SERTARUL CU GANDURI

31/10/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (7)


Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.

Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa.

Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.

De mai multă vreme nu mai corectează ceea ce pictează şi a renunţat parcă şi la orice dorinţă de a place. Altădată îşi anunţa cu o vanitate copilăroasă succesele. Vroia să fie admirat. Se gândea, poate, la cei din Zaragoza care cârteau încă, ofensaţi de cariera lui strălucită. Invidioşii… Acum toate acestea sunt departe. Nu-l mai interesează. Dincolo de ambiţii, vrea să fie el însuşi. Bătrânul de şaizeci şi nouă de ani a regăsit expresia din primul autoportret al lui Goya,  cel de la douăzeci şi şapte de ani, şi aerul ţăranilor din câmpia Aragonului… De aceea, poate, s-a pictat aici fără ridurile pe care le-am văzut totuşi în autoportretele sale mai vechi… Când lasă lasă pensula şi umblă prin atelier, se loveşte de obiecte ca de amintiri. Sau invers…

Fuendetodos, cătunul strivit de ciori şi de soarele istovitor. Zaragoza. Madrid. Încăierările nocturne stil Caravaggio. Drumul la Roma cu o trupă de toreadori ambulanţi. Francisco de los Toros… Toate acestea se îndepărtează mereu de el. Şi le aminteşte mai mult noaptea când luna rătăceşte inutilă prin împrejurimile Madridului. Atunci îi vine în minte Saturn. Zeul care îşi devoră fiii. Timpul necruţător… Din cei douăzeci de copii ai săi, Goya nu mai are decât unul, care trăieşte la casa lui. Soţia i-a murit. Secolul nou a început cu furtuni care l-au însingurat şi mai mult. Chipul să răvăşit ne aminteşte ultimile autoportrete ale lui Rembrandt. Şi e mai bătrân decât era Cervantes când a publicat Don Quijote.

Cele mai rele greşeli ale Spaniei sunt, s-a spus, frumoase. Căci ele vin din simţul onoarei. Dar să nu exagerăm din dragoste pentru Don Quijote. Goya ştie că există şi greşeli care au alte cauze. În ce-l priveşte, se simte, probabil, umilit mai mult de dezamăgiri decât de ceea ce i s-a iertat. Soarta a vrut, însă, ca el să cunoască totul. Aşteptarea. Succesul. Boala. Disperarea. Gloria. Războiul. Singurătatea. A văzut chiar lucruri incredibile: oameni pe străzile Madridului cerând reinstaurarea Inchiziţiei.
După toate acestea, timpul care, el, nu iarta… Îl va picta pe Saturn mai crud decât au făcut-o alţii. Dement. Bestial. Un canibal în locul unui zeu. La şaizeci şi nouă de ani Goya nu mai găseşte în Olimpul grecilor decât un antropofag devorându-şi fiii. Coşmarele au înnebunit şi zeii.

Afară, pe cerul asurzitor al Spaniei, steaua lui Goya străluceşte tot mai fascinant apropiindu-se de crepuscul. Ea nu mai are culoarea aurie din vremea când don Francisco picta Culesul viilor. E aproape neagră, ca un astru infernal. Steaua Melancoliei arzând peste nopţile unui pictor solitar care se simte atât de liber încât nu mai are nevoie de nici o mască. Se poate dispensa chiar şi de culori. Îi sunt deajuns albul şi negrul. Din când în când, poate, îşi aduce aminte de aburul auriu ce-i scălda odinioară tablourile. Numai că acum, în 1815, peste ciorchinii cei mai dulci e puţină cenuşă. Toreadorul e bătrân, surd şi aproape orb, iar corida continuă cu tribunele goale. Însă dacă Goya şi-ar fi pictat ridurile, am fi văzut mai accentuată cuta îndărătnică dintre sprâncene.

Ca şi Rembrandt, ştie acum ce se ascunde în umbră. E un profet ? Un ţăran aragonez ? Sau doar un artist bătrân şi singur ? Probabil, din toate câte ceva. El şi-a modelat opera. Ea îl remodelează acum. Ca himera ce-l călăuzeşte pe visător. Şi parcă în acest autoportret Goya priveşte cu insolenţă amară însuşi destinul. Aşa ar fi arătat, poate, Hamlet bătrân.

Şi încă o dată flacăra va fi neagră. Saturn poate ieşi acum din grotă. Pictorul său există. El e pregătit să-i zugrăvească ospăţul macabru chiar pe zidul din sufrageria “Casei surdului”. Serbările amabile din tapiserii s-au încheiat demult.

Dar înainte de a ne despărţi de Goya, să-i mai privim o dată chipul scăldat de melancolie. La această sfâşiere calmă nu poţi ajunge decât după ce orgoliul s-a purificat şi, în loc să epateze, a învăţat să încurajeze în tăcere. Iată ultima lecţie a lui Goya. Dealtfel, el ştie acum că nu mai e nevoie să-şi spună “Francisco de Goya”. Şi că “Goya” pur şi simplu e deajuns pentru nemurire.

Publicat in „Flacara” nr. 1273 – 01.11.1979

26/10/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (6)


Goya - Autoportret

Dealtfel, coincidenţă ciudată. Nu numai Don Quijote avea cincizeci de ani când şi-a început aventurile, ci şi Columb. Să fie aceasta vârsta conchistadorilor ? Să fie vârsta care îi constrânge să adune într-un gest energia risipită până atunci sau rămasă în stare latentă, care îi obligă să spună repede, să ardă ca o flacără, să concentreze, să prescurteze, să nu-şi mai permită amânări ?

