SERTARUL CU GANDURI

08/03/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (IX). Punctul de sprijin 1.


La belle Ferroniere c. 1490

   La belle Ferroniere c. 1490

  Cândva, am fost în India o lună de zile. Înainte de a pleca, am citit sau am recitit tot ce mi s-a părut necesar, pregătindu-mă să nu risipesc o şansă atât de rară. Cunoşteam, desigur, avertismentul lui Mircea Eliade că nu poţi înţelege India decât dacă stai un timp într-o grotă din Himalaia, dar îmi inchipuiam ca şi fără să locuiesc într-o grotă voi putea avea norocul să trec dincolo de jocul exotic al aparenţelor care-l încântă şi-l trădează pe călător.

Dar pe masură ce am străbatut apoi India, îmi dădeam seama din ce în ce mai limpede ca rămâneam în afara misterului râvnit, ca în afara unei cetăţi. Oricât mă străduiam, nu găseam poarta prin care să pătrund în această cetate. În timp ce se aglomerau amănuntele pitoreşti cu care veneam în contact, simteam că mă îndepartam de ceea ce aş fi vrut sa înţeleg, India rămânând pentru mine şi mai impenetrabilă şi mai enigmatică decât înainte. Am călătorit atunci pentru ca în schimbul şansei pierdute să învăţ mai bine diferenţa dintre flecăreală şi adevăr.

M-am întors cu patru caiete pline de însemnări, ceea ce ar face, cred, o carte, dar ajungând acasă le-am aruncat într-un sertar şi niciodată de-atunci nu le-am mai recitit. Ele nu sunt decât relatarea unui eşec. Căci n-am vrut să mă mint şi am recunoscut în notele mele tot ce nu pricepeam dintr-un spirit care amestecă metafizica în realitatea cea mai sordidă şi ţine renunţările atât de departe de disperare, ceea ce eu n-am izbutit niciodată din pricină, probabil, că sufăr prea mult de “păcatul grecesc”, împotriva căruia striga mânios Gauguin, de a judeca totul prin prisma unei nevoi incurabile de frumuseţe şi de puncte de sprijin.  

Leda and the Swan

  Leda and the Swan

 

Într-un mod similar, poate, nu l-am înţeles niciodată până la capăt pe Leonardo care m-a silit să reiau mereu de la început ceea ce gândisem cu o clipă înainte. Încercând să mă apropii de misterul lui, a trebuit mereu să mă opresc într-un punct unde nu poţi şa spui nimic exact. Şi unde tot ce afirmi te aruncă într-un labirint. Am ajuns astfel să mă încurc şi în părerile despre ambiguitate. Căci ambiguitatea s-a născut din prea mult, într-o clipă când cel care a avut nevoie de ea nu putea să spună nimic precis şi vroia să spuna totul. dar uneori a eşuat în prea puţin. Când n-a mai vrut să declare, de fapt, nimic şi a vrut să ascundă asta. Cum să deosebeşti atunci curajul de abandon ?

La Michelangelo, care reprezintă tocmai tipul de artist în stare să mă înflăcăreze prin orgoliul lui aspru şi prin modul lui arţăgos de a riposta, singurătatea nu mi se pare presărată cu nici un fel de capcane. Statuile lui m-au învăţat totdeauna, în chipul cel mai direct, că umilinţa e mai degradantă decât mizeria şi poate chiar decât moartea. În schimb, toate drumurile care duc spre Leonardo sunt ca liniştea prelinsă pe un tăiş de cuţit. Singurătatea lui seamănă cu aceea a unui vultur care dintr-o colivie aurită priveşte stelele, iar tăcerea lui îmi aminteşte vorbele cuiva din Dostoievski : „Eu sunt singur, iar ei, ei sunt toţi”. Ea e singură, iar cuvintele sunt toate.

De aceea ne simţim, cred, cu atât mai bogaţi în faţa lui Leonardo cu cât găsim în tăcerea lui tot ce avem nevoie. Şi cu atât mai săraci cu cât nimic nu ni se oferă precis şi neîndoielnic. El pare implicat în toate şi detaşat de toate. A fost comparat cu Goethe, dar la Goethe nu ne miră aproape nimic, inclusiv faptul că la optzeci de ani învăţa limba persană. În vreme ce la Leonardo ne miră multe şi nu ne explicăm aproape nimic până la capăt. Mi-l pot închipui, de pildă, pe Flaubert lucrând toată noaptea pentru a evita un subjonctiv, dar ceva mă opreşte să judec în acelaşi fel faptul că Leonardo nu trăgea uneori într-o zi întreagă decât o singură linie. Mi-l pot imagina pe Walter Scott scriind singur despre sine articole elogioase, dar nu pot evita impresia că Leonardo surâde ironic de câte ori ne asigură că el poate rezolva orice.

Profile Of A Warrior In Helmet

Profile Of A Warrior In Helmet

  Înţeleg inclusiv olimpianismul lui Tiţian. Dar nu sunt sigur de nimic în liniştea lui Leonardo. Ea poate fi liniştea unui om scârbit sau poate fi liniştea unui înţelept care a ştiut să despartă ceea ce merită atenţie de ceea ce trebuie ignorat; înţelept despre care ne vine greu să credem că a studiat cândva modul de a injecta otravă în pomii fructiferi pentru a obţine fructe otrăvite ca să răzbune o ofensă.

Nu putem nici iubi, nici urâ un lucru înainte de a-l cunoaşte, zicea Leonardo, şi totuşi pe el îl iubim fără să ştim prea bine de ce. Poate pentru că, într-adevăr, ironia lui nu e ca altele, care te îngheaţă, te fac să te retragi şi să te aperi, ci e o ironie care te apropie şi te lasă să fii tu însuţi. Nu simţi nici o constrângere, când cineva îţi zâmbeşte ca Gioconda. Şi nu-ţi e ruşine nici că suferi, nici că iubeşti. Sau, poate, îl iubim din alt motiv, care pare la prima vedere meschin, iertându-i superioritatea pentru că s-a întors spre noi prin decepţii. Eşecurile lui ne-au apropiat, poate, de el chiar mai mult decât izbânzile lui. Ceea ce l-a limitat ne-a făcut să-l simţim mai uman decât ceea ce i-a dat aripi.

Dacă şi-ar fi realizat toate proiectele, astrul geniului său ar fi strălucit şi mai puternic, dar, poate, mai rece. Aşa cum îl ştim însă, el nu e niciodată arogant şi triumfător. E totdeauna îngândurat şi puţin trist. Ca şi cum ar vrea să ne spună : „Am îndrăznit, poate, mai mult decât voi, dar ca şi voi ştiu ce ne limitează”. Am recunoscut astfel în el nu numai geniul. Am recunoscut şi ce dă uneori măreţie înfrângerilor. Nimeni nu ne-a spus mai limpede decât echivocul Leonardo că un om nu trebuie judecat totdeauna dupa victoriile lui, ci după setea lui şi că păşind pe cenuşa lui Icar vânătorii de ciori trebuie să tacă ruşinaţi.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1362 – 16.07.1981

18/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (11). Melancolia activă.


” Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru” – (Van Gogh)

Van Gogh - Self-Portrait (1889)

Van Gogh – Self-Portrait (1889)

 

 

În mijlocul nefericirii, omul află nu numai singurătatea. Tot acolo descoperă şi cea mai mare nevoie de tandreţe. Şi tot acolo, el descoperă, ca Oscar Wilde în închisoare, că “supremul viciu este de a fi superficial”, de a fi ingnorat până atunci această mare nevoie de tandreţe.

Tandreţe care are şi reversul ei când un pictor ca Van Gogh se luptă nu numai cu natura „corp la corp”, ci şi cu teama că totul e inutil; când, în oglindă, nu se vede pur şi simplu pe el însuşi, ci întâlneşte un „altul”, care îi e foarte apropiat şi străin în acelaşi timp, pe care-l cunoaşte foarte bine dar nu-l înţelege complet, pe care-l priveşte cu un sentiment de curiozitate, amestecată cu tristeţe şi teamă: ce surprize îşi va mai rezerva sie însuşi ?

Există, într-adevăr, doi Van Gogh. Unul care se simte foarte aproape de starea unui vas spart. Şi unul care îi răspunde în aceeaşi clipă: cu cât sunt mai risipit, mai bolnav, cu atât mă simt mai artist ! Unul care e bântuit de disperări. Altul care strânge pumnii murmurând: curaj ! Unul gata să piardă. Altul hotărât să câştige. Unul care nu mai crede aproape în nimic. Altul care crede în lucruri imposibile. Între cei doi e o continuă luptă „corp la corp”.

S-a zis că melancolia e fericirea de a fi trist. Dar o asemenea definiţie, potrivită pentru alţii, nu poate fi aplicată cuiva care are nevoie să găsească în tristeţe un sprijin mai important decât fericirea, şi anume curajul de a-şi continua drumul, deoarece tristeţea înseamnă pentru el nu o lingoare trecătoare, ci un rău care îi atacă tot mai mult viaţa la rădăcină.  

Van Gogh - Self-Portrait (1889 )

Van Gogh – Self-Portrait (1889 )

 

“Rubens !, exclamă Van Gogh, iată: era un bărbat frumos şi mare crai. Courbet la fel, sănătatea le permitea să mănânce, să bea şi să sărute”. El vorbeşte prin urmare ca un ascet. Şi poate ar trebui să înţelegem de ce vorbeşte astfel, cu toate că nu putem canoniza singurătatea şi nu putem condamna pe nimeni pentru sănătatea lui. E greu să judeci corect un om sănătos, bogat şi anturat, când tu abia îţi poţi plăti vopselele şi o cameră într-un han sărăcăcios, când vrei să te convingi că bolile sunt vehicule celeste aşa cum trenurile şi omnibuzele sunt mijloace de locomoţie terestre, iar singurele femei pe care le-ai iubit ţi-au întors spatele.

Pe el, pe Van Gogh, lumea îl ocoleşte. Mai ales după ce şi-a tăiat urechea. Se discută despre el ca despre un nebun care, între crize, pictează ; şi care, la azil, trebuie păzit să nu-şi mănânce vopselele. În ciuda faptului că fratele său se ocupă cu negoţul de tablouri, nimeni nu-i cumpără nici un tablou. Poate e firesc, în aceste condiţii, să-l găseşti pe Rubens găunos, superficial şi emfatic, nu numai pentru că favoriţii Fortunei îl irită pe cel frustrat.

Dar Van Gogh, care n-a avut niciodată “o viaţă adevărată”, deşi a vorbit tot timpul despre ea, şi a urmat mai conştiincios decât alţii cursurile Universităţii mizeriei, pare convins uneori, ca personajele dostoievskiene, că “numai prin suferinţă se poate iubi cu adevărat pe pământul acesta “.

De aceea, cu cât pictorul e mai vulnerabil, mai aproape de starea unui vas spart, cu atât câmpia pe care o pictează se umple mai mult de soare. Cu cât chiparoşii sunt mai negri, cu atât ei seamănă mai mult cu o flacără. Disperarea e luminoasă, iar vara e tocmai bună pentru a crede că există un strigăt al tăcerii şi o sărbătoare a singurătăţii.

Van Gogh - Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

Van Gogh – Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

   “În loc să mă las în voia disperării, spune el, am înclinat spre melancolia activă, într-atât cât mă ţineau puterile să lucrez; sau, cu alte cuvinte, am preferat melancolia care nădăjduieşte şi caută, aceleia posomorâte care lâncezeşte, descurajează”. După această mărturisire, înţelegem mai bine frenezia cu care pictează uneori câte două tablouri pe zi.

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.

Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită”… Aceleaşi cuvinte, furie îndârjită, revin. Le repetă, poate, tocmai fiindcă se simte gata să cedeze. Le invocă mereu ca să-şi dea curaj. În el însuşi stau şi renunţarea şi îndârjirea. Şi starea de vas spart şi revolta împotriva ei. Şi umbra tot mai lungă a înfrângerii şi hotărârea de a continua lupta. Dar a o continua până când ? Cât va dura această disperată luptă corp la corp ? Câtă vreme Van Gogh va mai reuşi să-i dea curaj lui Van Gogh ? Câtă vreme Van Gogh va mai putea să-l sprijine pe Van Gogh când e gata să se prăbuşească ?

“Arăt mai sănătos acum”, îi scrie el lui Théo cu mai puţin de un an înainte de a muri. Sub asigurările liniştitoare pe care le dă fratelui său există un mâl amar în care poate înflori orice, chiar şi moartea. dar n-a spus tot el că într-o stea nu te poţi duce pe jos ?

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1339 – 05.02.1981

 

 

 

tags:

13/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (10). Martirul şi leul.


” Fac tablourile de parcă aş visa” – (Van Gogh)

Van Gogh - Biserica din Nuenen (1884)

Van Gogh – Biserica din Nuenen (1884)

   Un artist trebuie să răspundă la o întrebare mai importantă decât aceea dacă are talent. În mod normal, el nu poate evita întrebarea: ce va face cu acest talent.

Sigur, spunea Camus, au existat totdeauna în arena istoriei martirul şi leul. Primul se susţinea din consolări, al doilea din hrana istorică pe care o înghiţea. Dar înainte, artistul era pe trepte. El cânta pentru el însuşi sau în cel mai bun caz pentru a încuraja martirul şi pentru a distrage puţin leul de la apetitul său. Pe când acum artistul se găseşte jos, în arenă. Şi, bineînţeles, vocea lui nu mai poate fi aceeaşi.

Acest artist coborât în arenă – iar Van Gogh se numără printre cei aflaţi de la început aici – nu mai poate crea decât asumându-şi riscurile noii sale condiţii. Timpul când el cânta imitând păsările şi nu se simţea în primejdie a trecut. Acum, cântecul lui nu mai poate fi decât un cântec de teamă şi de speranţă; arta lui nu mai poate fi decât necruţătoare, sensibilă la lucruri pe care, înainte, pe trepte, le putea ignora.

Pierzându-şi libertatea de a nu suferi pentru ceea ce se întâmplă la câţiva paşi de el, artistul nu se mai poate izola în visul său, într-un refuz mut, fără să renunţe în acelaşi timp la onoarea menirii sale. Căci din punctul de vedere al martirului din arenă, un asemenea refuz este inutil. El se încheie în sterilitate.

Dar iată această afirmaţie suprinzătoare a lui Van Gogh: “Caut să evit orice ar avea raporturi cu eroismul şi cu martirajul”. Cum s-o alegem ?

Van Gogh nu mai pictează acum tăcerea bituminoasă a “mâncătorilor de cartofi” şi a câmpurilor cu mărăcini din Olanda. Pictează, în schimb, câmpuri pline de soare. Ce fel de revoltă e să pictezi o lume inundată de lumină ? El nu protestează nici împotriva dramei lui, nici împotriva durerilor lumii.

Trăieşte în mizerie şi pictează amieze somptuoase. Locuieşte într-un deşert şi îşi strigă dragostea. Se va sinucide chiar, fără o vorbă de protest. “Sunt liber să fac cu corpul meu ce vreau”, vor fi singurele cuvinte pe care le va spune jandarmilor veniţi să-l interogheze pe patul de moarte. De un secol, arta cea mai înaltă e o artă de protest şi tocmai cel mai In drept să strige asta în arenă renunţă, se pare, s-o facă.

Pentru cei care nu văd că a duce pistolul spre piept fără nici un reproş poate fi un rechizitoriu mai cumplit decât altele, Van Gogh nu cântă nici ca să încurajeze martirul, nici ca să distragă atenţia leului de la apetitul său. Pur şi simplu, nici leul, nici martirul nu se mai văd din pricina luminii.

Vincent van Gogh - Bujori in vaza de cupru - 1886

Vincent van Gogh – Bujori in vaza de cupru – 1886

   Dar e prea strălucitoare, prea sonoră această lumină, ca să nu întelegem că fiul deşertului vrea să-şi cultive deşertul. Nu ne lasă să-i vedem, neluminată, singurătatea. E prea mândru ? Sau e atât de plin de o tandreţe necheltuită, încât nimic nu i se pare mai urgent decât furia de a o risipi acum fără nici o măsură ? El care a rupt aproape toate legaturile cu lumea are nevoie, probabil, să exalte tot ce încă îl mai ţine legat de lume.

De fapt, în arenă s-a mai petrecut o schimbare. Spectacolul nu mai e cel cunoscut: leul care devoră, martirul care e devorat şi artistul care e martor. Artistul a luat acum locul martirului. El însuşi va fi sfărâmat între dinţii leului. Cu atât mai mult ne mirăm. De ce se comportă ca şi cum în lumină putem ierta totul ?

E adevărat, Van Gogh citează epitaful cuiva “care nu s-a plâns niciodată de nimeni” şi scrie că a suferi fără să se plângă e unica lecţie pentru el. Dar bănuim că discreţia nu e totul. Van Gogh e mai mult decât un martir discret. La urma urmei, lumina din tablourile lui ne arde ochii. Sau, poate, lumina e strigătul pe care-l aşteptam ?

În loc să ne arate dâra de sânge care rămâne în urma lui, Van Gogh ne arată migdalii înfloriţi, lanuri de grâu, ceruri înstelate. Ne arată apoteoza verii prin care trece. El, care nu cunoaşte decât sacrificiul, ne arată că Frumuseţea există. Mai mult: că ea e dureroasă, că departe de a fi moale, catifelat, glasul ei sună câteodată teribil.

E firesc, dealtfel, căci frumusetea e văzută acum cu o clipă înainte ca artistul să fie zdrobit între dinţii leului. Numai că în această ultimă clipă Van Gogh crede că “pictura e mai mare decât noi şi de mai lungă durată decât viaţa noastră” şi e convins, probabil, că acest adevăr e chiar mai important decât moartea, trebuie, aşadar, reamintit…

Omul a învăţat mai întâi să iubească frumuseţea. A şi purtat războaie pentru ea, ca la Troia. Apoi, nu i-a mai fost deajuns. A visat dreptatea. Căutând-o, n-a ajuns încă acolo unde se află dreptatea, în schimb s-a îndepărtat atât de mult de frumuseţe încât aproape i-a uitat chipul. Şi numai arta i-l poate restitui, pentru ca atunci când va sosi la hotarele dreptăţii să nu se întrebe dezolat: “De ce am făcut această lungă călătorie ? Dreptatea nu e întreagă decât în prezenţa frumuseţii”.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1338 – 29.01.1981

09/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (9). Mistralul de iarnă.


„… viaţa mea e atacată chiar la rădăcină” – (Van Gogh)

 

Vincent Van Gogh - Sunflowers, c.1888

Vincent Van Gogh – Sunflowers, c.1888

   Rugat de Van Gogh să vină la Arles şi să împartă cu el “Atelierul Sudului”, Gauguin se hotărăşte după multe amânări. soseşte în octombrie şi, la început, totul pare să meargă bine.

Îi apropiau, dealtfel, multe lucruri. Niciunul nu e un răsfăţat al destinului, în genul lui Rubens. lumea îi ocoleşte, discută despre ei cu milă sau cu dispreţ. Amândoi fac parte dintre artiştii despre care Van Gogh spunea că plătesc un preţ prea mare de sănătate şi libertate, de care nu se bucură deloc, înhămaţi, ca un cal de birjă, la truda lor.

Unul şi-a părăsit slujba şi familia ca să picteze pânze pe care nu i le cumpără nimeni. Altul trăieşte singur din copilărie, n-a avut niciodată ceea ce se cheamă o “situaţie”, trăind din banii pe care îi trimite devotatul său frate. Cu alte cuvinte, într-o lume dispusă oricând să dea unui artist sfatul de a se feri, ca de durerea de dinţi, să contrarieze, amândoi sunt suspecţi.

Dar tot atâtea lucruri îi separau.

Van Gogh îl admira sincer pe Gauguin.

Gauguin, în schimb, avea o părere destul de tulbure despre stima faţă de alţii.

Van Gogh era preocupat de himerele sale legate de “Atelierul Sudului”.

Gauguin era preocupat mai ales de el însuşi.

Van Gogh era susceptibil, uşor de rănit.

Gauguin nu admitea decât să domine.

Van Gogh era un naiv. Îi va scrie singurului critic care va publica un articol elogios despre el în timpul vieţii că exagerează.  

Vincent Van Gogh - Terrace and Observation Deck at the Moulin De Blute-Fin, Montmartre, 1886

Vincent Van Gogh – Terrace and Observation Deck at the Moulin De Blute-Fin, Montmartre, 1886

 

Gauguin se va dovedi până la urmă un regizor destul de abil al carierei sale postume. Va forţa istoria artei să-i deschidă uşile şi va intra tropăind cu vechii săi saboţi de marinar în muzee.

Van Gogh se îndoia de sine.

Gauguin se îndoia de toţi ceilalţi. Cu eternul său surâs sardonic şi provocator, el nu era omul maleabil care să ţină seama de susceptibilităţile lui Van Gogh.

Un sfânt, un utopist, un vizionar, un idealist, un martir, un posedat, un profet, s-a spus despre Van Gogh. Nimeni n-a folosit în legătură cu el cuvântul „aventurier”.

Nimeni n-a ocolit acest cuvânt, în schimb, în legătură cu Gauguin.

Unul ambiţios şi egoist, celălalt altruist şi sensibil, cei doi nu erau făcuţi pentru a se înţelege. După entuziasmul primelor zile, încep certurile. Tensiunea devine tăioasă şi se ajunge, poate, chiar la ameninţări.

Există destule împrejurări în care ceea ce ne apropie de cineva ne şi desparte, ca să ne mai mirăm de caracterul relaţiilor dintre cei doi mari pictori. În ce mă priveşte, cred numai că trebuie să fim reticenţi cu unele amănunte din mărturia lui Gauguin. El a povestit întâmplările petrecute în acel început de iarnă provensală, când Van Gogh a avut prima criză, cincisprezece ani mai târziu, când nu mai putea fi contrazis.

Şi există în aerul condescendent, neplăcut, rece şi cam arogant pe care-l adoptă Gauguin când scrie despre Van Gogh ceva care, pe mine cel puţin, mă face să bănuiesc că n-a pierdut prilejul de a prezenta versiunea care îi convenea cel mai mult, justificând astfel fuga sa de la Arles de lângă un prieten nebun.

Afirmaţia că Van Gogh i-ar fi aruncat un pahar în cap în vreme ce beau răcoritoare într-o braserie, incident despre care Vincent nu pomeneşte nimic în scrisorile lui, ar trebui privită cu un minimum de prudenţă, ca şi relatarea celor petrecute a doua zi.

„După cină, povesteşte Gauguin, am simţit nevoia să ies singur şi să iau puţin aer pe cărările cu dafin în floare. deodată am auzit în spatele meu un pas binecunoscut, rapid şi sacadat. M-am întors chiar în momentul când Vincent se repezea spre mine cu un brici deschis în mână. Privirea mea, în acel moment, trebuie că a fost foarte puternică, încât el se opri şi, coborând capul, s-a întors şi a plecat în fugă spre casă”. De aici, tragedia intră pe scenă.

Ajuns acasă, Van Gogh se duce la oglindă şi îşi taie cu briciul o ureche. Într-un hebdomadar local, apăru acest fapt divers : „Duminecă seara, la unsprezece şi jumătate, un anume Vincent Vaugogh ( !), pictor, originar din Olanda, s-a prezentat la casa de toleranţă nr.1, a întrebat de o anume Rachel şi i-a dat acesteia… urechea sa spunându-i : »<< Păstrează acest obiect preţios>>. După care a dispărut. Informată de această faptă, care nu putea să aparţină decâu unui biet alienat, poliţia s-a dus a doua zi dimineaţă la acest individ pe care l-a găsit culcat în patul său, nedând aproape niciun semn de viaţă. Acest nefericit a fost admis de urgenţă la ospiciu”. Între timp, Gauguin se întoarce la Paris.

Întâmplarea a fost mai târziu interpretată în fel şi chip. S-a văzut în ea inclusiv un ritual tragic inspirat de obiceiul matadorilor din Provenţa de a oferi urechea taurului doborât femeii iubite. S-a vorbit despre autopedepsire…

Vincent Van Gogh - The Café Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night, c.1888

Vincent Van Gogh – The Café Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night, c.1888

   Ceea ce ştim sigur e că, în acea zi de 25 decembrie, echilibrul vieţii lui Van Gogh s-a rupt. Corbii au năvălit brusc în incendiul său… În această perioadă a anului, mistralul e mai frecvent decât vara şi suflă violent. Tocmai potrivit pentru a exaspera un artist cu nervii uzaţi, extenuat de surmenaj şi de tensiunea unor luni în care a pictat cât alţii într-o viaţă.

Înnegrind chiparoşii în drum spre Mediterana, el vine rece. Ca aripa nebuniei. „Păzeşte-te, a doua zi după sărbătoare, de mistralul de iarnă”, scrie undeva Van Gogh.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1337 – 22.01.1981

13/05/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IX). O sinucidere în Paradis


“Ce vom face noi visătorii?”, se întrebase Gauguin cândva. La cincizeci de ani e gata să răspundă. Va înghiţi arsenic, terminAnd şi cu visurile şi cu suferinţele. Într0o zi, cAnd n-a mai putut să-şi forţeze iluziile, s-a urcat pe munte şi a încercat să-şi pună capăt zilelor. Din fericire, doza fiind prea mare, i-a provocat vărsături care au anulat efectul otrăvii.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Întrebările însă rămân. Cum să te sinucizi într-un paradis? Şi ce paradis mai e acela în care oamenii poartă arsenic prin buzunare? Pictorul abia terminase, jos, în coliba lui, marea sa pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? Iar un om nu-şi poate pune aceste întrebări pentru ca în clipa următoare să înghită arsenic, îmi spun,  decât dacă nu mai vede altă cale de a supravieţui. Espérer c’est presque vivre… Dacă Gauguin nu mai vrea să trăiască, înseamnă că nu mai poate spera. Că nisipul legat cândva într-o batistă la capătul unui băţ a sporit atât de mult încât nu se mai văd limitele deşertului. Şi chiar înmiresmată, singurătatea e greu de îndurat.

Oricărui artist, dacă nu-I mai rămâne nici o altă speranţă, îi rămâne arta sa. Dacă îşi pierde prietenii şi iubirile, îi rămâne măcar lupta cu îngerul. Dacă rămâne într0o înfricoşătoare singurătate, mai poate să ridice în această singurătate o credinţă. O operă. O himeră. Un artist care încrucişează braţele nu crede, poate, destul în arta lui. Nu crede că arta merită să trăieşti la nevoie numai pentru ea. Şi atunci îşi părăseşte tabloul pe care titlul abia s-a uscat pentru a da un răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o, înghiţind ca Doamna Bovary otravă. Cum să-l privim pe Gauguin astfel fără să aducem grave prejudicii artei? O artă care nu e în stare să îndure orice ca să existe ne va stârni totdeauna unele îndoieli privind rostul ei. Îi putem ierta lui Gauguin ura împotriva civilizaţiei câtă vreme putem crede că a dorit o valoare mai importantă decât ea, dar dacă singura concluzie e arsenicul, atunci cum să visăm mai departe la aventura lui? ÎnfrAngerea nu i-ar aparţine exclusiv. Ar aparţine artei. Şi dacă putem accepta eşecul unui om, nu putem accepta eşecul artei. Dincolo de toate experienţele penibile pe care a trebuit să le înfrunte, ea trebuie să-şi urmeze drumul. Nu se poate opri pe un munte, declarând, în timp ce ne arată doza de arsenic: iată răspunsul.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Mi s-a reproşat uneori încăpăţânarea cu care am susţinut că nu bolile, nu suferinţelee ne-au umplut bibliotecile şi muzeele. Te înşeli, mi s-a spus. Ne place sau nu ne place, durerea şi bolilee au hrănit geniul. Încuviinţăm sau nu, Golgotele au făcut spiritul să vibreze. Din cel mai tulbure noroi, au ţâşnit florile cele mai preţioase. Focul comorilor nu dansează mai bine decât deasupra ţărânii stropită cu sânge şi sfinţită cu suferinţă. Ce să le răspund acestor oameni? Să-I contrazic când ei îmi aduc aminte că geniul (etern) a trebuit să locuiască adesea în haina (trecătoare) a suferinţei şi că statisticile ne pot demonstra oricând o realitate greu de trecut cu vederea? Sau când îl invocă pe Pscal: “calităţile în exces ne sunt duşmani, dar nu pe faţă; nu le sinţim, le îndurăm”. Da, aşa stau lucrurile. Ştiu şi eu. Însă trebuie să adaug că nu statistica am negat-o. Şi nici acum n-o neg. Ci concluzia că suferinţa e necesară dacă nu vrem să golim lumea de genii; mai mult, poate că suferinţa ar trebui provocată, nu-I aşa? Că bolile ar trebui ajutate, rănile făcute să sângereze, durerea răspândită, sporind astfel şansele de a îmbogăţi muzeele şi biiotecile. Dacă la fiecare pas va exista o Golgotă, dacă vor fi cât mai mulţi oameni împinşi la disperare, dacă fericirea va fi limitată la maximum, atunci vor fi mai multe şanse să avem un nou Van Gogh, un nou Gauguin. Nu contează că Rafael a fost fericit şi totuşi e un pictor mare. Nici că Renoir sau ţiţian pictau la optzeci de ani cu ochii uimiţi încă de frumuseţea lumii. Acestea sunt excepţii. De regulă, geniile au avut nevoie de arsenic sau de pistol ca să curme o viaţă de lup jigărit, asta ar trebui să recunoaştem?

Dar în orice labirint nu există decât o singură soluţie. Să te întorci cu ajutorul dragostei acolo unde soarele şi speranţa strălucesc. Şi poate că firul Ariadnei depinde de noi. Dacă ştim să-l descoperim. Cum zicea Montaigne, orice raţionament e ca un vas cu două toarte, trebuie să alegi partea ca­re-ţi corspunde, dar într-o lume în care speranţa se confruntă cu ameninţările omul are o singură alegere de făcut. Nu intâmplător, probabil, cazurile de solitari care ne interesează cel mai mult sunt cele “imperfecte”, în care cei în cauză au descoperit în singurătate că ea e totuşi de nesuportat.

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Privesc ultimul autoportret al lui Gauguin cu gândul că un om care se întreabă Încotro ne îndreptăm? Nu se poate sălbătici chiar dacă se afundă tot mai mult în iluziile sale de “sălbatec”. În Insulele Marchize, Gauguin îşi botează coliba “casa bucuriei”. Ironie? Sau Jean Valjean, tot târându-şi lanţul, a ajuns să-l iubească? Într-o zi de mai a anului 1903, un indigen, un fost canibal din Hive Hoa, străbate cătunul şi strigă “Gauguin a murit, nu mai există nici un om”. Ciudat şi tulburător strigăt! Chiar dacă Gauguin n-ar fi umplut muzeele cu soare tropical, el a făcut pe  cinevaa să creadă că după moartea sa nu mai există oameni. Iată un amănunt a cărui semnificaţie e trecută îndeobşte cu vederea, în vreme ce Gauguin e privit uneori cu o admiraţie convenţională, care îşi alege drept obiect nu operaa, ci celebritatea ei. Uitându-se că un răspuns se poate demoda. O întrebare niciodată.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1292 din 13.03.1980

11/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (IX). Discurs sub ghilotină.


And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

Gauguin pictează acum ca pe eşafod. deasupra lui, în văpaia cerului tropical, cuţitul ghilotinei aşteaptă ascuţit. Călăul lipseşte, dar nici nu e nevoie de el. Pictorul însuşi va încerca într-o zi să-i facă treaba. Ca Van Gogh. Ghilotina miroase a fructe de mango, eşafodul e ridicat din crengi şi frunze de palmier, ca şi coliba în care locuieşte pictorul, dar ce importanţă are scena pe care murim ?

Dacă muntele unde se va duce Gauguin să înghită arsenic e undeva în Pacific, iar lanul de grâu în care se împuşcă Van Gogh e în Provenţa, asta nu e decât o chestiune de decor. Problema e a mâinii care caută otrava în buzunar sau ridică pistolul. Şi, în ultimă instanţă, a inimii care în acest timp nu strigă “Opreşte!”. Ce trebuie oare să trăiască un om pentru a ajunge aici ? Pe deasupra, acest om e şi artist. Ştie, aşadar, că arta s-a născut pentru a ne apropia de viaţă, nu pentru a ne rupe de ea.

Până atunci mai e totuşi. Gauguin ne arată în continuare trupuri arămii, o plajă pe care nisipul e acum aproape violet, fructe de mango. Culorile sunt ca de obicei strălucitoare şi natura pare, ca totdeauna, fericită. Apoi, dintr-o dată un autoportret. Lângă Golgota, scrie pictorul în stânga tabloului jos, adăugând o dată, 1896, şi, iată, cerul se clatină. Deci, totul nu era decât o minciună frumoasă ? După ce a scormonit prin cenuşa legendelor despre paradisul pierdut, aceasta e conclizia lui Gauguin ? Golgota ? E drept că Golgota sa e înmiresmată, cuiele sunt parfumate, dar cu atât mai rău. Nimeni n-a risipit mai mult legenda paradisului pierdut decât cei care s-au încăpăţânat s-o dovedească.

Paul Gauguin. The Call (1902)

Paul Gauguin. The Call (1902)

Şi nu e nevoie să te duci la capătul pământului pentru a fi singur, să recuzi realitatea pentru a crea alta în care să fii răstignit, să invoci dreptul de a încerca totul pentru a reuşi numai să fii asemenea celorlalţi care au suferit. După tot zbuciumul lui Gauguin, ne deconcertează să aflăm că unicul lucru pe care l-a descoperit la tropice este ceea ce avea la îndemână şi la Paris. Ce să mai credem acum ? Cerul e cald, cocotierii foşnesc liniştiţi, pe mare lunecă pirogile ca de obicei, însă pictorul  murmură “ce aventură nebună, urâtă şi tristă e călătoria mea în Tahiti”. Se simte la capătul forţelor, uzat şi bolnav. Scuipă sânge şi constată că a îmbătrânit mult. În vreme ce strânge din dinţi, alege încă aceleaşi culori pure, dar scrisorile nu ne ascund că Gauguin se teme acum şi are nevoie de toată forţa lui. “Îngenunchez şi las la o parte tot orgoliul meu; nu sunt nimic decât un rata”, sună teribil după ce ai mizat totul pe o credinţă.

Nu, a fost doar un moment de slăbiciune. Iată că se corectează singur. “Dar trebuie să continui lupta, mereu, mereu. Tu n-ai încredere în viitor, dar eu am încredere pentru că vreau să am. Fără asta d emult mi-aş fi zburat cerierii. A spera înseamnă aproape a trăi. Trebuie să trăiesc ca să-mi fac datoria până la capăt şi nu pot decât forţându-mi iluziile, creîndu-mi în vis speranţe”.

Am recitit de nenumărate ori aceste fraze. Şi de fiecare dată m-am gândit că spunând asta un om spune totul. Deoarece se poate trăi fără curaj, însă n-am putea trăi fără să credem în ceva decât dacă am renunţat să visăm. Or, Gauguin pare să repete îndârjit: Eu am un vis şi-l voi urma cu orice preţ. Singura logică pe care o recunisc este cea care ma apropie de el. Dincolo de asta nu accept nici un sfat şi nici un reproş… Espérer c’est presque vivre.

Iată, poate, dacă nu cea mai frumoasă, oricum cea mai bună definiţie a speranţei. Speranţa nu este viaţă întreagă, ci aproape viaţă, dar fără ea viaţa e cu neputinţă. Chiar dacă există situaţii în care singurul mod în care se mai poate trăi demn este acesta: aproape a trăi. Căci nu există nedreptate absolută şi poate nici nefericire abolută câtă vreme omul mai are prin speranţă un drept de recurs. Când nu mai crezi într-o valoare trebuie să pui altă valoare în loc ca să mergi mai departe, dar ce valoare se poate pune în locul speranţei ? Întotdeauna mi-am zis că e normal ca un artist să caute să vadă lumea cum n-a mai văzut-o nimeni până la el, cu condiţia să vrea s-o vadă uneori ca toată lumea. Atunci, dacă a deznădăjduit cândva, va înţelege că acceptând să deznădăjduiască omul acceptă să fie strivit şi utilizat, punându-se în întregime la discreţia împrejurărilor şi destinului.

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Cei care au totul îşi pot permite să dispreţuiască speranţa. N-au nevoie de ea din moment ce nu le lipseşte nimic. În schimb, celor care au renunţat, ca Gauguin, la totul, cu excepţia artei, speranţa le e indispensabilă. El care nu mai are o patrie, trebuie să-şi facă o patrie din speranţă. Altfel, lumea n-ar mai fi pentru el decât o imensă singurătate. De aceea vorbeşte mereu de lupta lui. Lupta lui pentru pictură, lupta pentru viaţă. Espérer c’est presque vivre nu sunt vorbele unui filosof care ajungând la capătul frazei îşi va mânca liniştit biftecul şi-şi va respecta apoi netulburat siesta, ci ale unui om care are nevoie de filosofie doar pentru a-şi face curaj.

El are un scop şi o metotă. O metodă, dealtminteri, simplă, care se reduce la un singur cuvânt : azi. ’’ În loc să-mi risipesc forţele în griji pentru ziua de mâine, pun toate forţele mele în chiar ziua de azi”. Şi e chiar mândru uneori că are de luptat cu situaţii care îi cer să-şi ascută voinţa pentru a le înfrunta. Dar cine repetă atât de des acest lucru n-o face oare din teamă că ar putea să renunţe ? Nu urmăreşte să-şi întărâte orgoliul, ca să nu cedeze presiunilor disperării ? Există lucruri pe care un artist nu vrea să le spună şi totuşi le spune. Gura care rosteşte lângă Golgota fraze despre curaj e amară.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1291 din 06.03.1980

10/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VIII). Eva tropicală.


Vahine no te tiare (Woman with a Flower). 1891

Vahine no te tiare (Woman with a Flower). 1891

În Tahiti, Gauguin a atârnat pe peretele colibei sale o reproducere după Olympia. Într-o zi, văzând-o, un indigen l-a întrebat pe pictor dacă era soţia lui. Nu trecuseră prea mulţi ani de când în rafinatul Paris tabloul lui Manet a trebuit să fie păzit de poliţie împotriva unui “linşaj” (dealtfel, primul care s-a bucurat de această tristă onoare) şi Gauguin îşi va fi spus în clipa aceea că les braves imbéciles de la métropole ar fi primit o lecţie auzindu-l pe sălbatecul din Tahiti, care nici măcar n-avea de uitat o listă lungă de întâmplări penibile din istoria gustului…

Rondul de noapte al lui Rembrandt a stârnit un cor de proteste, Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii, El Greco a fost redescoperit după ce două secole a fost ignorat. S-a râs de Delacroix, sfinţii plebei ai lui Caravaggio au fost socotiţi prea realişti şi primejdioşi, arcaşii conetabilului de Bourbon trăgeau cu săgeţile în ochii lui Platon şi Aristotel din Şcoala din Atena a lui Rafael, călugării mânăstirii Santa Maria delle Grazie au tăiat Cina cea de taină a lui Leonardo pentru a deschide o uşă în perete între sala de mese şi bucătărie, oratorii Academiei lui Colbert cereau să fie exclus Evul Mediu din artă şi elefanţii din povestirile despre Alexandru şi Por împărat (pentru a nu pomeni de “un mijloc de locomoţie neutilizat în escadroanele noastre”), subtilul Lorenzo Magnificul îl prefera, totuşi, dintre toţi pictorii timplului său, pe Antonio Pollaiuolo.

Timpul n-a distrus decât o parte din statuile şi templele greceşti. Cele  mai multe au fost victimele intoleranţei, au fost sfărâmate când edictul care cerea să fie şterasă urma zeilor păgânia făcut din Fidias şi Praxitele pseudonime ale diavolului… Şi încă în secolul XX ne mai întrebăm ce este pictura: tabloul lui Apelles, la care, zice legenda, veneau în antichitate păsările să ciugulească boabele de struguri, într-atât ele păreau adevărate; sau umbrele care înconjoară filosofii lui Rembrandt.

Câteodată arta a trebuit să lupte chiar cu unii dintre maeştrii ei pentru a merge mai departe. Courbet vorbea despre Olympia ca despre o carte de joc. Théophile Gautier declara că ea nu se explică din nici un punct de vedere, chiar luând-o ceea ce este, “un model întins pe un cearceaf”. Insultele n-au ocolit exclamaţiile vulgare de genul “Dacă Olympia făcea bulevardul nu i s-ar fi dat trei franci”. Şi după toate acestea, cea mai ofensată femeie din istoria artei a devenit zeiţa artei moderne, în vreme ce peste numele fostelor glorii ale saloanelor oficiale se aşterne iremediabil o uitare ironică. În 1890, Olympiaeste cumpărată prin subscripţie şi oferită statului care o expune cu multă reticenţă în muzeul Luxembourg. În 1907, ea va intra la Luvru.

Vaïraumati tei oa (Her Name is Vairaumati). 1892

Între aceste două date, în 1895, are loc o expoziţie cu vânzare a tablourilor lui Gauguin din prima sa călătorie în Tahiti. Sălbatecul sperase să cucerească Parisul, dar Parisul nu vede în această expoziţie, ca şi Stridberg, decât “o harababură de tablouri însorite”. Lecţia Olympiei s-a dovedit cu totul inutilă. Acum sunt chiar mai puţini amatori pentru pictura lui Gauguin decât înainte şi singurul dintre pictorii consacraţi care-l preţuieşte este Degas. Chiar fostul său mentor, Pissarro, îl consideră mai degrabă abil decât vizionar, “un făcător de bibelouri”.

Profanii sunt nedumeriţi. Dacă maeştrii ridică din umeri sau îl dispreţuiesc pe Gauguin, ce să mai spună ei ? Poliţia nu mai e chemată  să apere tablourile, dar în seara închiderii expoziţiei Gauguin se simte înfrânt. Are patruzeci şi şapte de ani şi nu mai vrea decât să se cufunde într-un “mormânt înflorit” la tropice… (N-a trecut nici un secol şi jumătate de când primind de la Rousseau “Discursul…” în care elogia starea naturală, Voltaire îi răspunsese caustic : „Când citeşti cartea dumitale îţi vine să umbli în patru labe”. Posteritatea a trecut peste râsul lui Voltaire, aşa cum a trecut şi peste batjocurile adresate Olympiei. În loc să umble în patru labe, ea l-a aşezat pe Rousseau alături de Voltaire în Panteon. dar, vorba lui Picasso, oamenii încep poate totdeauna prin a nu se înţelege.

Autoportretul cu pălărie este ulterior acestor intâmplări, deoarece în spatele artistului, pe perete, distingem o reproducere după celebrul nud al Tehurei din Manao Tupapau. Ceea ce m-a frapat în autoportret este privirea lui Gauguin. Este privirea unui om care nu mai aşteaptă parcă nimic de la lumea exterioară. Şi-a concentrat întreaga energie spre ceea ce se petrece înlăuntrul sau. A ajuns oare la capătul puterilor şi speranţei ? El, care invoca dreptul de a îndrăzni totul, nu mai îndrăzneşte să încerce nimic ? Abia acum ni se înfăţişează blând, dezolat, cum îl văzuse bunul Van Gogh încă de la început. A ajuns la miezul amar al aventurii sale, iar pleoapele grele îi accentuează oboseala. Avid cândva de o natură fără păcate, a înţeles, se pare, că pentru a imagina un paradis, lucrul cel mai dificil e să-ţi uiţi decepţiile.

Acum ştie, poate, că omul nu trebuie să poarte cu sine un pumn de nisip în batistă ca să fie singur. Uneori, viaţa însăşi se însărcinează să sporească nisipul din jur, să te înconjoare cu un deşert. Şi ce altceva să faci într-un deşert decât să-ţi întorci privirea spre nălucile care­-ţi bântuie sufletul ?

Vahine no te vi (Woman with a Mango). 1892

Vahine no te vi (Woman with a Mango). 1892

 Tehura a fost uneori comparată cu Olympia. Este nu numai o Evă tropicală, ci şi o Olympia tropicală. O Olympia cu trupul arămiu, care se teme să stea pe întuneric. S-a furişat printre palmieri şi mangotieri şi s-a întins pe pat cu ochii dilataţi de spaimă. e o Evă de după păcat, dar care îşi păstrează frumuseţea iniţială. E mai frumoasă decât Olympia, n-a cunoscut decât marea şi dragosea şi, în paradisul ei, a trecut, fără să ştie, ca şi ruda ei din Paris,  prin infern

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1290 din 28.02.1980

09/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VII). Noa – Noa 2.


. c.1893-1894. Oil on canvas. Musée d'Orsay, Paris, France.

Paul Gauguin. Self-Portrait

Dar prin această natură indolentă întrebările dau târcoale. Vor să intre în chiar titlurile tablourilor şi adesea reuşesc. Şi ce rost au atâtea întrebări într-un paradis ?

Gauguin, care s-a pictat odată ca un sfânt sarcastic având ca emblemă două mere, fructele păcatului originar, caută acum inocenţa originară. Ne arată mereu aceleaşi feţe care oglindesc acordul lor cu destinul, acelaşi cer înflăcărat şi acelaşi nisip sălbăticit de soare… mereu aceleaşi femei cu mâinile mirosind a fructe de mango şi ascunzându-ne poate ceva… dar de ce nu reuşesc până la capăt aceste pânze să ne ducă într-o lume fără istorie, într-o natură fără vârstă şi fără timp ? Întrebările introduc timpul, istoria, vârsta, acolo unde, aparent, ele lipseau. Şi în clipa aceea ne dăm seama că această pictură e ca un fruct tropical, parfumat şi cald, care ascunde în carnea lui un sâmbure de singurătate confuză.
Paradisul devine dintr-o dată apăsător şi placid. Locuitorii lui privesc parcă spre un adevăr dispărut, au o sălbăticie senină şi gesturi lente, învinse de inutilitatea lor. Singura înţelepciune posibilă aici e să te goleşti de orice vanitate, să priveşti destinul cum ai privi marea sau cerul, fără vorbe prea multe. Şi ne amintim ca acelaşi Mallarmé care văzuse în Gauguin “omul primitiv suprem” a crezut la un moment dat că pagina albă, neconţinând nimic, putea evoca totul. Dincolo de parfumurile care ard în aer există o tristeţe insidioasă care încetineşte mişcările până la imobilitate.

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Strălucirea culorilor nu poate ascunde că paradisul acesta este totuşi un paradis trist; şi că pictorul său, care a căutat un paradis pierdut, nu şi-a găsit decât tristeţea iniţială; acea tristeţe secretă din pictura lui Gauguin pe care tropicele n-au făcut decât s-o umple de soare şi de miresme şi care, în ultimul  moment, după ce şarpele din mâna vrăjitorului-pirat a obosit să-şi mai  legene capul, ne lasă în sfârşit să ne readucem aminte că vraja artei nu stă într-o beţie de opiu, ci într-o beţie de adevăr. Dacă îmblânzitorul de şerpi s-a amuzat puţin, a făcut-o, poate, din pricina convingerii că nu ne trebuie prea multă suferinţă, altfel ea ne omoară. Şi poate că Evele lui arămii ne vor surâde într-o zi, într-adevăr, mai puţin amar decât Afrodita.

Ce am mai putea adăuga acestei tristeţi ? Poate faptul că un mit înseamnă mai mult decât o aventură, dar mai puţin decât decât o suferinţă trăită. Un supliciu pictat de Goya, spune Malraux, nu mai aparţine supliciilor, ci artei. În acest caz, un paradis himeric pictat de Gauguin nu mai aparţine himerelor, ci artei. Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere nu mai e nimic de regretat. Nici o umbră nu mai traversează plaja unde femeile tahitiene aşteaptă calme ceva de nedefinit. Cum stau copiii şi zeii. Ele cunoscând totuşi, fără îndoială, îndemnul pe care odinioară Gauguin l-a înscris pe una din sculpturile lui : „Iubiţi şi veţi fi fericite”.

Iată de ce m-a nedumerit să constat că în Istoria artei a lui Elie Faure cam tot ce se zice despre Gauguin se reduce la un reproş. Pentru a regăsi bucuria, omul nu trebuie, ni se spune, să evadeze din oraşe, să se ducă printre primitivii de azi, aşa cum prerafaeliţii trăiau printre primitivii de altădată, şi să construiască în insulele îndepărtate peisaje arzătoare de o senzualitate încordată şi tulbure. Declaraţie riscantă într-un secol care a descoperit cu surpriză că în arta primitivilor sunt infinit mai multe luucruri de învăţat decât din lecţiile academismului. Acestui somnambul al speranţei care a fost Gauguin i se pot reproşa multe, dar numai după ce i-am admirat curajul şi credinţa în ideile sale. Alţii s-au mulţumit să predice reîntoarcerea la natură şi la izvoarele primordiale.

El s-a dus să trăiască şi să moară într-o colibă. Şi-a ars corăbiile de întoarcere, ca şi Cortés, dar nu pentru a cuceri un imperiu, ci o himeră. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru într-o lume care a dispreţuit de atâtea ori visul şi pe visători. A urmărit gloria ? dar un om nu e vinovat când doreşte gloria, ci când vrea s-o obţină prin mijloace nedemne. Gauguin face parte nu numai dintre cei care nu cunosc jumătăţile de măsură, ci şi dintre cei care îşi achită singuri nota de plată pentru iluziile lor. Şi chiar dacă scopul unui artist nu poate fi acela de a sta singur undeva într-o insulă, trebuie să recunoaştem că nu orice singurătate e sterilă, după cum nu orice fel de solidaritate e rodnică.

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

La urma urmei, nu ne cere nimeni să credem în mitul paradisului pierdut pentru a admite că el a jucat totuşi în istoria culturii un rol important. A le aminti celor care urmăresc Fata Morgana într-un deşert că ea nu e decât o iluzie a nisipului nu e totdeauna o dovadă de înţelepciune. Căci, poate, ei înşişi ştiu asta. Şi sunt iluzii la care un om nu mai poate renunţa, chiar dacă realitatea îl dezminte cu brutalitate. Crede în ele orice s-ar întâmpla. Coûte que coûte. Cum face Gauguin, din viaţa căruia nu lipsesc paradoxurile. Însetat de necunoscut şi de miraje, căutând zei sălbatici şi elanurile originale, el ne călăuzeşte în cele din urmă spre propria noastră enigmă. În fond, s-a dus la tropice pentru a fi cât mai aproape de noi. Atât de aproape, încât auzim cum taina existenţei noastre murmură. De unde venim ? Ce suntem ? Încotro ne îndreptăm ?

Gauguin nu ştie să răspundă, dar ne-a dus până acolo unde se aud întrebările.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1289 din 21.02.1980

23/04/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VI). Noa – Noa 1


Spirit of the Dead Watching

Spirit of the Dead Watching

Gauguin vrea chiar mai mult decât să fie un artist şi să creeze. Vrea să mântuie arta de erori. În secret, el vrea să întemeieze o nouă religie estetică. Se duce în Tahiti nu visând să fie pustnic, ci visând să fie profet. De aceea, nu se mulţumeşte să stea la Papeete, aşezare coruptă de snobismul colonial, şi se îndepărtează la patruzeci şi cinci de kilometri, să trăiască printre băştinaşi, “în împărăţia ierburilor” şi aproape de mare.

Tahitienii din pânzele lui par să-l fi citit pe Rousseau şi să-i aplice învăţătura. Sunt hipnotizaţi de natura prin care umblă, goi sau sumar îmbrăcaţi, mişcându-se pe un sol ce iubeşte culoarea şi transformă chiar lumina în culoare. Uneori, un Adam tropical înalţă un topor pentru a tăia un cocotier bolnav. Alteori, femeile culeg fructe roşii şi flori albe şi roşii; aerul e galben sau cerul  sau chiar şi umbrele; femeile stau tăcute, nemişcate într-o  clipă pe care se tem parcă să n-o sfărâme; arborii se supun şi ei acestui incendiu parfumat care nu ucide, ci te face să uiţi, să te întrebi dacă ai văzut vreodată cerul şi altfel decât aşa şi ai vrea să te scalzi în această clipă ca în propria ta moarte care nu te mai doare…

Nu există, de fapt, copaci cu coaja violetă şi plaje roz ? Ba da, căci Gauguin e hotărât nu să copieze lumea, ci s-o exprime. El renunţă la culorile intermediare, suprimă nuanţele şi caută tenta pură. Şi nu se teme că va fi confruntat. Confruntat cu cine ? Cu realitatea ? Dar care realitate când el vrea să reînnoade firul artei undeva înainte de greci, unde a fost rupt ? Pentru el, “barbar” înseamnă  altceva decât pentru greci; înseamnă “nepervertit”, “inocent”. Şi parcă în această natură luxuriantă şi însorită nu există nici un petec de umbră. Femeile stau pe o plajă roz cum ar sta în mijlocul unei iluzii. Alături de tărm, pete de albastru, portocaliu şi alb. Marea. Şi deasupra nisipului, frunzişul intens, strălucitor, al unui copac pictat parcă astfel pentru a-i da dreptate lui Cézanne că un kilogram de verde e mai verde decât o jumătate de kilogram.

O întrebare pluteşte în aer, dar, ca de obicei, personajele lui Gauguin nu răspund la întrebări. Sau cel mult răspund “nu ştiu”.

Dintr-un fruct de mango, dintr-un frunziş roşu şi o iarbă galbenă, din albastrul arzător al mării, din florile pe care femeile le strivesc în palme, din coada de păun a unui copac tropical, reconstituim treptat un paradis strălucitor, enigmatic şi indolent, uitând că Gauguin e un pictor care trăieşte, cum s-a spus, din culoare şi durere. Soarele curge pe pielea bronzată, ca pe lemnul pirogilor, şi iată-ne gata să trecem din istoria artei în istoria iluziilor noastre. Aşadar, remediul este o inocenţă visată, departe de disputele sordide şi de toate obtuzităţile ?  Să fii atât de naiv şi atât de puternic încât să rămâi senin, orice s-ar întâmpla ? Să laşi ca totul să atârne de o întrebare al cărei răspuns nu va veni niciodată ? Ce va fi peste o clipă, peste o noapte, peste un veac ?

Pe aceste femei de pe plajă nu le interesează că “azi” va deveni “ieri”. Stau pe nisipul fierbinte şi asta le e de ajuns. Din când în când îşi udă picioarele în apa sărată a mării, privind imobile vapoarele care lasă pe cerul cald şi înmiresmat o dâră de fum şi de regret ce va rămâne până la căderea serii. Noaptea, numai ţipetele păsărilor tulbură liniştea. Uneori câte o frunză uscată cade, pictorul o aude, dar foşnetul ei i se pare mai degrabă foşnetul  unui spirit. Gauguin înţelege atunci de ce băştinaşii pot să rămână ore întregi, fără a spune un cuvânt, privind cerul cu melancolie.

There is the Marae

There is the Marae

S-ar zice că vrea să ucidă timpul. Să sfărâme clepsidra. Să se învăluie într-un timp fără început şi fără sfârşit care se sustrage morţii şi totodată derizoriului, convins că numai scăldându-ne într-un râu încremenit vom putea afla adevărul. Tahitienii lui seamănă cu arborii, cu florile şi cu zeii. Ei există parcă după aceleaşi legi ca şi fructele  tropicale; nu cunosc tristeţea pentru că nu şi-au pus probabil nici problema fericirii. În mizeria noastră actuală, îl auzim pe Gauguin, nu există salvare posibilă decât în întoarcerea bine gândită şi firească la principii.

“Principii” e, poate, prea mult spus. E mai degrabă o încercare de salvare prin creaţie. Şi cum în artă între durere şi orgoliu nu e decât un pas, mi-l  imaginez pe Gauguin simţindu-se în coliba lui ca zeul Mahin care a înălţat în mitologia maori insulele polineziene din adâncurile mării. Ca toţi rătăcitorii incurabili, n-a încetat nici el să viseze un loc de unde să nu mai plece nicăieri. Tot căutând paradise pierdute, nu e de mirare că s-a decis să-şi clădească singur unul. Şi când Strindberg îi refuză prefaţa la un catalog pentru că nu-i putea iubi arta tahitiană, ia chiar tonul unui profet: “Eva concepţiei dumneavoastră civilizate ne face  şi ne va face aproape întotdeauna misogini; străvechea Evă care vă înspăimântă la mine ar putea să vă zâmbească într-o zi mai puţin amar”. Un om care spune asta nu se mai împiedică de obiecţii. Dacă vrea să picteze copacii în albastru, caii în verde şi nisipul violet, nu se sfieşte s-o facă.

Portrait of the Artist with the Idol

Portrait of the Artist with the Idol

Iubeşte o culoare muzicală şi e încredinţat că un pictor prost e ca un muzician care cântă fals. Culoarea sa dă viaţă lucrurilor şi în acelaşi timp le digeră, linia sa, şerpuind ca o liană, conturează fiinţele şi în acelaşi timp le înlănţuie. Beţi de parfumurile tropicale, tahitienii par prizonierii enigmei lor. Cât trebuie să sufere un om pentru a-şi închipui fericirea astfel ? Jean Valjean şi-a legat acum lanţul de un stâlp al colibei sale la tropice şi s­-a hotărât, ca să-şi suporte destinul, să se înconjoare de o natură fără probleme, în care totul e ambiguu şi indecis cala începuturi. Şi dacă o iluzie nu exclude singurătatea, cel  puţin o contestă.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1288 din 14.02.1980

13/04/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (V). Omul din Marte


We Hail Thee Mary (1891)

We Hail Thee Mary (1891)

Într-o vreme când începusem să am reticenţe faţă de pictura lui Gauguin, am încercat să mă conving, supralicitând îndoielile unor exegeţi mai acri, că o bună parte a pânzelor lui e opera unui braconier, un plagiat scăldat în lumina umedă a tropicelor.

Am căutat cu o voluptate care astăzi mă face să zâmbesc exemplele care dovedeau brigandajul. Pe măsură ce le confruntam, îmi era tot mai limpede că, în ciuda orgoliului cu care declara că nimeni nu l-a învăţat nimic, Gauguin a tras, totuşi, adesea cu ochiul la reproducerile aduse cu el în Oceania. Rătăcind prin paradisul lui tropical, întâlneam şi fantome care umblă prin muzeele Europei. Mai mult, descopeream cu surprindere că braconierul nu s-a sfiit să braconeze chiar pe propriul său teren.

Reproşul lui Cézanne că Gauguin i-a şterpelit trucurile şi i le-a plimbat pe la tropice nu era prin urmare chiar o simplă glumă… La capătul acestor eforturi am descoperit că ele au fost inutile. Fascinaţia pânzelor lui Gauguin continua să exercite asupra mea o atracţie unică, inexplicabilă şi ironică. Există un mister al acestei picturi pe care oricât l-am explica, el ne scapă. Şi oricât l-am înfrunta, el rămâne intact.

Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)

Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)

Odată ce ne-a muşcat şarpele pe care-l ţine în mâini Gauguin într-unul din autoportretele sale, otrava lui subtilă e, se pare, fără leac. Faptul mă intrigă cu atât mai mult cu cât, la un pictor ca Gauguin, e greu să facem abstracţie de om, iar omul ne şi deconcertează uneori. Răceala cu care a primit vestea sinuciderii lui Van Gogh e un exemplu. În plus, când abia ne-am obişnuit cu ideea că e un plebeu rătăcitor, el işi dă brusc aere de prinţ oriental. Van Gogh desluşea în pictura lui “un caracter blând, dezolat”, dar Van Gogh o vedea astfel influenţat, desigur, de propriul său caracter.

În realitate, acest amestec de braconier, somnambul şi geniu care se numeşte Gauguin şi care stârnea antipatii cu aceeaşi uşurinţa cu care fascina e, uneori cel puţin, tot ce poate fi mai diferit de tandrul şi exaltatul Van Gogh, cel mai laic sfânt al picturii. Într-un autoportret dedicat olandezului, s-a identificat singur cu Jean Valjean din Mizerabilii. Un Jean Valjean, adaugă el, personificând un pictor desconsiderat, târându-şi mereu lanţul prin lume. “Un prizonier”, exclamă la rândul său Van Gogh în clipa în care a văzut autoportretul.

Un prizonier, da, însă unul care şi-a atârnat singur de picior lanţul pe care-l târăşte. E ciudăţenia acestui ocnaş al mirajelor, cu nasul acvilin şi pleoapele grele. Dar şi grandoarea lui. Căci lucrul cel mai impresionant la Gauguin, care-i răscumpără toate extravaganţele şi ne reduce la tăcere suspiciunile, este voinţa cu care renunţă la tot pentru a se dărui în întregime picturii. Au mai fost pictori care au trăit în mizerie, dar nimeni nu s-a despuiat ca Gauguin de tot ce-a avut pentru a aparţine numai artei. A existat o vreme când picta numai dumineca şi în zilele de sărbătoare. A dansat şi el lângă nimfele lui Corot, după care şi-a mutat şevaletul pe domeniile lui Pissarro. Apoi s-a hotărât să picteze “în toate zilele”. Atunci pictura şi-a cerut drepturile asupra întregii lui vieţi. Nu l-a mai lăsat să împartă timpul cu nimeni.

Market Day (1892)

Market Day (1892)

Orice îl îndepărta de ea i se părea de neîndurat. A sacrificat totul, a pierdul totul, slujbă, cămin, prieteni, pentru ca, sărăcit, cu mâinile goale şi liber ca un primitiv, să se dăruiască în întregime unei singure pasiuni. La Paris, a lipit o vreme afişe, ca să aibă din ce trăi. În cea mai neagră mizerie, refuză să vândă o natură moartă de Cézanne, declarând că se va despărţi de ea numai după ce va fi renunţat la ultima cămaşă. În acest timp, ochii săi ciudaţi, de om care vine din Marte, cum zicea Van Gogh, caută cu obstinaţie dincolo de un orizont ştiut numai de el. Căci singurul cântec de sirenă pe care-l urmează acest aventurier este cel pe care-l murmură el însuşi.

Şi chiar dacă a aduce sacrifii artei nu înseamnă încă a face artă, n-am putea trece peste faptul că, spre deosebire de alţii, Gauguin a ajuns un Jean Valjean pentru că şi el a vrut-o. A renunţat la certitudinile unei situaţii cât de cât onorabile pentru a duce o viaţă de “lup jigărit”. Sau de pirat ciudat care ridică pe corabia lui steagul negru al revoltei împotriva civilizaţiei, dar care nu şi-a prădat decât propria viaţă pentru a o jertfi artei. “E un fel de Poussin fără cultură clasică”, s-a zis. Însă ce ne pot spune asemenea comparaţii ? Nici măcar căt o singură frază din mărturisirile tăioase ale lui Gauguin. “Cela je le ferai coûte que coûte”. Acest încăpăţânat care “ vrea să vrea” face  parte dintre cei, destul de rari, care nu cunosc jumătăţile de măsură.

Matamoe (1892)

Matamoe (1892)

E hotărât să trăiască numai pentru visul său şi să meargă până la capăt, chiar dacă nu ştie prea bine unde duce drumul pe care a pornit. Cine să ridice piatra să-llovească ? Beneficiarii tuturor conjuncturilor ? Îndeobşte, ei se mulţumesc să surâdă cu binevoitoare compasiune. Încă un Don Quijote. Da, încă un Don Quijote. Însă unul care a renunţat şi la Rosinanta şi la Sancho Panza. Chiar şi la Dulcineea. Tehura nu e decât o frumoasă tahitiană. Adevărata Dulcinee a acestui Don Quijote care târăşte lanţul lui Jean Valjean este arta. Pentru ea a sacrificat totul.

Şi apoi, dacă unii dintre cavalerii rătăcitori au devenit mizantropi, poate că nu sunt numai ei de vină. Dacă au urât civilizaţia, poate că au avut şi motive s-o facă. Să nu aruncăm totul în seama ciudăţeniilor caracterului lor. Altfel, admiraţia “comprehensivă” riscă să fie doar un mod ipocrit de a eluda adevărul.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1287 din 07.02.1980

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: