu aceeaşi uşurinţa cu care fascina e, uneori cel puţin, tot ce poate fi mai diferit de tandrul şi exaltatul Van Gogh, cel mai laic sfânt al picturii. Într-un autoportret dedicat olandezului, s-a identificat singur cu Jean Valjean din Mizerabilii. Un Jean Valjean, adaugă el, personificând un pictor desconsiderat, târându-şi mereu lanţul prin lume. “Un prizonier”, exclamă la rândul său Van Gogh în clipa în care a văzut autoportretul.

Un prizonier, da, însă unul care şi-a atârnat singur de picior lanţul pe care-l târăşte. E ciudăţenia acestui ocnaş al mirajelor, cu nasul acvilin şi pleoapele grele. Dar şi grandoarea lui. Căci lucrul cel mai impresionant la Gauguin, care-i răscumpără toate extravaganţele şi ne reduce la tăcere suspiciunile, este voinţa cu care renunţă la tot pentru a se dărui în întregime picturii. Au mai fost pictori care au trăit în mizerie, dar nimeni nu s-a despuiat ca Gauguin de tot ce-a avut pentru a aparţine numai artei. A existat o vreme când picta numai dumineca şi în zilele de sărbătoare. A dansat şi el lângă nimfele lui Corot, după care şi-a mutat şevaletul pe domeniile lui Pissarro. Apoi s-a hotărât să picteze “în toate zilele”. Atunci pictura şi-a cerut drepturile asupra întregii lui vieţi. Nu l-a mai lăsat să împartă timpul cu nimeni.

Market Day (1892)

Market Day (1892)

Orice îl îndepărta de ea i se părea de neîndurat. A sacrificat totul, a pierdul totul, slujbă, cămin, prieteni, pentru ca, sărăcit, cu mâinile goale şi liber ca un primitiv, să se dăruiască în întregime unei singure pasiuni. La Paris, a lipit o vreme afişe, ca să aibă din ce trăi. În cea mai neagră mizerie, refuză să vândă o natură moartă de Cézanne, declarând că se va despărţi de ea numai după ce va fi renunţat la ultima cămaşă. În acest timp, ochii săi ciudaţi, de om care vine din Marte, cum zicea Van Gogh, caută cu obstinaţie dincolo de un orizont ştiut numai de el. Căci singurul cântec de sirenă pe care-l urmează acest aventurier este cel pe care-l murmură el însuşi.

Şi chiar dacă a aduce sacrifii artei nu înseamnă încă a face artă, n-am putea trece peste faptul că, spre deosebire de alţii, Gauguin a ajuns un Jean Valjean pentru că şi el a vrut-o. A renunţat la certitudinile unei situaţii cât de cât onorabile pentru a duce o viaţă de “lup jigărit”. Sau de pirat ciudat care ridică pe corabia lui steagul negru al revoltei împotriva civilizaţiei, dar care nu şi-a prădat decât propria viaţă pentru a o jertfi artei. “E un fel de Poussin fără cultură clasică”, s-a zis. Însă ce ne pot spune asemenea comparaţii ? Nici măcar căt o singură frază din mărturisirile tăioase ale lui Gauguin. “Cela je le ferai coûte que coûte”. Acest încăpăţânat care “ vrea să vrea” face  parte dintre cei, destul de rari, care nu cunosc jumătăţile de măsură.

Matamoe (1892)

Matamoe (1892)

E hotărât să trăiască numai pentru visul său şi să meargă până la capăt, chiar dacă nu ştie prea bine unde duce drumul pe care a pornit. Cine să ridice piatra să-llovească ? Beneficiarii tuturor conjuncturilor ? Îndeobşte, ei se mulţumesc să surâdă cu binevoitoare compasiune. Încă un Don Quijote. Da, încă un Don Quijote. Însă unul care a renunţat şi la Rosinanta şi la Sancho Panza. Chiar şi la Dulcineea. Tehura nu e decât o frumoasă tahitiană. Adevărata Dulcinee a acestui Don Quijote care târăşte lanţul lui Jean Valjean este arta. Pentru ea a sacrificat totul.

Şi apoi, dacă unii dintre cavalerii rătăcitori au devenit mizantropi, poate că nu sunt numai ei de vină. Dacă au urât civilizaţia, poate că au avut şi motive s-o facă. Să nu aruncăm totul în seama ciudăţeniilor caracterului lor. Altfel, admiraţia “comprehensivă” riscă să fie doar un mod ipocrit de a eluda adevărul.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1287 din 07.02.1980

31/10/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (7)


Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.

Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa.

Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.

De mai multă vreme nu mai corectează ceea ce pictează şi a renunţat parcă şi la orice dorinţă de a place. Altădată îşi anunţa cu o vanitate copilăroasă succesele. Vroia să fie admirat. Se gândea, poate, la cei din Zaragoza care cârteau încă, ofensaţi de cariera lui strălucită. Invidioşii… Acum toate acestea sunt departe. Nu-l mai interesează. Dincolo de ambiţii, vrea să fie el însuşi. Bătrânul de şaizeci şi nouă de ani a regăsit expresia din primul autoportret al lui Goya,  cel de la douăzeci şi şapte de ani, şi aerul ţăranilor din câmpia Aragonului… De aceea, poate, s-a pictat aici fără ridurile pe care le-am văzut totuşi în autoportretele sale mai vechi… Când lasă lasă pensula şi umblă prin atelier, se loveşte de obiecte ca de amintiri. Sau invers…

Fuendetodos, cătunul strivit de ciori şi de soarele istovitor. Zaragoza. Madrid. Încăierările nocturne stil Caravaggio. Drumul la Roma cu o trupă de toreadori ambulanţi. Francisco de los Toros… Toate acestea se îndepărtează mereu de el. Şi le aminteşte mai mult noaptea când luna rătăceşte inutilă prin împrejurimile Madridului. Atunci îi vine în minte Saturn. Zeul care îşi devoră fiii. Timpul necruţător… Din cei douăzeci de copii ai săi, Goya nu mai are decât unul, care trăieşte la casa lui. Soţia i-a murit. Secolul nou a început cu furtuni care l-au însingurat şi mai mult. Chipul să răvăşit ne aminteşte ultimile autoportrete ale lui Rembrandt. Şi e mai bătrân decât era Cervantes când a publicat Don Quijote.

Cele mai rele greşeli ale Spaniei sunt, s-a spus, frumoase. Căci ele vin din simţul onoarei. Dar să nu exagerăm din dragoste pentru Don Quijote. Goya ştie că există şi greşeli care au alte cauze. În ce-l priveşte, se simte, probabil, umilit mai mult de dezamăgiri decât de ceea ce i s-a iertat. Soarta a vrut, însă, ca el să cunoască totul. Aşteptarea. Succesul. Boala. Disperarea. Gloria. Războiul. Singurătatea. A văzut chiar lucruri incredibile: oameni pe străzile Madridului cerând reinstaurarea Inchiziţiei.
După toate acestea, timpul care, el, nu iarta… Îl va picta pe Saturn mai crud decât au făcut-o alţii. Dement. Bestial. Un canibal în locul unui zeu. La şaizeci şi nouă de ani Goya nu mai găseşte în Olimpul grecilor decât un antropofag devorându-şi fiii. Coşmarele au înnebunit şi zeii.

Afară, pe cerul asurzitor al Spaniei, steaua lui Goya străluceşte tot mai fascinant apropiindu-se de crepuscul. Ea nu mai are culoarea aurie din vremea când don Francisco picta Culesul viilor. E aproape neagră, ca un astru infernal. Steaua Melancoliei arzând peste nopţile unui pictor solitar care se simte atât de liber încât nu mai are nevoie de nici o mască. Se poate dispensa chiar şi de culori. Îi sunt deajuns albul şi negrul. Din când în când, poate, îşi aduce aminte de aburul auriu ce-i scălda odinioară tablourile. Numai că acum, în 1815, peste ciorchinii cei mai dulci e puţină cenuşă. Toreadorul e bătrân, surd şi aproape orb, iar corida continuă cu tribunele goale. Însă dacă Goya şi-ar fi pictat ridurile, am fi văzut mai accentuată cuta îndărătnică dintre sprâncene.

Ca şi Rembrandt, ştie acum ce se ascunde în umbră. E un profet ? Un ţăran aragonez ? Sau doar un artist bătrân şi singur ? Probabil, din toate câte ceva. El şi-a modelat opera. Ea îl remodelează acum. Ca himera ce-l călăuzeşte pe visător. Şi parcă în acest autoportret Goya priveşte cu insolenţă amară însuşi destinul. Aşa ar fi arătat, poate, Hamlet bătrân.

Şi încă o dată flacăra va fi neagră. Saturn poate ieşi acum din grotă. Pictorul său există. El e pregătit să-i zugrăvească ospăţul macabru chiar pe zidul din sufrageria “Casei surdului”. Serbările amabile din tapiserii s-au încheiat demult.

Dar înainte de a ne despărţi de Goya, să-i mai privim o dată chipul scăldat de melancolie. La această sfâşiere calmă nu poţi ajunge decât după ce orgoliul s-a purificat şi, în loc să epateze, a învăţat să încurajeze în tăcere. Iată ultima lecţie a lui Goya. Dealtfel, el ştie acum că nu mai e nevoie să-şi spună “Francisco de Goya”. Şi că “Goya” pur şi simplu e deajuns pentru nemurire.

Publicat in „Flacara” nr. 1273 – 01.11.1979

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: