SERTARUL CU GANDURI

06/11/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (IV). Scurtă istorie a Afroditei (2).


Madonna and Child with Six Saints (Sant'Ambrogio Altarpiece) c. 1470

Madonna and Child with Six Saints (Sant’Ambrogio Altarpiece) c. 1470

   Botticelli începe să picteze când în atmosfera strălucitoare a Renaşterii florentine apar presimţiri nelămurite şi umbre. Florenţa trăia încă sub semnul acelui distih al lui Lorenzo de Medici dintr-un cântec pentru carnaval “Cine vrea să fie vesel fie, / Mâine nu se ştie ce va fi”. Dar Botticelli, ca orice melancolic, ezită. El are o sensibilitate fragilă şi tresare auzind avertismentul lui Lorenzo.

Cum tresare, parcă, şi Venera sa, pictată în acei ani. Şi dacă-i credem pe cei care spun că pictorii nu pictează decât autoportrete chiar când vor să ne arate lumea, o istorie a Afroditei ne va fi, bineînţeles, mai utilă decât anecdotele lui Vasari pentru a ne deschide un drum spre adevăratul chip al lui Botticelli.

Spre deosebire de Afroditele sculptate de greci, cele pictate mai târziu de veneţieni par nişte curtezane. Ele se simt privite, admirate, şi somnul lor e câteodată simplă prefăcătorie de curtezană care ştie cum să instige emoţia. Stratagemă. Pot astfel sta goale fără să se ruşineze . Sub pleoapele închise, îi spionează probabil pe cei care le privesc. Orice semn de admiraţie le măguleşte vanitatea. De aceea îşi prelungesc cât pot somnul sau reveria, în iarbă sau pe o canapea. Ştiu că altfel ar fi impudice, ar trebui să se îmbrace, să-şi ascundă golicunea.  

Portrait of a Youth

Portrait of a Youth

 

E greu de spus dacă “Venus dormind” sau “Venus din Pardo” sunt cu adevărat nişte femei frumoase. Sigur e doar faptul că reprezentau genul de frumuseţe preferat de veneţienii din Cinquecento din moment ce Giorgione şi Tiţian le-au pictat astfel. Zeiţa are o materialitate caldă şi somptuoasă, pe gustul negustorilor din lagună care preţuiau fastul mai mult decât frumuseţea.

Cu trupul scăldat în lumina melodioasă a asfinţitului, ca la Giorgione,ea e fericita să îmbrace “culoarea veneţiană” care o ajută pară luxoasă chiar goală. Dealtfel, marii colorişti n-au fost pictori metafizici. Înainte de a vrea să înţeleagă viaţa, ei au vrut s-o sărbătorească. La ei lumina îngraşă culoarea, iar tăcerea se transformă în muzică.

De fiecare dată, zeiţa pare surprinsă de pictor fără ştirea ei. În realitate, ea nu aştepta, probabil, decât să fie surprinsă, văzută. Îşi reţine respiraţia, ca să nu i se umfle pieptul şi să nu se trădeze. Abia când pictorul o va lăsa singură, Venus va privi atentă în jur.

Ea nu mai e cea care a fost. În marmurele greceşti putea sta cu ochii deschişi fără să se ruşineze de nuditatea ei castă. Între timp însă, zeiţa a descoperit plenitudinea feminităţii şi bucuria de a o etala. Ea a descoperit somnul prefăcut, a descoperit dragostea ca joc, puţin neruşinat, dar plin de încântare şi niciodată indecent.

Portrait of a Youth

Portrait of a Youth

   Ar trebui spus că deşi Afrodita a fost considerată mereu zeiţă şi a dragostei şi a frumuseţii, cumpăna celor două simboluri a stat foarte rar dreaptă. În Elada, a prevalat la Afrodita simbolul frumuseţii. Iubirea o măgulea atunci mai puţin deoarece credea că frumusetea e eternă. Apoi, zeiţa a aflat că frumusetea e trecătoare, dar că iubirea poate constitui răspunsul la amărăciunea acestei descoperiri.

După veneţieni, iubirea devine voluptate. Zeiţei nu-i mai ajunge o plajă. Îi trebuie un budoar. Nu se mai mulţumeşte să meargă pe nisip. Vrea să simtă sub tălpi covoare moi şi scumpe. Lumina orbitoare n-o mai atrage. Are nevoie de complicitaţile penumbrei. Şi nici surâsul abstract care flutura odinioară pe buzele Afroditelor greceşti nu mai e la modă. Surâsul zeiţei devine senzual şi uneori aproape provocator.

Ea a uitat cu totul Olimpul.  La veneţieni, încă se mai simţea ca într-o seară antică. Îşi pierduse divinitatea în schimbul unui trup cu epiderma caldă şi catifelată ca un fruct, dar nu renunţase la reverie. În scimb, , la Rubens zeiţa nu e străină de Suzana în timp ce se spăla. Trupul devine subiect de epopee. Mai mult: e singurul adevăr. În “Judecata lui Paris” totul e spus limpede. Paris e un păstor flamand, cu picioare puternice de docher, iar cele trei zeiţe care aşteaptă să vadă cui va da mărul au trupuri de matroane flamande, ce nu se tem probabil decât să nu fie izgonite de pe pământ într-un cer pustiu.

Rubens umflă sânii zeiţelor sale şi le ia orice legătură cu metafizica. Ele trăiesc acum fără gânduri. Nu mai au decât trup. Un trup robust, opulent, golit de psihologie, trâind în sărbătoarea barocă a formelor. Ca şi cum deviza secretă a acestor nuduri ar fi: trăieşte şi taci !

Portrait of a Youth

Portrait of a Youth

   Ceea ce e prea mult pentru o zeiţă, totuşi. Şi în acelaşi timp prea puţin pentru o zeiţă care a apărut în lume pentru a ne spune ceva. Poate că era necesară o întoarcere la începuturi. Dar neoclasicii au luat de la greci numai surâsul statuilor, fără să mai ascundă nimic sub acest surâs. Şi dacă Afrodita lui Rubens descoperise plăcerea şi luxul, după ce clasicismul vorbise numai despre frumuseţe şi simplitate, Afroditele neoclasice renunţă la plăcere fără să regăsească frumuseţea pierdută.

Pentru că nimic nu poate fi reîntors din trecut. Totul se pierde ireverisibil. Şi singurul mod de a o readuce pe Afrodita printre oameni e, de fiecare dată, acela de a o născoci din nou. Botticelli a născocit-o din nou şi, desigur, nu putea s-o născocească decât aşa cum o putea vedea el. Melancolică adică.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1349 – 16.04.1981

Reclame

02/10/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (III). Scurtă istorie a Afroditei (1).


Holy Trinity (detail) 1491-93

Holy Trinity (detail) 1491-93

   Nu cred cu adevărat decât în frumuseţile care dor, în iubirile care ne fac trişti că într-o zi le vom pierde. În nesfârşitul care îşi arată limitele. Iată de ce ma simt atras de Botticelli. Dar frumuseţea şi dragostea n-au acelasi chip pentru toţi. N-am înţelege melancolia  Venerei lui Botticelli şi pe Botticelli însuşi, fără să ştim ce loc ar ocupa această zeiţă vulnerabilă într-un muzeu consacrat Afroditei.

Mai întâi a fost o grotă. În acea grotă, iubita unui cioban a zgâriat cu un cui pe piatră profilul umbrei iubitului ei. Aşa spune legenda că s-a născut primul portret. Şi însăşi arta. Din iubire.

Apoi, iubirea şi-a inventat o zeiţă pentru ca prin intermediul ei să poată sărbători ceea ce, altfel, ipocrizia şi falsa pudoare ar fi împiedicat sau stânjenit. Afrodita sculptată de Praxitele pentru oracolul de la Delfi era în realitate o hetairă frumoasă. Şi înainte şi după aceea, sub ocrotirea legendei, artiştii au umplut Olimpul cu iubitele lor, fără să protesteze nimeni. Numai Afrodita din Cnid care îşi arăta frumusetea fără nici un voal a provocat scandal la început.

Astfel, grecii au transformat-o pe Eva în zeiţă. Ea nu-l chema pe Adam într-o grădină cu fructe oprite, ci pe o plajă. De-acolo nimeni nu-i mai izgonea.  

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

 

Dar Afrodita n-a apărut întâmplător pe ţărmurile greceşti. Paradisul elin nu era deloc plin de arbori calzi, de râuri răcoroase, de iarbă înaltă şi tandră. Era un paradis arid, secetos, cu râuri puţine, pe care perşii se lăudau că le-au bătut în întregime; un paradis cu coline pietroase, goale sau acoperite cu iarbă puţină pe jumătate exterminată de soare. Un paradis cu mai multă piatră decât vegetaţie.

Dar în acest peisaj sărac, pe ţărmul mărilor, oamenii discutau despre ceea ce se putea trăi. Pe plajele goale, ei au înţeles că mai devreme sau mai târziu, trupul trebuia sărbătorit, trebuia pus pe soclu, în temple, şi că o zeiţă nu poate avea dorinţă mai mare decât aceea de a semăna unei femei frumoase.

În vremea aceea, zeii se plictiseau în Olimp… E drept că în acest paradis crima era cunoscută. Filosofii trebuiau uneori să bea otravă sau să plece în exil. Sculptorii, chiar geniali ca Fidias, erau câteodată izgoniţi. Discuţiile despre fericire erau uneori pălăvrăgeli despre fericire. Dar ceva continua să existe. Omul era măsura tuturor lucrurilor, a binelui şi a răului. Marea din care ieşea Afrodita cu urme de sare pe trup şi cu alge în păr, nisipul pe care ea înainta în lumină, nu cereau nimănui să fi eorb şi surd ca să fie pe placul zeilor.

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

   Chiar zeii cântau melodia şarpelui ! Chiar ei îl corupeau pe grecul antic să întoarcă ochii spre frumuseţe şi dragoste şi să se despartă de o inocenţă searbădă. Pe plajele Eladei nu erau înţelepţi decât cei care ascultau cântecul de sirenă al luminii şi-şi simţeau inima tresărind.

Vreau să spun că Afrodita a fost înainte de toate femeie. Un singur lucru avea nevoie de la zei, dragostea, iluzia că va fi eternă.

Numai că devenită zeiţă, femeia ieşită din valuri a râs de clipa care trece şi s-a transformat. Ceasurile când soarele exaltă în noi imaginea frumuseţii n-au mai făcut-o să freamăte. Ea ieşea acum din valuri fără amintiri, cu un surâs absent. Nimic mai durabil decât un trup care moare, ne-au sugerat grecii, dar ce fel de zeiţă a iubirii e aceea care nu simte nevoia să-şi muşte buzele ca să nu ţipe de bucurie, descoperind o lume plină de soare şi de promisiuni ?

Şi ce ne poate spune despre dragoste o zeiţă care nu-şi aminteşte şi nu speră nimic ? Gura ei e frumoasă şi mută. Zeiţa a suferit parcă un şoc fericit într-una din furtuni şi valurile au adus-o la ţărm cu o amnezie care o îndepărtează şi de suferinţe şi de emoţii.

Întreaga estetică elină are la bază povestea unui cioban şi a unui măr. Ea n-a făcut decât să argumenteze alegerea lui Paris, iar Fidias şi Praxitele ar fi răpit-o, cu siguranţă, la rândul lor pe frumoasa Elena ca s-o ducă la Troia. Platon însuşi punea între cele patru mari însuşiri pe care un atenian trebuia să le aibă în primul rând frumuseţea trupească. Şi nu e prea greu de observat că, dintre toţi zeii, Afrodita i-a ajutat, poate, cel mai mult pe greci să fie înţelepţi. Ea i-a învăţat că a trăi fără dragoste înseamnă a trăi în zadar. Dar într-o vreme, sculptorii au uitat tocmai faptul că o zeiţă frumoasă este o femeie frumoasă.

Când şi-au reamintit asta, Afrodita a început să simtă altfel, sub tălpi, la ieşirea din mare, nisipul moale şi cald. Nisipul vieţii şi al lumii. Ea îşi recapătă memoria, descoperă moartea, apoi tresare fericită sub mângâierea aspră a nisipului şi nu-şi mai poate stăpâni strigătul de iubire. Ea ştie acum, ca şi noi, că soarele care îi arde trupul şi serile care se umplu de melancolie sunt adevăruri limitate, dar cu atât mai necesar de iubit.

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

   Praxitele ia frumuseţii nemurirea, pentru a-i dărui dragostea. El a urmărit umbrele alungindu-se pe nisip şi a observat că acelaşi nisip pe care înaintează Afrodita curge şi în clepsidre.

A venit totuşi un timp când nimeni în Grecia n-ar mai fi pregătit atâtea corăbii ca să plece la Troia; când Menelau ar fi trebuit să se consoleze să rămână încornorat sau să se răzbune singur. Frumuseţea cunoştea şi ea decadenţa culturii greceşti.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1348 – 09.04.1981

18/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (11). Melancolia activă.


” Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru” – (Van Gogh)

Van Gogh - Self-Portrait (1889)

Van Gogh – Self-Portrait (1889)

 

 

În mijlocul nefericirii, omul află nu numai singurătatea. Tot acolo descoperă şi cea mai mare nevoie de tandreţe. Şi tot acolo, el descoperă, ca Oscar Wilde în închisoare, că “supremul viciu este de a fi superficial”, de a fi ingnorat până atunci această mare nevoie de tandreţe.

Tandreţe care are şi reversul ei când un pictor ca Van Gogh se luptă nu numai cu natura „corp la corp”, ci şi cu teama că totul e inutil; când, în oglindă, nu se vede pur şi simplu pe el însuşi, ci întâlneşte un „altul”, care îi e foarte apropiat şi străin în acelaşi timp, pe care-l cunoaşte foarte bine dar nu-l înţelege complet, pe care-l priveşte cu un sentiment de curiozitate, amestecată cu tristeţe şi teamă: ce surprize îşi va mai rezerva sie însuşi ?

Există, într-adevăr, doi Van Gogh. Unul care se simte foarte aproape de starea unui vas spart. Şi unul care îi răspunde în aceeaşi clipă: cu cât sunt mai risipit, mai bolnav, cu atât mă simt mai artist ! Unul care e bântuit de disperări. Altul care strânge pumnii murmurând: curaj ! Unul gata să piardă. Altul hotărât să câştige. Unul care nu mai crede aproape în nimic. Altul care crede în lucruri imposibile. Între cei doi e o continuă luptă „corp la corp”.

S-a zis că melancolia e fericirea de a fi trist. Dar o asemenea definiţie, potrivită pentru alţii, nu poate fi aplicată cuiva care are nevoie să găsească în tristeţe un sprijin mai important decât fericirea, şi anume curajul de a-şi continua drumul, deoarece tristeţea înseamnă pentru el nu o lingoare trecătoare, ci un rău care îi atacă tot mai mult viaţa la rădăcină.  

Van Gogh - Self-Portrait (1889 )

Van Gogh – Self-Portrait (1889 )

 

“Rubens !, exclamă Van Gogh, iată: era un bărbat frumos şi mare crai. Courbet la fel, sănătatea le permitea să mănânce, să bea şi să sărute”. El vorbeşte prin urmare ca un ascet. Şi poate ar trebui să înţelegem de ce vorbeşte astfel, cu toate că nu putem canoniza singurătatea şi nu putem condamna pe nimeni pentru sănătatea lui. E greu să judeci corect un om sănătos, bogat şi anturat, când tu abia îţi poţi plăti vopselele şi o cameră într-un han sărăcăcios, când vrei să te convingi că bolile sunt vehicule celeste aşa cum trenurile şi omnibuzele sunt mijloace de locomoţie terestre, iar singurele femei pe care le-ai iubit ţi-au întors spatele.

Pe el, pe Van Gogh, lumea îl ocoleşte. Mai ales după ce şi-a tăiat urechea. Se discută despre el ca despre un nebun care, între crize, pictează ; şi care, la azil, trebuie păzit să nu-şi mănânce vopselele. În ciuda faptului că fratele său se ocupă cu negoţul de tablouri, nimeni nu-i cumpără nici un tablou. Poate e firesc, în aceste condiţii, să-l găseşti pe Rubens găunos, superficial şi emfatic, nu numai pentru că favoriţii Fortunei îl irită pe cel frustrat.

Dar Van Gogh, care n-a avut niciodată “o viaţă adevărată”, deşi a vorbit tot timpul despre ea, şi a urmat mai conştiincios decât alţii cursurile Universităţii mizeriei, pare convins uneori, ca personajele dostoievskiene, că “numai prin suferinţă se poate iubi cu adevărat pe pământul acesta “.

De aceea, cu cât pictorul e mai vulnerabil, mai aproape de starea unui vas spart, cu atât câmpia pe care o pictează se umple mai mult de soare. Cu cât chiparoşii sunt mai negri, cu atât ei seamănă mai mult cu o flacără. Disperarea e luminoasă, iar vara e tocmai bună pentru a crede că există un strigăt al tăcerii şi o sărbătoare a singurătăţii.

Van Gogh - Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

Van Gogh – Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

   “În loc să mă las în voia disperării, spune el, am înclinat spre melancolia activă, într-atât cât mă ţineau puterile să lucrez; sau, cu alte cuvinte, am preferat melancolia care nădăjduieşte şi caută, aceleia posomorâte care lâncezeşte, descurajează”. După această mărturisire, înţelegem mai bine frenezia cu care pictează uneori câte două tablouri pe zi.

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.

Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită”… Aceleaşi cuvinte, furie îndârjită, revin. Le repetă, poate, tocmai fiindcă se simte gata să cedeze. Le invocă mereu ca să-şi dea curaj. În el însuşi stau şi renunţarea şi îndârjirea. Şi starea de vas spart şi revolta împotriva ei. Şi umbra tot mai lungă a înfrângerii şi hotărârea de a continua lupta. Dar a o continua până când ? Cât va dura această disperată luptă corp la corp ? Câtă vreme Van Gogh va mai reuşi să-i dea curaj lui Van Gogh ? Câtă vreme Van Gogh va mai putea să-l sprijine pe Van Gogh când e gata să se prăbuşească ?

“Arăt mai sănătos acum”, îi scrie el lui Théo cu mai puţin de un an înainte de a muri. Sub asigurările liniştitoare pe care le dă fratelui său există un mâl amar în care poate înflori orice, chiar şi moartea. dar n-a spus tot el că într-o stea nu te poţi duce pe jos ?

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1339 – 05.02.1981

 

 

 

tags:

13/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (10). Martirul şi leul.


” Fac tablourile de parcă aş visa” – (Van Gogh)

Van Gogh - Biserica din Nuenen (1884)

Van Gogh – Biserica din Nuenen (1884)

   Un artist trebuie să răspundă la o întrebare mai importantă decât aceea dacă are talent. În mod normal, el nu poate evita întrebarea: ce va face cu acest talent.

Sigur, spunea Camus, au existat totdeauna în arena istoriei martirul şi leul. Primul se susţinea din consolări, al doilea din hrana istorică pe care o înghiţea. Dar înainte, artistul era pe trepte. El cânta pentru el însuşi sau în cel mai bun caz pentru a încuraja martirul şi pentru a distrage puţin leul de la apetitul său. Pe când acum artistul se găseşte jos, în arenă. Şi, bineînţeles, vocea lui nu mai poate fi aceeaşi.

Acest artist coborât în arenă – iar Van Gogh se numără printre cei aflaţi de la început aici – nu mai poate crea decât asumându-şi riscurile noii sale condiţii. Timpul când el cânta imitând păsările şi nu se simţea în primejdie a trecut. Acum, cântecul lui nu mai poate fi decât un cântec de teamă şi de speranţă; arta lui nu mai poate fi decât necruţătoare, sensibilă la lucruri pe care, înainte, pe trepte, le putea ignora.

Pierzându-şi libertatea de a nu suferi pentru ceea ce se întâmplă la câţiva paşi de el, artistul nu se mai poate izola în visul său, într-un refuz mut, fără să renunţe în acelaşi timp la onoarea menirii sale. Căci din punctul de vedere al martirului din arenă, un asemenea refuz este inutil. El se încheie în sterilitate.

Dar iată această afirmaţie suprinzătoare a lui Van Gogh: “Caut să evit orice ar avea raporturi cu eroismul şi cu martirajul”. Cum s-o alegem ?

Van Gogh nu mai pictează acum tăcerea bituminoasă a “mâncătorilor de cartofi” şi a câmpurilor cu mărăcini din Olanda. Pictează, în schimb, câmpuri pline de soare. Ce fel de revoltă e să pictezi o lume inundată de lumină ? El nu protestează nici împotriva dramei lui, nici împotriva durerilor lumii.

Trăieşte în mizerie şi pictează amieze somptuoase. Locuieşte într-un deşert şi îşi strigă dragostea. Se va sinucide chiar, fără o vorbă de protest. “Sunt liber să fac cu corpul meu ce vreau”, vor fi singurele cuvinte pe care le va spune jandarmilor veniţi să-l interogheze pe patul de moarte. De un secol, arta cea mai înaltă e o artă de protest şi tocmai cel mai In drept să strige asta în arenă renunţă, se pare, s-o facă.

Pentru cei care nu văd că a duce pistolul spre piept fără nici un reproş poate fi un rechizitoriu mai cumplit decât altele, Van Gogh nu cântă nici ca să încurajeze martirul, nici ca să distragă atenţia leului de la apetitul său. Pur şi simplu, nici leul, nici martirul nu se mai văd din pricina luminii.

Vincent van Gogh - Bujori in vaza de cupru - 1886

Vincent van Gogh – Bujori in vaza de cupru – 1886

   Dar e prea strălucitoare, prea sonoră această lumină, ca să nu întelegem că fiul deşertului vrea să-şi cultive deşertul. Nu ne lasă să-i vedem, neluminată, singurătatea. E prea mândru ? Sau e atât de plin de o tandreţe necheltuită, încât nimic nu i se pare mai urgent decât furia de a o risipi acum fără nici o măsură ? El care a rupt aproape toate legaturile cu lumea are nevoie, probabil, să exalte tot ce încă îl mai ţine legat de lume.

De fapt, în arenă s-a mai petrecut o schimbare. Spectacolul nu mai e cel cunoscut: leul care devoră, martirul care e devorat şi artistul care e martor. Artistul a luat acum locul martirului. El însuşi va fi sfărâmat între dinţii leului. Cu atât mai mult ne mirăm. De ce se comportă ca şi cum în lumină putem ierta totul ?

E adevărat, Van Gogh citează epitaful cuiva “care nu s-a plâns niciodată de nimeni” şi scrie că a suferi fără să se plângă e unica lecţie pentru el. Dar bănuim că discreţia nu e totul. Van Gogh e mai mult decât un martir discret. La urma urmei, lumina din tablourile lui ne arde ochii. Sau, poate, lumina e strigătul pe care-l aşteptam ?

În loc să ne arate dâra de sânge care rămâne în urma lui, Van Gogh ne arată migdalii înfloriţi, lanuri de grâu, ceruri înstelate. Ne arată apoteoza verii prin care trece. El, care nu cunoaşte decât sacrificiul, ne arată că Frumuseţea există. Mai mult: că ea e dureroasă, că departe de a fi moale, catifelat, glasul ei sună câteodată teribil.

E firesc, dealtfel, căci frumusetea e văzută acum cu o clipă înainte ca artistul să fie zdrobit între dinţii leului. Numai că în această ultimă clipă Van Gogh crede că “pictura e mai mare decât noi şi de mai lungă durată decât viaţa noastră” şi e convins, probabil, că acest adevăr e chiar mai important decât moartea, trebuie, aşadar, reamintit…

Omul a învăţat mai întâi să iubească frumuseţea. A şi purtat războaie pentru ea, ca la Troia. Apoi, nu i-a mai fost deajuns. A visat dreptatea. Căutând-o, n-a ajuns încă acolo unde se află dreptatea, în schimb s-a îndepărtat atât de mult de frumuseţe încât aproape i-a uitat chipul. Şi numai arta i-l poate restitui, pentru ca atunci când va sosi la hotarele dreptăţii să nu se întrebe dezolat: “De ce am făcut această lungă călătorie ? Dreptatea nu e întreagă decât în prezenţa frumuseţii”.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1338 – 29.01.1981

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: