Michael Shermer – „De ce cred oamenii în bazaconii” (I)

May 24, 2015, 11:49 AM: “Există o lungă tradiţie a acestei linii de gândire care se regăseşte în colecţia talmudică de comentarii asupra obiceiurilor şi legilor evreieşti numită Mişna: „Nu vă judecaţi aproapele până nu sunteţi în situaţia lui” (Aboth 2:5); „Atunci când judecaţi un om, înclinaţi balanţa în favoarea lui” (Aboth 1:6). Iisus vrea să fim atenţi să nu trecem graniţa care separă judecata morală legitimă de cea ipocrită. Metafora „paiului” şi a „bârnei” e o hiperbolă cu tâlc. Omul care nu e virtuos se simte mulţumit moralmente când judecă virtutea semenului. „Făţarnicul” e criticul care îşi ascunde propriile slăbiciuni concentrându-şi atenţia asupra slăbiciunilor altora”.

May 24, 2015, 12:20 PM: “Oamenii sunt animale care caută tipare. Căutăm sensul într-o lume complexă, haotică şi imprevizibilă. Dar în acelaşi timp suntem animale care spun poveşti, iar timp de mii de ani miturile şi religiile noastre ne-au hrănit cu poveşti despre tipare încărcate de sens – despre zei şi Dumnezeu, despre fiinţe supranaturale şi forţe mistice, despre relaţiile oamenilor cu alţi oameni şi cu creatorii lor, despre locul nostru în cosmos. Unul dintre motivele pentru care oamenii continuă să apeleze la gândirea magică este că modul de gândire modern, ştiinţific datează doar de câteva sute de ani, pe când omenirea există de câteva sute de mii de ani. Ce am făcut de-a lungul acestor milenii de mult trecute? Cum a evoluat creierul nostru pentru a face faţă problemelor unei lumi radical diferite?”.

May 24, 2015, 12:23 PM: “În cartea sa Preistoria minţii, arheologul Steven Mithen afirmă chiar că există un procesor general care ne defineşte ca fiinţe umane moderne: „Pasul critic în evoluţia minţii moderne a fost trecerea de la o minte proiectată ca un briceag elveţian la una cu fluiditate cognitivă, de la un tip de mentalitate specializat la unul generalizat. Aceasta le-a permis oamenilor să proiecteze unelte complexe, să creeze arta şi să creadă în ideologiile religioase. Mai mult, posibilitatea apariţiei altor tipuri de gândire care sunt esenţiale pentru lumea modernă se bazează pe fluiditatea cognitivă.”

May 24, 2015, 12:28 PM: “Am evoluat devenind fiinţe înzestrate care caută tipare şi descoperă cauze. Aceia care s-au descurcat mai bine în găsirea tiparelor (a te aşeza în direcţia din care bate vântul faţă de vânat e rău pentru vânătoare, balega de vacă e bună pentru recoltă) au avut mai mulţi urmaşi. Descendenţii lor suntem noi. Problema căutării şi găsirii tiparelor se reduce la a şti care sunt cele încărcate de sens şi care nu. Din păcate, creierul nostru nu poate face întotdeauna deosebirea.”

May 24, 2015, 12:34 PM: “E ca şi cum te-ai întreba „de ce au bărbaţii sfârcuri”. Întrebarea care trebuie pusă este „de ce au femeile sfârcuri”. Răspunsul este că femeile au nevoie de ele pentru a-şi hrăni copiii, iar bărbaţii şi femeile sunt construiţi pe aceeaşi structură arhitectonică. A fost pur şi simplu mai uşor pentru natură să construiască bărbaţi cu sfârcuri inutile decât să reconfigureze arhitectura genetică de bază.”

May 24, 2015, 01:36 PM: “Căutăm certitudini consolatoare la ghicitorii în cărţi şi în palmă, la astrologi şi mediumuri. Spiritul nostru critic cedează în faţa năvalei promisiunilor şi speranţelor oferite pentru a potoli marile spaime ale vieţii. N-ar fi minunat dacă nu am muri cu adevărat? N-ar fi minunat dacă am putea vorbi din nou cu cei dragi pe care i-am pierdut? Bineînţeles că ar fi.“

May 24, 2015, 01:36 PM: “Când suntem vulnerabili şi înspăimântaţi, cel care ne oferă speranţe nu are decât să ne promită o viaţă de apoi şi să ne dea cea mai firavă dovadă. Credulitatea omenească va face restul, după cum observa Alexander Pope în Eseu despre Om (Epistola i, 1.95): Etern speranţa izvorăşte-n pieptul omenesc, Căci omul Nu-i, ci mereu Fi-va binecuvântat de cel ceresc, Iar sufletu-i stingher, prins în carcasa muritoare, Va pribegi, tânjind după odihnă-n viaţa viitoare.   Această speranţă e cea care ne îndeamnă pe toţi – sceptici şi creduli deopotrivă – să fim captivaţi de mistere neelucidate, să căutăm un sens spiritual într-un univers fizic, să visăm nemurirea şi să ne dorim ca speranţele noastre să se împlinească pentru eternitate.”

Charles W. Colson – Nascut din nou (Fragment)

Extraordinara carte de marturie. Am citit-o minunandu-ma de fiecare pagina. La un moemnt dat am gasit acest fragment deosebit:

[p.213-214]  Pe măsură ce vorbea, Nixon era aproape gata să-şi mărturisească credinţa, vorbind mai deschis ca oricând în lunga sa carieră politică.
“ Când aveam opt sau nouă ani, am întrebat-o pe bunica mea, o femeie foarte evlavioasă, o micuţă doamnă quaker cu nouă copii, am întrebat-o de ce cred quaqerii în rugăciunea tăcută. De câte ori ne aşezam la masă ne rugam în tăcere, iar la biserică, deşi uneori pastorul sau altcineva se ridica în picioare când se simţea mişcat de Duhul , de cele mai multe ori mergeam, luam loc şi ne rugam.
Răspunsul ei a foat foarte interesant şi e probabil legat de motivul pentru care Lincoln se ruga în tăcere. Bunica mea mi-a răspuns aşa cum făcea întotdeauna când vorbea cu copiii sau nepoţii ei, cu cuvinte simple: ‘’Ceea ce trebuie să înţelegi, Richard, este că scopul rugăciunii e să-L auzi pe Dumnezeu, nu să-I vorbeşti lui Dumnezeu. Scopul rugăciunii nu este să-I spui lui Dumnezeu ce vrei, ci să afli ce vrea El de la tine.’’ “.

Carti citite: Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană

Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană
Ed. Stephanus. 2007. 302 pagini

1. (p.19) …citisem despre Krupp, care devenise milionar fabricând arme ucigătoare, dar că el însuşi era îngrozit de gândul morţii. Nimeni nu avea voie să rostească în prezenţa lui cuvântul ¨moarte¨. A divorţat de soţia lui pentru motivul că i-a pomenit de moartea unui nepot. Avea totul, dar era nefericit fiindcă ştia că fericirea nu putea dura, că trebuia să se despartă de ea şi să putrezească într-un mormânt.

2. (p.23) Inima mea aparţinea lui Cristos, nu unei confesiuni anume, dar luteranismul făcea apel la inima mea mai mult decât alte mişcări creştine. Cercetasem celelalte confesiuni. Biserica Ortodoxă, căreia îi aparţineau 4/5 din populaţie, mi se părea că punea un accent exagerat pe manifestările exterioare. Aceeaşi impresie mi-a făcut-o şi ritul catolic. Într-o duminică de Paşte, după ce am ascultat liturghia în latineşte şi un discurs politic rostit de episcop, am plecat fără să fi auzit măcar in propria mea limbă că Isus Cristos înviase din morţi. Eram atras de serviciile divine protestante, mai simple, unde predica – din care omul putea învăţa şi de care se putea bucura – era partea centrală. Şi apoi, păstrând proporţiile, aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreţ, dar Îl iubise atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreţ Isus pentru a se mântui şi că nu faptele sale  bune îi asigurau mântuirea, ci credinţa sa. Astfel că am devenit luteran.

3. (p.25) Mi-am reamintit atunci că în Biblie stă sris de 366 de ori – o dată pentru fiecare zi a anului – ¨Nu te teme !¨ De 366 de ori, nu de 365; 366, ca să fie acoperiţi şi anii bisecţi.

4. (p.29) Am întâlnit, odată în tren, un tânăr pictor din Siberia îndepărtată şi i-am vorbit despre Isus Cristos.
– Acum înţeleg, a zis el. Ştiam despre asta numai ce ni s-a spus în şcoli, anume că religia este un instrument de aservire al imperialismului etc. Obişnuiam să mă plimb însă într-un vechi cimitir de lângă casă, unde puteam fi singur. Mergeam adesea la o clădire mică, părăsită printre morminte. (Am înţeles că aceasta fusese capela ortodoxă a cimitirului). Aici, pe perete, era zugrăvit un om bătut în cuie pe o cruce. M-am gândit că trebuie să fi fost un mare criminal ca să fie pedepsit în felul acesta. Dar – mă gândeam -, dacă a fost un criminal, de ce avea această imagine locul de onoare, ca şi cum ar fi fost Marx sau Lenin ? Mi-am zis că la început trebuie să fi fost socotit un criminal şi că mai târziu s-a constatat că fusese nevinovat şi, mustraţi de cuget, cei ce l-au răstignit l-au pictat aşa frumos din pricina remuşcărilor.

5. (p.39) Un spital poate duhni a puroi şi a sânge: în aceasta constă frumuseţea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferinţele lor dezgustătoare şi cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienţi sunt trataţi cu dragoste în biserică. Ea îi primeşte pe păcătoşi, dar ei continuă să păcătuiască, şi biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar şi atunci când aceştia comit crime. Politica şi prejudecăţile slujitorilor săi sunt denaturări ale darurilor lui Dumnezeu: Biblia şi învăţăturile ei, rugăciunea şi tainele.

6. (p.60) Mi-am adus aminte de una dinstre cărţile mele preferate: ¨Patericul¨, scrierea referitoare la sfinţii din secolul IV, care întemeiaseră schituri în pustiu. Cartea are 400 de pagini, dar, prima dată când am luat-o în mână, n-am mâncat, n-am băut, nici n-am dormit până nu am terminat-o. Cărţile creştine sunt ca vinul bun – cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Conţine următorul pasaj: ¨Un frate l-a întrebat pe învăţătorul său: <<Părinte, ce este tăcerea ?>> Răspunsul a fost: << Fiule, tăcerea înseamnă să stai singur în chilia sa, în înţelepciune şi teamă de Dumnezeu, păzindu­-ţi inima de săgeţile arzătoare ale gândului. O astfel de tăcere naşte binele. O tăcere lipsită de griji, ca o scară către ceruri !¨

7. (p.70) …mi-am adus aminte că yoghinii indieni îşi limpezesc mintea izgonind orice gând prin repetarea stăruitoare a unei formule sacre. Aceeaşi metodă o folosesc şi călugării de la Muntele Athos, cu interminabila lor “rugaciune a inimii”, în care se rosteşte la fiecare bătaie a inimii un cuvănt din “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”

8. (p.238) Arhimandritul Ghiuş a spus că ceea ce va povesti este o întâmplare adevărată despre colonelul Maramet, direcorul Jilavei. Trecând prin faţa unui şir de deţinuţi, punea fiecăruia aceeaşi întrebare:
– De ce ai fost învinuit ?
– N-am făcut nimic, domnule colonel şi am primit zece ani !
Maramet a mers mai departe.
– Şi tu ce ai făcut ?
– Nimic, domnule colonel şi am luat douăzeci de ani.
– Porc mincinos ! a spus Maramet indignat. În Republica noastră Populară pentru nimic nu se capătă mai mult de zece ani !

9. (p.242) [despre viaţa după moarte] A vorbi din punct de vedere personal […] este primul pas către credinţă, deoarece personalitatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului, singurul lucru care rămâne, pe când trupul se schimbă. Atomii de hidrogen şi oxigen din trupul meu sunt identici cu ai altora. Temperatura trupului meu poate fi măsurată cu acelaşi termometru ca şi a dumneavoastră. Toate procesele biologice sunt similare la toţi oamenii. Dar gândurile mele, sentimentele mele, voinţa mea sunt numai ale mele. Energia fizică este ca o ţandără fără identitate. Energia spirituală este ca o monedă care are înscris pe ea chipul unui rege. Atunci de ce ar trebui să împărtăşească soarta trupului ?

Ne raspunde Dumnezeu la rugaciuni?

„Cum sa ne rugam… în asa fel încât sa ne fie ascultate rugaciunile
Ai cunoscut vreodata pe cineva care sa se încreada în Dumnezeu din toata inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietena buna care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare saptamâna îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viata ei pe care îl încredinta în grija lui Dumnezeu. Si, invariabil, în fiecare saptamâna eram martora la un lucru neobisnuit facut de Dumnezeu ca raspuns la rugaciunea ei din acea saptamâna. Nici nu-ti poti închipui cât de greu îi este unui ateu sa fie nevoit sa constate acest lucru saptamâna de saptamâna! Dupa o vreme, nu mai merge sa argumentezi ca totul este o „coincidenta”… Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugaciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindca ea avea o relatie cu El si voia sa faca voia Lui. Si, într-adevar, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera ca El are dreptul de a o îndruma în viata si ea chiar se bucura ca asa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legatura cu diferite lucruri, facea ceva firesc, data fiind legatura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toata încrederea si-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorarile ei si despre orice altceva se întâmpla în viata ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese ca Dumnezeu dorea ca ea sa se bizuie pe El în acest mod. Mai exact, viata ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptura: „Îndrazneala pe care o avem la El este ca daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta.”1 „Caci ochii Domnului sunt peste cei neprihaniti, si urechile Lui iau aminte la rugaciunile lor…”2

Atunci cum se face ca Dumnezeu nu ia aminte la rugaciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toti oamenii au o legatura personala cu El… Or fi stiind ei ca exista Dumnezeu, poate chiar I se închina din când în când. Cât despre cei care nu ar sa primeasca niciodata raspuns la rugaciunile lor… probabil ca lucrurile stau astfel din cauza ca nu au o relatie personala cu Dumnezeu si, mai mult, niciodata nu au primit de la Dumnezeu iertarea completa pentru pacatele lor. Te întrebi ce legatura are una cu alta?! Îti explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurta a sa mântuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire între voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L împiedica sa v-asculte!”3 Este destul de normal sa simtim aceasta despartire de Dumnezeu. Ce se întâmpla de obicei când oamenii încep sa-L roage ceva pe Dumnezeu? Îsi încep rugaciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie sa ma ajuti cu problema asta…” Apoi fac o pauza si reiau: „Sunt constient de faptul ca nu sunt o persoana perfecta… ca, de fapt, nu am nici un drept sa Te rog acest lucru…” Iata, oamenii îsi dau seama ca sunt pacatosi… si îsi mai dau seama ca nu doar ei îsi dau seama de acest lucru, ci si Dumnezeu! Si atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu sa pacalesc?” Însa ceea ce s-ar putea sa nu stie ei… este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate pacatele. E posibil sa nu stie ca pot începe o relatie cu Dumnezeu si ca atunci Dumnezeu îi va auzi… Va lua aminte la rugaciunile lor.”

 

Rugaciunea Sfîntului Efrem Sirul

Nu incetez sa ma minunez ce lucruri frumoase gasesc pe net. De exemplu aceasta rugaciune am gasit-o plecand de la Apologeticum . Astazi am vazut si „The Book Of Eli” (frumos ! si in ton). Pot spune ca am petrecut o duminica in Dumnezeu, ceea ce incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult.

Rugaciunea Sfîntului Efrem Sirul

Doamne si Stapanul vietii mele,
Duhul trandaviei, al grijii de multe.
Al iubirii de stapanire
Si al grairii in desert
Nu mi-l da mie!
Iar duhul curatiei,
Al gandului smerit,
Al rabdarii si al dragostei,
Daruieste-mi mie, slugii tale !

Asa, Doamne, Imparate,
Da-mi mie sa-mi vad gresalele mele
Si sa nu osandesc pe fratele meu,
Ca bine este cuvantat
In Vecii vecilor.

Amin!

 

La o conferinta spunea un parinte despre împrejurarile în care a fost scrisa aceasta rugaciune si cine e aproapele cel osândit de Sf. Efrem Sirul. Spunea parintele ca la un moment dat Hristos îl arata pe Sf. Vasile cel Mare ca un stâlp la Sf. Efrem ( era pustnic atunci ) si spune ca asa e în fata Lui. Atunci Sf. Efrem s-a hotarât sa se duca sa vada pe Sf. Vasile cel Mare. Pe drum se ruga Sf. Efrem la Dumnezeu sa-i trimita un om prin care sa primeasca un cuvânt de folos cum ajunge în cetate. Si ajungând acolo prima persoana pe care o vede e o prostituata care se uita obraznic la el. Atunci acest om îi spune: “Ce te uiti asa la mine?” iar femeia îi raspunde: “Eu ma uit la tine ca sunt facuta din tine dar tu esti facut din pamânt si în pamânt trebuie sa te uiti”. Astfel Sf. Efrem si-a dat seama ca acel cuvânt era de la Dumnezeu si I-a multumit. Apoi a plecat unde slujea Sf. Vasile cel Mare.

Ajungând la biserica îl vede în vesminte arhieresti pline de slava si se gândeste: “Acest om laudat de Dumnezeu este îmbracat cu atâta slava si are atâta slava la oameni? Cum poate sa-L laude Dumnezeu pe omul acesta? N-a auzit despre votul saraciei?”. La un moment dat Sf. Vasile cel Mare trimite un diacon sa-l cheme pe Sf. Efrem în altar ( îl si arata desi nu se stiau unul pe altul ). Diaconul îl cheama dar Sf. Efrem spune ca nu si ca probabil se refera la altcineva. Diaconul se duce înapoi si Sf. Vasile cel Mare iarasi îl trimite si Sf. Efrem la fel spune ca nu poate fi el ci un altul.

Atunci Sf. Vasile cel Mare îi spune la diacon sa îi zica: “Parinte Efrem, par. Vasile te cheama în altar”. Vazând ca e stiut dupa nume, Sf. Efrem face ascultare si se duce la altar. Înainte sa zica ceva Sf. Efrem, Sf. Vasile îi arata vesmintele si spune: “Aceste vesminte pline de slava sunt ale poporului. Iata ce e al meu” si îi arata sub vesminte urme la mâini cum s-a legat cu lanturi si se chinuia sa nu doarma.

Dupa asta îl hirotoneste pe Sf. Efrem si-l pune sa zica ecteniile în limba greceasca desi el era siriac si nu cunostea limba. Si alta minune ca le spune în greceste cum trebuie. Asa ca Sf. Vasile cel Mare e fratele osândit de Sf. Efrem Sirul. Asta arata cam pe cine tindem noi sa judecam si anume pe oamenii sfinti ( ce diavolul îi arata în fata noastra ca niste pacatosi ).

Sursa: http://savatie.wordpress.com/2010/02/12/rugaciunea-sfintului-efrem-sirul

„The Secret”

03.08.2009

Am vazut ieri filmul „The Secret”. Interesanta perspectiva: „putem primi ceea ce ne dorim daca reusim sa intram in starea de a atrage aceste lucruri”.   Suna logic, iar filmul este construit (foarte bine!) in jurul acestui concept. Totusi, James Arthur Ray (filozof) m-a impresionat cu aceasta paralela:

„Cei mai multi oameni se definesc pornind de la acest trup, insa tu nu te rezumi la un corp finit. Tu esti de fapt un camp de energie.Ceea ce stii despre energie este urmatorul lucru. Mergi la un fizician specialist in cuantica si intreaba-l: „Cine creeaza lumea?” Iar el va spune, „Energia.” Ei bine, sa descriem energia. In primul rand, ea nu poate fi creata sau distrusa. A existat dintotdeauna, tot ceea ce a fost exista in continuare: ia o forma, o pastreaza o vreme si apoi renunta la forma. Bine. Mergi la un teolog si intreaba-l, „Cine a creat Universul?”El va spune, „Dumnezeu.” Bine, atunci descrie-l pe Dumnezeu. Dumnezeu a existat dintotdeauna, nu poate fi creat sau distrus. El este tot ceea ce a fost, tot ceea ce va fi, luand forma, dainuind in forma si renuntand la forma. Vezi, este vorba de acelasi lucru, exprimat intr-o terminologie diferita.”

The Secret, 2008, regia:Drew Heriot (www.the.secret.tv)