Dacă s-ar fi născut cu trei secole mai devreme, Goya s-ar fi putut număra printre conchistadorii care debarcau pe ţărmuri necunoscute cu crucea într-o mână şi cu lancea în alta, căutând aur la lumina incendiilor. El ştie cum arată cruzimea. E, cum scrie Malraux, cel mai mare poet al sângelui. În viziunile lui colcăie monştri tenebroşi, dându-ne impresia că am pătruns într-un labirint unde nu mai e nici un fir al Ariadnei, căci nimeni nu mai cunoaşte aici adevărata dragoste, cea care ne poate scoate din labirinturile fără ieşire…

O anume faţă a Spaniei ni se dezvăluie sub această mână febrilă care nu mai ridică vălurile, ci le smulge. O Spanie sfâşiată între conchistă şi metafizică; în care Marele Inchizitor însuşi se abonase discret la fasciculele Enciclopediei şi care, după ce a aprins ruguri ca să-l apere pe Dumnezeu, a dansat ca să uite. O Spanie care ciocneşte paharele de cristal şi pe neaşteptate ele se umplu de sânge, care descoperă cum sub bijuterii se deschid răni.

Corăbiile acestei Spanii nu mai pleacă acum spre tărâmuri îndepărtate. Prin Goya, Spania şi-a înarmat expediţia spre labirintul din sufletul ei. Iar aventura nu mai aduce corăbiile gemând de aur, ci o artă care are febra conchistadorilor. Goya se grăbeşte din ce în ce mai mult. Trece peste detalii. Are din ce în ce mai puţină vreme să cizeleze şi să revină. Ca orice conchistador trebuie să supună repede, să smulgă aurul şi pietrele preţioase de unde le găseşte şi să împodobească femeile pe care le pictează şi care, când sunt frumoase, au o frumuseţe stranie. Lucrează repede, aproape furios. Cere modelelor doar două-trei ore de pozat şi tabloul e gata. Conchistadorii sunt întotdeauna grăbiţi. Linia sa e fierbinte şi spontană, căutând mereu să ne dezvăluie cât mai mult dintr-o singură trăsătură. Ca şi cum pictorul ar fi ameninţat dintr-o clipă în alta să-şi înceteze lucrul.

Va mai trăi totuşi treizeci şi sase de ani după ce a surzit. Cât vor trăi Modigliani şi Toulouse-Lautrec cu totul. Van Gogh a avut la dispoziţie în Provenţa numai doi ani şi jumătate pentru a târâ în istoria picturii toată acea explozie de soare şi de galben care reprezintă opera sa principală. După numai un an şi jumătate de la prima criză, boala i-a smuls definitiv penelul din mâini. În schimb, Goya va picta şi la optzeci de ani. Dacă s-a grăbit, a făcut-o pentru că nu era omul nuanţelor. Boala l-a silit să afle că geniul său nu stă în discreţie, ci în vehemenţă.

Dar ce speră un artist care se înconjoară de coşmare ? Că se va vindeca de frică prin frică ? Sau caută pe cea mai aspră cale consolarea ? Goya nu coboară în infern, ci devine infern. Şi pe măsură ce-l privim, ne apare din ce în ce mai enigmatic. Nu e un intelectual rafinat, zic unii, şi, totuşi, ridică el torţa iluminiştilor, sau cel puţin pare că face aşa, nu se fereşte să scruteze chipul cel mai oribil al mizeriei umane şi să pună pe răni podoabe, e prim pictor al curţii regale şi e suspectat de Inchiziţie că-i înşală şi pe rege şi pe Dumnezeu, ascunde sub măşti de carnaval coşmaruri, îngrămădeşte schiţe de dezastre în faţa sa cum ar îngrămădi aur în corăbii după ce le-a jefuit, îşi culcă fruntea în mâini şi în acest timp în spatele lui lilieci enormi şi bufniţe cu ochi sticloşi deschid aripi sumbre şi nu ne dăm seama dacă cel care stă cu obrazul cufundat în mâini râde pe ascuns sau ignoră totul, dacă prezumtivul cruciat împotriva monştrilor din Capricii n-a trădat cauza raţiunii şi n-a trecut de partea lumii infernale… cu acest pictor trebuie să fim circumspecţi. El procedează, poate, ca şi creatorii măştilor groteşti din arta neagră care dau imagine duhurilor din dorinţa de a le exorciza, de a le face neputincioase.

Desenul lui Goya este acum mai abrupt. Gestul mai nerăbdător. Pictorul ne aduce în faţă lucruri oribile parcă pentru a ne atrage atenţia: nu vă prefaceţi că nu ştiţi. Şi ca să nu mai existe nici o îndoială, îşi comentează desenele. “Nu le treziţi ! Somnul este adesea singura fericire a celui nenorocit”, scrie el sub o scenă care înfăţişează patru fiinţe nenorocite dormind într-o închisoare.

Dar tot el e primul care nu ascultă de această poruncă. “Asta nu se poate privi”, scrie sub o executie. Dar tot el e primul care priveşte atent supliciul. Şi poate are dreptate. Uneori curajul nu-ţi cere decât să nu refuzi să înţelegi, să tragi o concluzie din ceea ce vezi. Goya ştie că trebuie să spună ce are de spus înainte ca Inchiziţia să-şi dea seama ce se ascunde în spatele desenelor şi al vorbelor. Şi poate chiar îşi caută chipul întorcând cadavrele ca să le privească obrazul. Cu alte cuvinte, caută curajul înlăuntrul fricii şi raţiunea înlăuntrul labirintului. Ridică braţele celui împuşcat în Execuţiile din 3 mai şi-l crucifică în faţa plutonului de execuţie. Scrie sub o scenă de spânzurătoare: “Nu se poate şti pentru ce”. Dar, de fapt, se întreabă de fiecare dată: pentru ce ?

Şi în timp ce fumul se amestecă cu strălucirea aurului, Goya transformă umbra în altceva decât a fost ea la Rembrandt. Nu In filosofie, ci în pamflet. Contrariul acestei umbre nu este lumina, ci flacăra.
În fond, umbrele lui Goya sunt o flacără neagră. Din pricina grabei linia arde.

Publicat in „Flacara” nr. 1272 – 25.10.1979

21/10/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (5)


Autoportret

Mi-au trebuit destui ani ca să-l iubesc fără reticenţe pe Don Quijote. Şi mai mulţi, ca să înţeleg că întâmplarea a rânduit bine lucrurile punându-l pe Goya, la aproape optzeci de ani, să sosească la Bordeaux călare pe un catâr. Cel mai spaniol dintre pictori se reconcilia astfel, simbolic, cu celmai spaniol dintre visători. Fuseseră adversari ? Dacă îmi amintesc bine, am văzut un desen al lui Goya în care Don Quijote e înfăţişat cu parul vâlvoi, citind cărţi cavalereşti.

Dar se prea poate să mă înşel. Şi la urma urmei el n-ar dovedi mare lucru. Într-una din dimineţile strivite Intre două trenuri pe care le-am petrecut In salile muzeului de artă din Viena, m-am gândit la Don Quijote în faţa Turnului Babel al lui Bruegel. Mi-l imaginam ajuns sus, la capătul turnului şi la capătul iluziilor. Ce mai putea face acolo ? Să se aşeze în genunchi pe ultima treaptă şi să-l aştepte pe Sisif.

Şi, iată, am acum în faţă o fotografie a casei unde s-a născut Goyala Fuendetodos. Un zid de piatră cenuşiu, la fel de mohorât ca şi zidurile Escurialului. Zid de fortăreaţă, care nu te lasă să ieşi, în aceeaşi măsură în care nu te lasă să intri. Un dreptunghi mai mare tăiat în el : o uşă. Un alt dreptunchi, mai mic : o fereastră. În rest, piatră goală, neîmblânzită de nici un detaliu, neîndurătoare ca soarele Spaniei şi ca tristeţea ei.
E probabil când fierbinte, când rece, după cum bate vântul în aspra câmpie aragoneză. Nimic nu pare să tulbure tăcerea ; o tăcere în care clopotele nu sună, poate, decât pentru a te anunţa să te rogi sau să te aperi. Ce iluzii să-şi facă Don Quijote aici ? El are nevoie de drumuri pe care să rătăcească spunându-le celor care-l ofensează că în viitor vom trăi, poate, în mai multă ordine.

Dar mi-e de ajuns să văd acest zid ca să înţeleg ce va fi fost ulterior izolarea lui Goya. Don Francisco ne priveşte parcă din umbră, dincolo de fereastra tăiată în zidul de piatră, sau îşi aminteşte un cântec pe care l-a ascultat cândva de la nişte muzicanţi orbi. Căci nicăieri ca pe acest pământ plin de soare al Spaniei nu există atâţia orbi care cântă.

Bunul Don Quijote oferă tuturor ceea ce el n-are niciodată. Pentru unii, e înduioşător şi ridicol. Pentru alţii, ochii săi sunt găurile de pe cruce, iar cavalerul crucea însăşi. De fapt, Don Quijote n-are nici o altă certitudine în afară de cele ale inimii, iar eşecul înseamnă pentru el să devină normal. Dar câtă nobilă fervoare în această nebunie sublimă. Cât de tristă e lângă ea luciditatea fără nici un elan, stearpă, pe care unii i-o opun lui Don Quijote. Există iluzii care ne înalţă prin simplul fapt că ne-am dovedit capabili să credem în ele şi uităm asta din păcate prea des.
L-am putea eventual întâlni şi pe Goya printre cei care urmăresc asalturile celebrului cavaler. Dar nu vrând să se amuze. Umorul lui devine întotdeauna dureros. Din râsul lui se aude totdeauna o imprecaţie. Şi dacă în gravurile sale cei care râd fac tocmai pe dos decât ceea ce ar trebui să facă, e pentru că Goya vrea să ne arate că acei care suferă nu sunt cel puţin înţeleşi şi compătimiţi. Până la urmă ne întrebăm de ce trebuie să ne cutremurăm mai mult: de victimile suplicilor sau de cei care râd…

În multe privinţe, părerile celor doi spanioli nu concordă, totuşi. Don Quijote se miră că nimeni n-a auzit de Dulcineea. „Principalul, le spune el negustorilor din Toledo, este că, fără s-o vedeţi, trebuie să credeţi”.

Crede şi nu cerceta. Inchiziţia poate sta de data aceasta liniştită. În schimb, Goya o irită. Dulcineea lui este o maja, care sfidează şi Inchiziţia şi gusturile Renaşterii. Ea surâde pervers şi e mai indecentă îmbrăcată decât goală.

Şi în timp ce Don Quijote gândeşte ca Fidias, declarând că frumuseţea este atotputernică, Goya clatină din cap. El a văzut frumuseţea pângărită, mutilată, ucisă.

Ştim la fel de puţin despre tinereţea celor doi. Ei au aceeaşi vârstă când se hotărăsc să fie ei înşişi. Şi amândoi ne interesează când sunt bătrâni. Sunt, de fapt, cele două feţe ale Spaniei. Prinţul iluziei şi toreadorul raţiunii. Unul, convins că somnul raţiunii naşte monştri. Altul, că aceşti monştri se nasc din somnul iluziei. Unul seamănă cu sfinţii din tablourile lui El Greco. E ca o flacără care arde şi visează. Celălalt scormoneşte prin tăciunii aprinşi, încredinţat că rolul focului este să purifice. În paleta sa focul se amestecă cu cenuşa. Are şi el ciudăţenii, dar ajunge să pună mâna pe pensulă: atunci e, ca şi Don Quijote, grandios. Şi când îşi desface armura nu mai rămâne decât un zburător cu aripi albe.

În povestea lui Don Quijote e preferabil să ne oprim undeva, înainte de a afla că iluzia şi puritatea nu sunt invulnerabile. De-acolo însă, vom putea citi până la sfârşit viaţa lui Goya. Căci există, într-adevăr, ceva care îi uneşte in cele din urmă pe cei doi mari spanioli. Ei sunt din ce în ce mai singuri şi mai inconfundabili. Don Quijote se îndreaptă cu lancea coborâtă asupra morilor de vânt. Don Francisco a ridicat penelul căzut din mâna lui Velasquez. Acum Spania are un alt mare pictor. Spania care râde de Don Quijote şi apoi îşi pune armura lui. Spania de grâu, de vin, de sânge şi de soare care-şi murmură cântecul orb în Fuendetodos.

E clipa în care Goya şi Don Quijote se întâlnesc definitiv, uniţi de o fraternitate ce i-a ţinut multă vreme separaţi pentru a-şi da seama câtă nevoie au unul de altul. Şi cine ştie dacă Don Quijote e, într-adevăr, naiv ? Cine ştie dacă Don Francisco e, într-adevăr ironic ?

Publicat in „Flacara” nr. 1271 – 18.10.1979

15/10/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (4)


Goya s-a numărat, probabil, printre puţinii spanioli care, în ianuarie 1793, când la Paris capul lui Ludovic al XVI-lea s-a rostogolit în coşul călăului, n-au auzit zgomotul. Îşi trăia propria confruntare cu moartea şi se pare că pictura putea să-l piardă atunci pentru totdeauna. De fapt, diagnosticul e controversat şi astăzi. Apoplexie? Hemoragie cerebrală? Pesta? Consecinţele unui sifilis? Medicii, la rândul lor, vorbesc despre “misterul Goya”. Surdităţii i s-au adăugat ameninţarea de a-şi pierde vederea, spectrul paraliziei şi angoase tulburi. Vederea îi va slăbi mereu. Va purta mai tarziu ochelari dubli, va lucraa cu lupa, dar de orbit nu va orbi.
Paralizia I-a dat o amanare de treizeci si sase de ani. Va paraliza la optzeci si doi de ani, putin inainte de a muri. Angoasele insa nu-l vor parasi niciodata. De-acum inainte il vor insoti ca umbra, asociate cateodata cu pierderi de echilibru si migrene teribile. Mai mult decat izolarea, ele ii hranesc cosmarele. Sa ne mai miram ca Goya a pictat Parcele ca niste batrane oribile, venite parca din MacBeth, insetate de sange si de crime? Cum va spune Van Gogh, in viata unui pictor poate ca moartea sa nu fie ceea ce e mai greu.

Opusul acestui infern este o cetate cladita pe o stanca inalta, scaldata de soarele in amurg. Trei fiinte cu mari aripi albe incearca sa ajunga acolo. Icar nu mai vrea sa se apropie de soare, ci de o oaza, de un liman. Un paradis inaccesibil? Ce este aceasta cetate enigmatica spre care Goya se întoarce din când în când, dovadă că ea l-a obsedat ? Poate, un semn că viaţa unui om care suferă se clădeşte totuşi nu numai pe suferinţă. Căci putem găsi la nevoie curajul de a ne şti neiubiţi de nimeni, dar nu-l putem avea pe acela de a nu iubi noi.

Dacă n-ar fi avut arta lui, s-a zis, şi-ar fi terminat viaţa înt-una din acele case de nebuni pe care le-a pictat. Pentru că a avut arta, a sfârşit în muzee. Frumos elogiu adus artei, dar cum să-l acceptăm fără o strângere de inimă şi fără rezerve ? Geniul lui Goya este mai mult decât o nebunie învinsă. Este o deznădejde învinsă. Un pictor care se uită atât de direct în ochii Gorgonei simte cu siguranţă în el o forţă care-i dă încredere că nu va împietri. Pictorul infernului, el ne va împinge să preţuim speranţa. Şi vrea, celpuţin, şă fie înţeles.. (A crezut, poate, că strigătul său îi va zgudui pe toţi. În realitate, somnul raţiunii a continuat să producă monştri şi după ce Goya a pătruns în muzee. Dar un artist nu e vinovat că arta sa n-a făcut atâta bine cât ar fi trebuit să facă. Nu lui Goya trebuie să-i reproşăm că astăzi încă e foarte actual.)

E adevărat, probabil, că boala îl face uneori pe om să vadă lucruri pe care înainte nu le observa. Nu putem ignora intervenţia medicinei aici, dacă vrem să-i putem limita drepturile. După propria sa mărturisire, Goya a avut trei maeştri: natura, Velasquez şi Rembrandt. Dar, poate, boala i-a fost profesorul cel mai drastic. În mod evident ea marchează în acest destin un hotar de foc dincolo de care Goya încetează să mai fie unb pictor fermecător şi întoarce spatele serbărilor galante. Nu-l mai interesează exigenţele clientelei, ci exigenţele sale proprii, amintindu-ne de îndemnul lui Pindar : ˝Să devii ceea ce eşti˝.  Şi iată-mă, din nou, în faţa unor întrebări pe care mi le-am mai pus. Dacă boala a schimbat radical destinul lui Goya, îşi datorează el oare gloria suferinţei şi singurătăţii sale ? Există un echilibru secret aici ? O compensaţie pe care artistul a smuls-o din preţul plătit de om ? Trebuie neapărat să ne lovim de infern ca să visăm o cetate ideală spre care tind zburători cu mari aripi albe ? Altfel, n-o vom zări niciodată ? Desigur, Prometeu rămâne Prometeu numai câtă vreme suferă. Dacă e iertat de zei sau nu mai sfidează cerul, el nu ne mai poate spune nimic.

Coborând de pe munte, titanul coboară din tragedie. Şi coborând din tragedie, coboară din singura sa măreţie, chiar dacă ea e o măreţie sumbră. E drept să fie aşa ? Poate că problema nu se pune dacă e drept sau nu. La fel ca şi Dante, Goya a găsit singura soluţie justă împotriva nenorocirii. S-o transforme în valoare. Boala n-a produs niciodată valori, cum nici lanţurile n-au creat ele eroii. Există culmi pe care nu e destul să vorbim despre glorie.

Dintr-o boală se putea naşte o victimă. În cazul lui Goya s-a născut un mare artist. Infirm, el se dezlănţuie. Surd, strigă ca nimeni altul. Se teme să nu orbească şi atunci ochiul său e şi mai scormonitor. Vulnerabil, devine îndârjit. Îşi descoperă adevărata forţă în chiar vulnerabilitatea sa. Şi înainte de a fi o victorie în istoria artei, cea de a doua parte a vieţii lui constituie o victorie In istoria curajului. Când totul părea pierdut, Goya  devine ˝Goya˝.

Acum nu mai poate  fi confundat cu nimeni. În paleta sa pătrund griuri din care culorile clare ţâşnesc ca nişte flăcări iar în autoportrete trebuie din ce în ce mai mult să căutăm adevărul acolo unde el s-a divulgat totdeauna : în priviri.

Şi dacă unele lucruri parcă le-am mai întâlnit, tot la el, asta n-are prea mare importanţă. În definitiv, există lucruri care trebuie spuse mereu. Chiar dacă s-au mai spus. Delacroix era chiar de părere că oamenii de geniu se deosebesc nu atât prin idei noi, cât prin ideea încăpăţânată că tot ce a fost spus nu a fost spus destul. Adesea, descriind orbii care cântă romanţe prin pieţele Madridului sau procesiunile de flagelanţi, Goya povesteşte ceea ce au văzut şi alţii. Dar o face pe un ton zguduitor. Convins că în artă talentul şi virtuozitatea nu sunt de ajuns. Şi nici în infern.

Publicat in „Flacara” nr. 1270 – 11.10.1979

09/10/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (3)


Câtă zarvă se face uneori pe tema destinului. Si abia langa un artist ca Goya ne dam seamaa cat de putin pret am pus pe tacere. Ideea ca destinul este o căţea care se sperie de tipete e cel putin suspecta in fata unui pictor care obliga tacerea sa creeze.

Acest pictor ne priveste cu ochii sai negri, intunecosi, ca niste cratere de vulcan. Sta zidit in tacerea lui, mai elocventa decat un torent de fraze, si se uita laa tot ce se intampla. Uneori, parca, buzele se misca imperceptibil. A murmurat, totusi, ceva? Asteptand, ne simtim stingheriti. Inca n-am invatat alfabetul inepuizabil al tacerii, iar intr-o lume ca a lui Goya nu se intra oricum. Trebuie nu numai sa vrei s-o vezi , ci si sa fii pregatit pentru ea. Cei care patrundeau in Academia lui Platon  erau avertizati ca trebuiau sa cunoasca geometria. La poarta unui muzeu Goya ar trebui saa scrie ceva care sa ne avertizeze ca va fi nevoie sa amutim mai intai pentru a redescoperi valoarea unor cuvinte, prea uzate altfel.

O tristeţe virilă aureolează chipul lui Goya în autoportretul din 1805 care ne trimite cu gandul la Beethoven. Aceeasi maretie amara. Si aceeasi concentrare launtrica. Acum nici macar sunetele joase, pe care la inceput le percepea, nu le mai aude. Maxilarele puternice ii tradeaza si mai evident orgoliul. Dar ce inseamna modestie cand te cheama Goya? Toreadorul isi cunoaste valoarea. El a inteles ca in arena se desfasoara un joc mai complicat decat cel al ambitiilor si succeselor. Corida e chiar viata. Si parca presimte ca pe parcursul coridei va pierde aproape totul, nu numai auzul: familia, prietenii, iubirile, iluziile. Ii va ramane arta sa.

Si tocmai de aceea Goya e hotarat ca aici sa nu mai faca nici un compromis. E  surd? Ei bine, va striga mai tare decat inainte. Se teme de Inchizitie? Cu atat mai mult va aseza acum cat mai vizibila tichia tuguiata pe care acuzatii trebuie s-o poarte simbolic, impreuna cu lumanarile verzi din maini, semn al sperantei ca vor fi iertati de Dumnezeu pentru crima de a fi gandit. Si daca nu o va pune totdeauna pe capul victimelor inseamna ca nu e nevoie. Ea exista undeva in culise. Oricand poate fi pusa pe capul celor care n-o au.

“Aceasta pulbere” noteaza eel sub un desen in care apare o asemenea victima, cu capul plecat, purtand celebra scufie tuguiata. Ce-I mai ramane unui om, daca e un fir de pulbere, in afara de disperarea ecleziastului. Nada, “Nimic”, scrie pe o foaie de hartie un muribund intr-un alt cosmar. E, de fapt, raspunsul lui Goya? El cade implacabil, ca un cutit de ghilotina. Numai ca in acest infern tacerile sunt mai puternice decat vorbele. Undeva la capatul lui, in tacerea lui Goya, arde o luminaa pe care ochii sumbri din autoportret o urmaresc fara incetare. Un artist nu se teme, poate, cu adevarat decat in clipa cand n-ar mai spera nimic, cand nici nefericirea nu I-ar mai da ceea ce I-a refuzat fericirea, iar Goya cunoaste diferenta dintre o consolare sterila si un infern fertil. O dovedeste incapatanarea cu care isi continua opera. Probabil, zile intregi nu vorbeste cu nimeni. In aceasta situatie e normal ca tacerea sa inceapa sa vorbeasca ea.

S-ar zice ca in acest solitar exista doua fiinte: omul si pictorul. Omul e prudent, convins ca inteleptul trebuie sa-si schimbe dorintele in functie de lumea in care traieste. Pictorul  prefera sa denunte aceasta lume, daca ea il face sa sufere. Omul sta inchis in el ca intr-o cetate medievala cu podurile ridicate. Pictorul se simte mai bine in rolul unui tragedian sarcastic. Omul se preface ca asculta sfaturile care i se dau. Pictorul le uita intotdeaunaa si asculta numai de ceea ce gandeste el insusi. Omul trebuie sa se consoleze adesea. Pictorul n-o face niciodata. Goya stie acum mai bine ce este teama, insa tocmai de aceea stie mai bine si ce este curajul. In fond, el nu mai e pictorul regelui, ci pictorul Spaniei, al unei Spanii in care soarele exaspereaza si pasiunile si moartea. Pare supus, dar ce hohot imens de ras si-a ascuns sub plecaciunea pe care o facea suveranilor sai dupa ce ii pictase ca pe niste bufoni somptuosi. La urma urmei, prudenta nu e totdeauna o dovada de compromis. Cand s-a temut ca vorbise prea deslusit in Capricii, I-a daruit regelui placile de bronz gravate ssi plansele, ca sa se puna la adapost.

Regele a acceptat, deşi gurile rele vorbeau că el însuşi şi sfetnicii săi s-ar fi putut recunoaşte în caricaturi. Sau poate tocmai de aceea. Mai târziu îi va picta şi pe fratele lui Bonaparte şi pe Wellington. Va primi chiar  să aleagă tablourile pe care Napoleon a decis să le fure din Spania. Aparent, don Francisco a servit puterea, indiferent cine o deţinea. În realitate, chiar dacă i se pot reproşa multe, există un hotar dincolo de care el nu mai face nici un compromis. Unde ar putea spune ca Don Quijote:” Eu fac ceea ce credinta mea imi porunceste. Si putin ma intereseaza restul”. Numai ca dincolo de hotarul acesta nu mai e nevoie de vorbe. Tacerea singura e de ajuns.

Daca i-am vedea degetele, am observa ca sunt patate de culoare si de ulei. Picteaza acum si cu degetul mare si cu indexul, nu numai cu pensula. Dar nu-I vedem decat chipul si ochii arsi de singuratate, care ne pandesc parca miscarea buzelor ca sa afle despre ce vorbim. Despre ce sa vorbim langa atata tacere? Ea ne intimideaza. Suntem parca mai putin aroganti. Si exista o sansa ca aceasta clipa sa fie mai de pret decat     ceea ce ne povestesc biografii. Poate vom gasi in tacerea lui Goya cuvintele de care aveam nevoie.

Publicat in „Flacara” nr. 1269 – 04.10.1979

28/09/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (2)


Pentru succes, protectorii, relatiile, norocul sunt de ajuns. Dar succesul nu inseamnaa uneori nimic in arta. Pana la boala care l-a lovit la patruzeci  si sase de ani si l-a facut infirm, Goya avusese succes, dar n-a fost “Goya”. Incepea sa guste din cupa gloriei, starnea invidii, regele insusi I-a facut intr-o zi favoarea de a-I canta la vioara pentru a-si arata bunavointa fata de el. Un singur lucru lipsea. Pictorul pe care Spania il astepta de aproape un secol si jumatate. In plina faima a lui Goya, Goya inca nu nascuse.

Unii dintre cei care-l vad trecand in trasura, tacut si privind lumea de sub pleoapele grele, ca pe prima plansa a Capriciilor, spun ca nu va avea niciodata melancolia muzicala a lui Watteau. Că e  grosolan langa suspinelee unui Fra Angelico si vorbaret langa tacerea lui Velasquez. Ei nu stiu ce surprizaa ii asteapta in aceste  Capricii.  Sub palaria mare de fetru  e acum un alt artist. Un Savonarola spaniol care invocaaa nu pe Dumnezeu, ci Ratiunea.(Si daca lui Fra Angelico I se potriveste intr-adevar versul lui Browning,”Domnul este in cerurile sale, pe pamant totul e bine”, don Francisco, daca l-ar auzi, ar zambi ironic).

Cu mana puternica, el da la o parte obiectiile si cartelilee si-si vede de drum. E sensibil la onoruri? Acesta nu e pacatul cel mai mare intr-o lume in care Machiavelli a fost luat adesea drept model. Si pe urma destinul ii e acum dator. In tinuta sa ireprosabila, don Francisco se arata linistit si sigur de sine, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Parca s-ar intoarce de la o serata a ducesei de Alba. Ce paradox viata acestui pictor.

Botticelli a pictat Primavara si Nasterea Venerei intre treizeci si patruzeci de ani. La batranete, singuratatea lui are parte nu atat de adevarul creatiei, cat de suferinte penibile si de indiferenta celor din jur. Predicile lui Savonarola si “incendiile vanitatii” din pietele florentine au umplut inima sensibila a artistului de remuscari posomorate si de obsesii expiatorii. Un Botticelli sfarsind aproape uitat,”proptindu-se la mers in doua bete, caci nu se poate tine drept” pe strazile Florenţei,  ne trimite înapoi  la cel care, la treizeci şi trei de ani a pictat Primăvara.

Intr-un fel,”cazul” Botticelli este contrariul “cazului” Goya. Caci pictorul spaniol a trebuit sa astepte apropierea batranetii pentru a fi el insusi. Ceea ce facuse pana atunci nu I-ar fi imortalizat probabil numele. Si daca ar fi murit la varsta la care au murit Rafael, Van Gogh sau Caravaggio, Goya n-ar mai fi fost si n-ar fi stat in istoria artei alaturi de ei. La treizeci si sapte de ani, cat a masurat viata lui Rafael si mai tarziu cea a lui Van Gogh (iar Masaccio n-a trait decat douazeci si sapte de ani) Goya inca mai eraa un pictor de serbari galante. Are cincizeci si trei de ani cand apar Capriciile. Si inca nu exista Dezastrele, nu exista Disparates, nu exista picturile halucinante din “Casa surdului”…

Dar ce revansa pentru anii cand in cartoanele pentru tapiserii a privit viata ca pe un joc in care, inainte de orice, conteaza abilitatea. Boala l-a schimbat. L-a smuls brutal din mijlocul petrecerii, de la care a pastrat doar hainele. Acum nu se mai considera dator sa spuna minciuni aurii. E, in sfarsit, Goya. Chiar daca mandrul aragonez isi ascunde infirmitatea sub o distinctie provocatoare. El a avut grija sa para in acest autoportret ca un invingator, dar arta sa va arata de acum inainte un mare interes pentru victime.

Iata-l, coboara din trasura. E scund si, din pricina gatului scurt, pare si mai indesat. Dispare intr-una din casele de la Puerta del Sol si, in piata goala, se mai aud o vreme ecourile pasilor sai. Ni-l inchipuim indreptandu-se spre “Casa sursului”. Dealtfel, nu e departe pana pe malul celalalt al raului Manzanares. Vor mai trece insa douazeci de ani pana ce Goya va ajunge acolo. Saturn mai poate sa astepteee in grota timpului sa-si inceapa ospatul sadic. Don Francisco se afla abia la primii pasi pe noul sau drum.

Primii pasi, intr-adevar. Dar lava a izbucnit din maruntaiele vulcanului ce parea linistit. Acum nu se mai putea opri. Se rostogoleste sub mana lui Goya, salbateca, de o frumusete sumbra si orbitoare, intrand cu un vuiet in istoria artei. Povestitorul delectabil, care putea aspira cel mult la o glorie de tipul  celei a lui Fragonard, a murit. In locul lui, din boală s-a ridicat un om care suie in ascuns pe muntee alaturi de Prometeu si deseneaza acolo toate chipurilee pe care le ia vulturul.

“E un diavol cu inima de inger”,a zis servitorul sau despre acest om.Dar, oricat am gusta butada, ea nu ne explica aproape nimic. Si, mai ales, nu ne lamureste ce s-a intamplat cand nici diavolul, nici ingerul n-au mai existat. Cand a ramas numai un artist fata in fata cu boala sa. La o raspantie. Caci, la drept vorbind, existau in aceasta incercare doua solutii.

Una la care au apelat totdeauna spiritele slabe. Sa evite adevarul printr-un optimism fortat si facil. Alta aspra si orgolioasa. Sa zici: iata infernul meu si iata arta mea care e mai puternica decat el. Arta a fost totdeauna orgolioasa, dar Goya se numara printre cei care au dovedit  ca arta adevarata nu-si  pleaca niciodata capul. “A fi!”, raspunde el la vechea intrebare a lui Hamlet. “A fi, dar nu oricum”. Si cu ochii sai indaratnici, din care ghicim ca pentru Goya vointa se confunda cu incapatanarea, priveste drept in  fata. Nerusinat, am zice daca n-am sti si alte lucruri.

Publicat in „Flacara” nr. 1268 – 27.09.1979

24/09/2010

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (1)


În singura noapte în care am fost la Madrid, m-am oprit undeva în piaţa    Puerta del Sol, la o oră târzie când străzile erau pustii. Undeva pe acolo va fi  fost locuinţa lui Goya înainte de a se muta în “Casa surdului”. M-am gândit la autoportretul in acvaforte de pe prima planşă a Capriciilor şi mi-am zis că întâmplarea nu face uneori decât să se pună la dispoziţia logicii: numai acolo, în centrul Madridului şi în centrul topografic al Spaniei, ar fi putut locui Goya la cincizeci de ani.

Fac acum ceea ce n-am îndrăznit atunci. Las imaginaţia să lucreze. Încă puţin şi în piaţa goală va apare o trăsură. Şi, cu oarecare bunăvoinţă, vom desluşi în ea pe don Francisco Goya y Lucientes.

Am zis Goya? Din fericire, am vorbit in şoaptă. Trebuia să spun Francisco de Goya. Aşa semnează acum. Ciudată pretenţie într-un veac care sfârşeşte pe eşafod! Don Francisco se încruntă însă când un necunoscut uită particula de nobleţe; deşi când îşi scoate jobenul, cravata de mătase albă şi redingota arată mai degrabă ca un plebeu, iar sub cerul gol şi prăfos din obscurul Fuendetodos şi la Zaragoza cei care îşi amintesc de fiul poleitorului de rame zâmbesc ironic. Dar să nu ne temem. Putem continua liniştiţi. Am uitat că pictorul e surd. De câţiva  ani nu mai aude nimic. Putem să-i spunem chiar, cum îi zic prietenii, Francho. Să ne ascundem deci după o coloană în vreme ce trăsura străbate piaţa, aşteptând să coboare pasagerul  ei. Şi întretimp să-i privim autoportretul care deschide seria Capriciilor.

Madridul,  scrie Eugenio d’Ors, este o sinteză. Daca pe de o parte seamana putin cu Roma, pe de alta parte, din pricina ariditatii imprejurimilor, seamana cu un desert. Europa se margineste aici, intr-un fel, cu Africa. O sinteza este si pictorul din fata noastra. Daca pe de o parte imbracamintea ne aminteste iar de blazon (Goya se numara, se zice, printre primii spanioli care au adoptat moda jobenului), in ea se ascunde parca u n taran aragonez, viguros si banuitor. Poate chiar viclean.

Ceva in expresia sa ne trimite cu gandul la orgoliul cu care Balzac spunea “Nimic nu scapa privirii mele”, dar de ce aceasta cautatura prudenta? Omul care la sfarsitul unui secol al luminilor face sa triumfe din nou umbra ni se infatiseaza din profil, ca si cum ar sta pe bancheta trasurii sale si priveste strazile unde candva, intr-o dimineata tulbure, fusese gasit injunghiat, cu un cutit in spate. Cati ani au trecut de atunci? Treizeci. Atunci nu-l cunostea nimeni si, daca ar fi murit, faptul ar fi fost pomenit în treacăt la ceea ce ziarele numesc “cronica neagra”. Acum e cel mai notoriu pictor al Spaniei, concurând gloria tacutului Velasquez. Cum sa nu fie mandru de tot ce-a izbutit? Academician la 34 de ani, apoi prim pictor al regelui. Fuendetodos, catunul natal, a ramas in urma cu praful si pietrele sale. Don Francisco merge acum in trasura proprie pe strazile Madridului. Nu duce lipsa de comenzi, are faimă, incat isi poate ingadui sa se faca asteptat, rugat, sa refuze, sa puna conditii. Cu narile senzuale, adulmecand in vant ceea ce ii mai rezerva destinul, are aerul unui toreador care coboara in arena numai pentru a primi aplauzele spectatorilor, nu pentru a cunoaste gustul infrangerii. Si-a spuss dealtfel singur Francisco de los Toros. Si desi nimeni nu poate garanta ca s-a luptat cu taurii, e limpede ca in arta se simte ca intr-o corida.

Sub jobenul care ii acopera fruntea, faimoasa incruntare a sprancenelor e abia sesizabila. In schimb, atitudinea sfidatoare l-ar duce in Franta sub ghilotina. Mai ales daca I s-ar lua in serios propria declaratie:”Luxul este placerea mea”. Dar sa-l privim mai atent. “Toti vor sa para ceea ce nu sunt”, spune el intr-un comentariu la Capricii. De ce el insusi vrea sa para ceea ce nu e? Vrea sa para calm, indiferent ssi nu e. Privirea sa banuitoare parca pandeste reactia noastra. Cumva ne-am dat seama ca totul nu e decat o masca? Dar tocmai astfel ne atrage atentia ca uitasem ceva. Unde sunt in acest autoportret urmele dramei care l-a lovit pe Goya? Cu cativa ani inainte, o criza a unei boli grave il asurzise partial, iar acum nu mai aude nimic. S-a resemnat oare? Mandra si tenacea fire a aragonezilor l-a ajutat sa-si impuna calmul?

Pentru cineva deprins sa auda chiotele vietii si exclamatiile admiratorilor, surzenia poate fi chiar mai rea decat moartea. Intr-adevar. Insa tocmai de aceea el cere parca si mai mult destinului acum. Cata vreme a avut auzul normal, a iubit orice femeie I-a placut , fara sa se sinchiseasca prea mult de rangul ei. Surd, vrea sa fie iubit de o ducesa. Si in timp ce unii cartesc, poate, impotriva lui, el pare sa gandeasca” “Vorbiti. Acum am dreptul sa nu va aud”. In tinerete, vagabondand prin Romaa si-a zgariat numele in cupola catedralei Sfantul Petru si pe cornisa mormantului Ceciliei Metella.

Acum nu mai e dispus sa se multumeasca cu o eternitate şterpelita. Vrea sa I se scrie numele direct in panteonul artei. Cu atat mai mult cu cat serbarile galante din pictura sa au luat sfarsit. Toreadorul simte acum gustul aspru al riscului, dar ajunge sa-i privim buza de jos, ca de obicei repezită brutal înainte: el stie sa inhate succesul si sa-l supuna.

In definitiv, destinul nu i-a fost potrivnic decat o singura data. Cand l-a asurzit. Si chiar asa, gandeste parca Goya, este treabaa celor slabi sa se planga. El, Goya, va face ceva mai dificil. Va izbucni intr-un ras tragic. Minotaurul poate intra in arena. Corida poate începe.

Publicat in „Flacara” nr. 1267 – 20.09.1979

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: