SERTARUL CU GANDURI

06/08/2017

Octavian Paler – Un diplomat printre stoici: Rubens (IV). Odiseea trupului.


Adoration Of The Magi (1618-19)

 Adoration Of The Magi (1618-19)

   Rubens, scrie Eugenio d’Ors, nu se mulţumeşte să conducă pictura spre muzică. O transformă în teatru. Şi observăm că, într-adevăr, otrava culorii îngraşă înainte de a ucide.

Dar Rubens a apărut exact la ora lui. Contareforma n-are nevoie de profeţi, ci de artişti care să elogieze fastul. Problemele de conştiinţă o interesează mai puţin. Un pictor impetuos, care să facă diplomaţie şi cu gloria şi cu Dumnezeu e tocmai ceea ce trebuie. Trăind în Europa lui Richelieu, el se va arăta pios pentru a putea fi fără scrupule. Nu se va sfii să mistifice istoria pictând viaţa Mariei de Medici, după cum nu se va jena să inunde colecţiile cu producţia atelierului său profitând de faima ce şi-a făcut-o. El e dintre cei care ştiu că există o singură fericire care are valoare., cea trăită, şi un singur mod de a-ţi risipi viaţa care nu dă greş : de a renunţa s-o trăieşti. De aceea, chiar când îl sâcâie guta sau când pe cerul lui trec nori de doliu, nimic nu se schimbă în pictura lui.

Christ At Simon - The Pharisee (1618-20)

  Christ At Simon – The Pharisee (1618-20)

   Numai ultimul său autoportret, de sexagenar, îl trădează oarecum. Pălăria mare de fetru negru şi mantia bogată fac parte dintre plăcerile lui obişnuite. Dar aceşti ochi vag înfundaţi în orbite, pleoapele grele, privirea ternă şi obrazul uşor scofâlcit se încăpăţânează să facă feste diplomatului care încearcă să-şi ascundă vârsta. Culoarea magicianului e neputincioasă împotriva morţii care se apropie. Nu poate decât să-i absoarbă zgomotul paşilor. Diplomatul e încă atent la amănunte. Ţine mâna pe spadă pentru a-şi da prestanţă. Mustaţa şi barbişonul sunt subliniate în acelaşi scop. Mâna înţepenită uneori de gută îl ascultă încă, aşternând pe pânză aceeeaşi culoare transparentă şi strălucitoare.

Dar ceea ce Rubens a vrut să ascundă, nu reuşeşte decât parţial şi neconvingător. Oricât se întinereşte, cam cu vreo zece ani, ceva în acest obraz nu mai e ca înainte. Masca, bine păstrată totdeauna, a căzut, se pare.

Supremul viciu este, zicea Oscar Wilde, superficialitatea. Pentru a ajunge la această concluzie, Oscar Wilde a trebuit să facă închisoare, să se cufunde în baia infectă a ocnaşilor din Reading. Rubens ne cere mai puţin. El nu ne cere decât să-i privim, încă o dată, chipul din autoportretul de la şaizeci de ani. Nu, nu ne-am înşelat. Bătrâneţea este pentru Rubens în primul rând o ofensă. O ofensă adusă  plenitudinii care l-a sedus şi l-a îmbătat totdeauna…  

Mars And Rhea Silvia

   Mars And Rhea Silvia

 

În plină beţie a simţurilor, trupul descoperă deodată cu un fior de gheaţă că el nu e totul. Şi de la a descoperi că nu eşti totul nu e decât un pas până la a descoperi că nu eşti nimic. Din fericie, natura pozitivă a lui Rubens îl ajută să nu facă acest pas. Mâna sprijinită pe spadă nu tremură, chiar dacă e uşor crispată. Dar în optimismul somptuos al lui Rubens se insinuează o îndoială. Începută ca o apologie a simţurilor, pictura lui presimte oare înfrângerea ? Adevărul e că autenticii pesimişti nu sunt cei care au strâmbat acru din nas fără să deschidă bine ochii asupra lumii. Pe aceştia nu-i credem. Îi suspectăm. De unde să ştie ei la ce renunţă dacă n-au cunoscut viaţa, dacă n-au iubit nimic ? Pentru a cunoaşte trebuie să iubeşti mai întâi. Nu poţi pierde decât ceea ce ai avut sau ai fi putut să ai.  

În schimb, cei care au exultat în faţa vieţii şi deodată, sub masca aceasta, s-a auzit un strigăt disperat ne pun totdeauna pe gânduri. Nu e, fireşte, cazul lui Rubens. El nu scoate acest strigăt. Şi până la sfârşitul vieţii pictează aceleaşi trupuri în care luxul cărnii suprimă psihologia, sărbătorind posibilul, nu absolutul. Dar diplomatului îi e probabil din ce în ce mai greu să se concilieze cu adevărul care se reflectă acum în privirea lui.

Cu cincisprezece ani înainte, se pictase tot cu o mantie, având pe cap o pălărie neagră cu boruri largi. Atunci era încă în plină vigoare şi n-a trebuit să trişeze. Se putea picta aşa cum se vedea în oglindă. Dimpotrivă, i-a făcut chiar plăcere, se pare, să-şi arate semnele maturităţii pe obraz. Acum nu mai poate fi atât de sincer. Nu se poate opri să nu se întinerească. se flatează abil, dar privirea voalată îl dă de gol. Nu mai e decât un bătrân uzat.

Descent from the Cross (1616-17)

Descent from the Cross (1616-17)

   Aşa e şi, totuşi, tocmai asta ne aduce aminte cine e Rubens. E un Homer al picturii, cum spune Delacroix, dar un Homer care se reîntoarce la Troia pentru a povesti nu atât epopeea frumuseţii, cât epopeea trupului. Unde să înveţi mai bine decât la Rubens că arta a căutat absolutul în ceea ce trece şi eternitatea în ceea ce moare, că nu există, poate, absolut decât în ceea ce e trecător ? Trupul muritor a fost transformat de greci în statuie de zeu. În schimb, Rubens ne povesteşte odiseea trupului.

E drept că această odisee are un sfârşit pe care el nu ni-l spune. Îl evită. Ar fi prea mult, probabil, să-i pretindem să renunţe la singura diplomaţie de care avem nevoie în melancolie, de a întoarce privirea la timp, dar, în măsura în care au dreptate cei ce susţin că în artă dificil nu este ce spui, ci ce nu spui, înţelegem că el evită astfel partea cea mai dificilă. După ce s-a privit în oglindă şi a rămas pe gânduri văzând cât de mult a îmbătrânit, s-a reîntors la nudurile în care pictează gloria trupului tânăr şi zei capabili să accepte provizoriul. Mai mult, chiar să-l dorească. Aşa cum se întâmplă în Judecata lui Paris unde barocul nu mai e dispus să discute despre frumuseţea celor trei zeiţe decât după ce ele s-au transformat în femei.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1367 – 20.08.1981

tags:

Anunțuri

29/05/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (V). Controversatul David 4.


 

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

  Rar un pictor atât de violent controversat. Exaltat de unii şi negat de alţii, cu aceeaşi vehemenţă. Idolatrizat şi pus sub semnul întrebării, cu aceeaşi patimă.

Unii l-au învinuit că a întârziat romantismul încercând să-l înăbuşe. Alţii îl laudă pentru că a oprit decadenţa artei. Unii l-au văzut beat de ideile libertăţii. Alţii l-au socotit fie un naiv care nu înţelegea prea bine întâmplările la care participa, fie un ambiţios care a votat pentru moartea lui Ludovic al XVI-lea şi a afişat convingeri revoluţionare din calcul, ca să-şi poată răzbuna ranchiunile şi să-şi satisfacă orgoliile.

Aceştia din urmă nu uită să adauge că l-a urmat pe Robespierre numai până în pragul eşafodului, după care l-a renegat, apoi i-a jurat credinţă lui Napoleon, devenind pictor de curte. Ni se aminteşte că a lăsat să fie ghilotinaţi prieteni ai săi fără să intervină, că n-a folosit mai târziu trecerea pe care o avea pe lângă Napoleon pentru a salva doi foşti elevi ai săi, compromişi într-un atentat, că l-a pictat pe Bonaparte cu aceeaşi ardoare cu care l-a pictat pe Marat, punând arta pe acelaşi plan cu dorinţele sale de reuşită socială.

I se reproşează uşurinţa cu care fostul iacobin a flatat imperiul uitând că a flata însemna a renunţa să mai fie de folos. Târâţi de patima contestării, unii au vorbit chiar despre josnicie şi sete de parvenire.

Nici pictura lui David nu e scutită de aceste controverse. Unii l-au învinuit că a favorizat prin ideile sale partea cea mai rea din academism. Că n-a produs decât mari desene colorate şi că şi-a impus crezul cu aceeaşi intoleranţă cu care o făcuse Academia împotriva căreia a luptat cu îndârjire. Alţii, elogiindu-l, ne reamintesc că opera lui e una din acelea care nu trec fără urmări în istoria artei.  

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

 

Gustul a reprezentat, ce-i drept, totdeauna un etalon capricios. Considerată un eveniment, Moartea lui Socrate a fost, când David a expus tabloul, comparată cu Capela Sixtină şi cu stanţele lui Rafael. Astăzi nu mai provoacă acelaşi entuziasm. Dar e dincolo de orice îndoială că pictorul morţii filozofului grec nu e un neoclasic oarecare.

El caută în cenuşa antică o flacără pe care o aduce cu sine. Şi atunci când n-o îngroapă prea adânc, ea străluceşte şi compensează severitatea desenului. Cu voia sau fără voia lui, David ne repetă astfel destul de des că frumusetea cea mai adevărată e cea pentru care am sângerat şi noi şi că nu mai putem vedea azi o marmură greacă aşa cum o făceau grecii deoarece, între timp, lumea a trăit lucruri pe care ei nu le-au cunoscut.

Între coloanele care au scăpat nedistruse ni se oferă nu o soluţie, ci o şansă de a afla în noi înşine limbajul care sa le scoată din muţenie. Dezvaluindu-ne toate contradicţiile neoclasicismului, David ne dezvăluie şi singurul drum care ar fi putut salva acest stil de la destinul de a deveni, cum zicea Eugenio d`Ors, “o vorbă aproape fără înţeles”.

Căci, în loc să caute printre ruine ceea ce ne-ar putea aparţine, neoclasicismul a obosit adesea să reconstituie ceea ce a fost. El ajunge din această pricină la ordinea clasică fără luptă. Nu mai intră în labirint. Nu mai rătăceşte pe mări. Proclamă direct victoria lui Tezeu. Proclamă direct înţelepciunea lui Ulise.

Pentru unii neoclasici, frumuseţea nu este o consecinţă, ci un mod de a forţa succesul. Or, ceva din David, poate ardoarea lui, sau poate chiar dificultatea de a imagina fără sprijinul unor amănunte reale, l-a ferit să se exileze printre ruinele antice şi să uite că nu avem la dispoziţie decât prezentul pentru a spune ’’da’’ sau ‘’nu’’. În tablourile lui descoperim un pictor care nu se numără printre cei ce renunţă să meargă mai departe şi rămân să stea îngenuncheaţi pe axiomele lor.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

   E adevărat că, mergând înainte, David nimereşte direct în catedrala Notre dame unde se încoronează Napoleon. Instalat într-o tribună, el îşi notează pe un plan al catedralei aşezarea tuturor personajelor care iau parte la somptuoasa ceremonie, schiţează cu grijă minuţioasă costumele, bijuteriile, amănuntele, străduindu-se să satisfacă orgoliul corsicanului care, în picioare pe treptele altarului, cu diadema împărătească pe frunte, se pregăteşte s-o încoroneze el însuşi pe Josefina îngenuncheată, ca nu cumva să devină altcineva, fie şi numai pentru o clipă, actorul principal al acestei scene. Tabloul va fi remarcabil, dar e limpede acum că ridicând steagul neoclasicismului David şi-a visat propriul său imperiu şi nu ne mai miră coincidenţele dintre cariera lui şi cea a lui Bonaparte.

Napoleon nu suporta să pozeze pentru un tablou, i se părea o umilinţă şi n-avea răbdare să fie model, astfel că David a trebuit să-l picteze mereu după crochiuri grăbite sau din memorie. Dar acestea sunt amănunte fără importanţă. Altceva s-ar cuveni poate remarcat la capătul unui destin atât de controversat ca al lui David. Că nu ajunge să le reproşăm neoclasicilor exilul într-o glorie apusă care i-a împiedicat să vadă gloria zilei trăite. Trebuie să ne întrebăm în clipa următoare ce glorie au visat când au revenit în prezent.

Probabil, Baudelaire are dreptate, omul sfârşeşte prin a semăna cu ceea ce ar vrea să fie. Faptul că după Waterloo, maestrul neoclasicismului a plecat şi el în exil nu e decât o concluzie logică.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1319 – 18.09.1980

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: