SERTARUL CU GANDURI

15/11/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (14). Vânătorul de corbi.


Van Gogh - A Path through a Ravine (1889)

Van Gogh – A Path through a Ravine (1889)

   ” Simt că aceasta e soarta pe care o accept şi care nu se va mai schimba” – (Van Gogh)

Există clipe, într-adevăr, când lumea pare aproape de ceea ce dorim să fie. Tabloul, s-a zis, are menirea de a fixa această clipă precară. El ne oferă şansa de a perpetua o sărbătoare. Dar ce se întâmplă când un artist pictează având un revolver în buzunar ? Ce fel de sărbătoare e aceasta ? Van Gogh a cerut revolverul hangiului la care locuieste. I-a spus că vrea să împuşte corbi. Vara, deasupra lanurilor de grâu copt de lângă Auvers, se strâng mulţi corbi şi-l stânjenesc de la lucru. Îi trebuie o armă cu care să-i alunge.

Nu, nu-i împuşcă. Îi pictează. deocamdată nu e nevoie de revolver. Dealtfel, corbii n-au atins încă grâul. “Vânătorul” mai are încă timp să le studieze zborul cu privirea lui de o fixitate ciudată.

E adevărat, corbii aceştia prevestesc ceva rău. Niciodată n-au fost atât de aproape de spicele coapte şi niciodată n-au fost atât de mulţi, atât de ameninţători. Parcă nici grâul nu mai seamănă cu cel din alte tablouri. Recunoaştem, desigur, vehemenţa lui Van Gogh, febra lui, imensele lui întinderi de grâu sub ceruri de o mare singurătate. Dar până acum grâul era cald, chiar dacă pictorul ştia de la început că „omul va fi grâul secerat”.

Acum grâul s-a răcit parcă, a devenit casant, ca gheaţa. Şi culoarea lui e alta. Lanul a devenit aproape brun. Parcă a fost atins de un vânt de sânge. Şi s-a crispat. Fiecare spic simte apropierea secerătorului. Corbii îi anunţă venirea. Nu mai e mult, poate optsprezece zile. Până atunci “vânătorul” va mai face câteva tablouri, dar acesta e cel care anunţă sfârşitul.  

Van Gogh - Apples (1887)

Van Gogh – Apples (1887)

 

Aici secerătorul va ajunge lângă şevaletul celui care pictează grâul. Îi va lua din mână penelul şi, încet, îi va duce mâna la buzunarul umflat unde se află revolverul. Pictorul va înţelege că a sosit momentul secerişului. Vara e înaltă, spicele s-au copt, recolta lui e acum gata de seceriş. Încă o amânare, totuşi, secerătorule. Trebuie terminat mai întâi tabloul acesta. Şi pe urmă nu e atât de uşor. Nici măcar un om bolnav care se consideră o povară pentru alţii nu poate renunţa atât de uşor.

A mai încercat s-o facă la azilul din Saint-Remy mâncându-şi vopselele, dar atunci era în criză. În schimb acum e lucid. Şi e altceva să ştii că renunţi. Să ştii că în jurul tău e viaţa şi tu să duci mâna la buzunarul umflat. Chiar dacă vânătorul acesta de corbi a murmurat odată la căpătâiul tatălui său muribund : „E dificil să mori, dar e şi mai dificil să trăieşti”. Şi chiar dacă ultimile sale autoportrete îţi fac aproape rău să le vezi. Pe ele e întipărită aceeaşi singurătate care există aici în Lanul de grâu cu corbi.

Aceşti corbi nu seamănă cu păsările mari şi albe care, la bătrâneţe, apar în tablourile lui Braque; acele păsări imobile care nu vin parcă de nicăieri şi care stau cu aripile deschise, fără să zboare, în mijlocul tabloului. Corbii lui Van Gogh vin, fără îndoiala, din singurătatea celui care îi pictează.

Van Gogh - Self-Portrait (1887)

Van Gogh – Self-Portrait (1887)

   Singurătatea e de obicei prima treaptă a solidarităţii, dar uneori artistul, cu sau fără vina lui, nu mai poate decât să coboare. Oglinda lui devine atunci rece, ca si lanul de grâu. Van Gogh a fost todeauna convins că nu poate învinge suferinţa decât storcând din ea maximum de forţă. Dar acum scrie: “Mă simt ratat. Iată bilanţul meu”.

Bilanţul, numai bilanţul, se schimbă totuşi. la Auvers, ultma sa etapă, Van gogh lucrează cu o anumită disperare calmă, aproape tot timpul. În şaptezeci de zile vor fi gata şaptezeci de tablouri. Plus desene, plus litografii. Admirabilul peisaj cu chiparoşi din grădina doctorului Gachet a fost pictat în mai puţin de douaă ore. Totul se precipită. Aerul încins al secerişului amestecă grâul, apoteoza şi moartea. Deşi suntem în cea mai fierbinte lună a anului, corbii lasă peste întinderea de grâu copt o dâră de frig.

Între timp, corbii s-au mai apropiat. Acum chiar ar putea fi împuşcaţi. Sunt în stol mare şi zboară tăios. Întunecă vara. Ameninţă. Prevestesc. E un strigăt negru care face câmpul de grâu să amuţească. Tabloul capată din ce în ce mai mult o valoare profetică. Vânătorul de corbi ştie, probabil, că peste câteva zile va fi el însuşi grâul.

Ceea ce ne izbeşte totuşi în primul rând e altceva : violenţa cu care sunt pictate lanul şi cerul. Rece, lanul pare să ardă. Are dogoarea gheţii când stai cu picioarele goale pe ea. Puntea subţire pe care a mers până acum ’’vânătorul” nu mai duce nicăieri, dar, oprit pe ea, el mai priveşte o dată, cutremurat de emoţie, grâul care a încolţit şi a crescut pentru a fi măcinat. Când un artist e împins sau ajunge singur în acest punct, el nu mai poate iubi lucrurile decât cu disperare şi inutil.

Van Gogh - Self-Portrait with Straw Hat and Pipe (1888)

Van Gogh – Self-Portrait with Straw Hat and Pipe (1888)

   Corbii au încremenit în aer. S-au transformat în tăcere neagră. O tăcere care atârnă deasupra lanului. Şi parcă timpul însuşi a încremenit. când va reîncepe să curgă, se vor auzi aripile corbilor foşnind. Atunci tabloul va fi gata. Şi secerătorul va deveni nerăbdător. Dar deocamdată secerătorul tace şi el. A amuţit, cum a amuţit şi grâul. Nu se aude decât pensula pictorului, grăbită, mânuită ca totdeauna cu mişcări nervoase, poate, mai nervoase acum. Pictorul e ca un alergător care simte apraope linia de sosire. El care scrisese odată „necesar e să continui, să continui…”, acum nu mai vrea să continue. De fapt, el însuşi aduce corbii. O face cu un amestec de revoltă şi de regret, dar lumina lor neagră ne anunţă că povestea grâului se apropie de sfârşit. Şi că secerătorul va fi una şi aceeaşi persoană cu cel secerat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1342 – 26.02.1981

Anunțuri

18/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (11). Melancolia activă.


” Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru” – (Van Gogh)

Van Gogh - Self-Portrait (1889)

Van Gogh – Self-Portrait (1889)

 

 

În mijlocul nefericirii, omul află nu numai singurătatea. Tot acolo descoperă şi cea mai mare nevoie de tandreţe. Şi tot acolo, el descoperă, ca Oscar Wilde în închisoare, că “supremul viciu este de a fi superficial”, de a fi ingnorat până atunci această mare nevoie de tandreţe.

Tandreţe care are şi reversul ei când un pictor ca Van Gogh se luptă nu numai cu natura „corp la corp”, ci şi cu teama că totul e inutil; când, în oglindă, nu se vede pur şi simplu pe el însuşi, ci întâlneşte un „altul”, care îi e foarte apropiat şi străin în acelaşi timp, pe care-l cunoaşte foarte bine dar nu-l înţelege complet, pe care-l priveşte cu un sentiment de curiozitate, amestecată cu tristeţe şi teamă: ce surprize îşi va mai rezerva sie însuşi ?

Există, într-adevăr, doi Van Gogh. Unul care se simte foarte aproape de starea unui vas spart. Şi unul care îi răspunde în aceeaşi clipă: cu cât sunt mai risipit, mai bolnav, cu atât mă simt mai artist ! Unul care e bântuit de disperări. Altul care strânge pumnii murmurând: curaj ! Unul gata să piardă. Altul hotărât să câştige. Unul care nu mai crede aproape în nimic. Altul care crede în lucruri imposibile. Între cei doi e o continuă luptă „corp la corp”.

S-a zis că melancolia e fericirea de a fi trist. Dar o asemenea definiţie, potrivită pentru alţii, nu poate fi aplicată cuiva care are nevoie să găsească în tristeţe un sprijin mai important decât fericirea, şi anume curajul de a-şi continua drumul, deoarece tristeţea înseamnă pentru el nu o lingoare trecătoare, ci un rău care îi atacă tot mai mult viaţa la rădăcină.  

Van Gogh - Self-Portrait (1889 )

Van Gogh – Self-Portrait (1889 )

 

“Rubens !, exclamă Van Gogh, iată: era un bărbat frumos şi mare crai. Courbet la fel, sănătatea le permitea să mănânce, să bea şi să sărute”. El vorbeşte prin urmare ca un ascet. Şi poate ar trebui să înţelegem de ce vorbeşte astfel, cu toate că nu putem canoniza singurătatea şi nu putem condamna pe nimeni pentru sănătatea lui. E greu să judeci corect un om sănătos, bogat şi anturat, când tu abia îţi poţi plăti vopselele şi o cameră într-un han sărăcăcios, când vrei să te convingi că bolile sunt vehicule celeste aşa cum trenurile şi omnibuzele sunt mijloace de locomoţie terestre, iar singurele femei pe care le-ai iubit ţi-au întors spatele.

Pe el, pe Van Gogh, lumea îl ocoleşte. Mai ales după ce şi-a tăiat urechea. Se discută despre el ca despre un nebun care, între crize, pictează ; şi care, la azil, trebuie păzit să nu-şi mănânce vopselele. În ciuda faptului că fratele său se ocupă cu negoţul de tablouri, nimeni nu-i cumpără nici un tablou. Poate e firesc, în aceste condiţii, să-l găseşti pe Rubens găunos, superficial şi emfatic, nu numai pentru că favoriţii Fortunei îl irită pe cel frustrat.

Dar Van Gogh, care n-a avut niciodată “o viaţă adevărată”, deşi a vorbit tot timpul despre ea, şi a urmat mai conştiincios decât alţii cursurile Universităţii mizeriei, pare convins uneori, ca personajele dostoievskiene, că “numai prin suferinţă se poate iubi cu adevărat pe pământul acesta “.

De aceea, cu cât pictorul e mai vulnerabil, mai aproape de starea unui vas spart, cu atât câmpia pe care o pictează se umple mai mult de soare. Cu cât chiparoşii sunt mai negri, cu atât ei seamănă mai mult cu o flacără. Disperarea e luminoasă, iar vara e tocmai bună pentru a crede că există un strigăt al tăcerii şi o sărbătoare a singurătăţii.

Van Gogh - Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

Van Gogh – Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

   “În loc să mă las în voia disperării, spune el, am înclinat spre melancolia activă, într-atât cât mă ţineau puterile să lucrez; sau, cu alte cuvinte, am preferat melancolia care nădăjduieşte şi caută, aceleia posomorâte care lâncezeşte, descurajează”. După această mărturisire, înţelegem mai bine frenezia cu care pictează uneori câte două tablouri pe zi.

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.

Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită”… Aceleaşi cuvinte, furie îndârjită, revin. Le repetă, poate, tocmai fiindcă se simte gata să cedeze. Le invocă mereu ca să-şi dea curaj. În el însuşi stau şi renunţarea şi îndârjirea. Şi starea de vas spart şi revolta împotriva ei. Şi umbra tot mai lungă a înfrângerii şi hotărârea de a continua lupta. Dar a o continua până când ? Cât va dura această disperată luptă corp la corp ? Câtă vreme Van Gogh va mai reuşi să-i dea curaj lui Van Gogh ? Câtă vreme Van Gogh va mai putea să-l sprijine pe Van Gogh când e gata să se prăbuşească ?

“Arăt mai sănătos acum”, îi scrie el lui Théo cu mai puţin de un an înainte de a muri. Sub asigurările liniştitoare pe care le dă fratelui său există un mâl amar în care poate înflori orice, chiar şi moartea. dar n-a spus tot el că într-o stea nu te poţi duce pe jos ?

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1339 – 05.02.1981

 

 

 

tags:

13/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (10). Martirul şi leul.


” Fac tablourile de parcă aş visa” – (Van Gogh)

Van Gogh - Biserica din Nuenen (1884)

Van Gogh – Biserica din Nuenen (1884)

   Un artist trebuie să răspundă la o întrebare mai importantă decât aceea dacă are talent. În mod normal, el nu poate evita întrebarea: ce va face cu acest talent.

Sigur, spunea Camus, au existat totdeauna în arena istoriei martirul şi leul. Primul se susţinea din consolări, al doilea din hrana istorică pe care o înghiţea. Dar înainte, artistul era pe trepte. El cânta pentru el însuşi sau în cel mai bun caz pentru a încuraja martirul şi pentru a distrage puţin leul de la apetitul său. Pe când acum artistul se găseşte jos, în arenă. Şi, bineînţeles, vocea lui nu mai poate fi aceeaşi.

Acest artist coborât în arenă – iar Van Gogh se numără printre cei aflaţi de la început aici – nu mai poate crea decât asumându-şi riscurile noii sale condiţii. Timpul când el cânta imitând păsările şi nu se simţea în primejdie a trecut. Acum, cântecul lui nu mai poate fi decât un cântec de teamă şi de speranţă; arta lui nu mai poate fi decât necruţătoare, sensibilă la lucruri pe care, înainte, pe trepte, le putea ignora.

Pierzându-şi libertatea de a nu suferi pentru ceea ce se întâmplă la câţiva paşi de el, artistul nu se mai poate izola în visul său, într-un refuz mut, fără să renunţe în acelaşi timp la onoarea menirii sale. Căci din punctul de vedere al martirului din arenă, un asemenea refuz este inutil. El se încheie în sterilitate.

Dar iată această afirmaţie suprinzătoare a lui Van Gogh: “Caut să evit orice ar avea raporturi cu eroismul şi cu martirajul”. Cum s-o alegem ?

Van Gogh nu mai pictează acum tăcerea bituminoasă a “mâncătorilor de cartofi” şi a câmpurilor cu mărăcini din Olanda. Pictează, în schimb, câmpuri pline de soare. Ce fel de revoltă e să pictezi o lume inundată de lumină ? El nu protestează nici împotriva dramei lui, nici împotriva durerilor lumii.

Trăieşte în mizerie şi pictează amieze somptuoase. Locuieşte într-un deşert şi îşi strigă dragostea. Se va sinucide chiar, fără o vorbă de protest. “Sunt liber să fac cu corpul meu ce vreau”, vor fi singurele cuvinte pe care le va spune jandarmilor veniţi să-l interogheze pe patul de moarte. De un secol, arta cea mai înaltă e o artă de protest şi tocmai cel mai In drept să strige asta în arenă renunţă, se pare, s-o facă.

Pentru cei care nu văd că a duce pistolul spre piept fără nici un reproş poate fi un rechizitoriu mai cumplit decât altele, Van Gogh nu cântă nici ca să încurajeze martirul, nici ca să distragă atenţia leului de la apetitul său. Pur şi simplu, nici leul, nici martirul nu se mai văd din pricina luminii.

Vincent van Gogh - Bujori in vaza de cupru - 1886

Vincent van Gogh – Bujori in vaza de cupru – 1886

   Dar e prea strălucitoare, prea sonoră această lumină, ca să nu întelegem că fiul deşertului vrea să-şi cultive deşertul. Nu ne lasă să-i vedem, neluminată, singurătatea. E prea mândru ? Sau e atât de plin de o tandreţe necheltuită, încât nimic nu i se pare mai urgent decât furia de a o risipi acum fără nici o măsură ? El care a rupt aproape toate legaturile cu lumea are nevoie, probabil, să exalte tot ce încă îl mai ţine legat de lume.

De fapt, în arenă s-a mai petrecut o schimbare. Spectacolul nu mai e cel cunoscut: leul care devoră, martirul care e devorat şi artistul care e martor. Artistul a luat acum locul martirului. El însuşi va fi sfărâmat între dinţii leului. Cu atât mai mult ne mirăm. De ce se comportă ca şi cum în lumină putem ierta totul ?

E adevărat, Van Gogh citează epitaful cuiva “care nu s-a plâns niciodată de nimeni” şi scrie că a suferi fără să se plângă e unica lecţie pentru el. Dar bănuim că discreţia nu e totul. Van Gogh e mai mult decât un martir discret. La urma urmei, lumina din tablourile lui ne arde ochii. Sau, poate, lumina e strigătul pe care-l aşteptam ?

În loc să ne arate dâra de sânge care rămâne în urma lui, Van Gogh ne arată migdalii înfloriţi, lanuri de grâu, ceruri înstelate. Ne arată apoteoza verii prin care trece. El, care nu cunoaşte decât sacrificiul, ne arată că Frumuseţea există. Mai mult: că ea e dureroasă, că departe de a fi moale, catifelat, glasul ei sună câteodată teribil.

E firesc, dealtfel, căci frumusetea e văzută acum cu o clipă înainte ca artistul să fie zdrobit între dinţii leului. Numai că în această ultimă clipă Van Gogh crede că “pictura e mai mare decât noi şi de mai lungă durată decât viaţa noastră” şi e convins, probabil, că acest adevăr e chiar mai important decât moartea, trebuie, aşadar, reamintit…

Omul a învăţat mai întâi să iubească frumuseţea. A şi purtat războaie pentru ea, ca la Troia. Apoi, nu i-a mai fost deajuns. A visat dreptatea. Căutând-o, n-a ajuns încă acolo unde se află dreptatea, în schimb s-a îndepărtat atât de mult de frumuseţe încât aproape i-a uitat chipul. Şi numai arta i-l poate restitui, pentru ca atunci când va sosi la hotarele dreptăţii să nu se întrebe dezolat: “De ce am făcut această lungă călătorie ? Dreptatea nu e întreagă decât în prezenţa frumuseţii”.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1338 – 29.01.1981

09/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (9). Mistralul de iarnă.


„… viaţa mea e atacată chiar la rădăcină” – (Van Gogh)

 

Vincent Van Gogh - Sunflowers, c.1888

Vincent Van Gogh – Sunflowers, c.1888

   Rugat de Van Gogh să vină la Arles şi să împartă cu el “Atelierul Sudului”, Gauguin se hotărăşte după multe amânări. soseşte în octombrie şi, la început, totul pare să meargă bine.

Îi apropiau, dealtfel, multe lucruri. Niciunul nu e un răsfăţat al destinului, în genul lui Rubens. lumea îi ocoleşte, discută despre ei cu milă sau cu dispreţ. Amândoi fac parte dintre artiştii despre care Van Gogh spunea că plătesc un preţ prea mare de sănătate şi libertate, de care nu se bucură deloc, înhămaţi, ca un cal de birjă, la truda lor.

Unul şi-a părăsit slujba şi familia ca să picteze pânze pe care nu i le cumpără nimeni. Altul trăieşte singur din copilărie, n-a avut niciodată ceea ce se cheamă o “situaţie”, trăind din banii pe care îi trimite devotatul său frate. Cu alte cuvinte, într-o lume dispusă oricând să dea unui artist sfatul de a se feri, ca de durerea de dinţi, să contrarieze, amândoi sunt suspecţi.

Dar tot atâtea lucruri îi separau.

Van Gogh îl admira sincer pe Gauguin.

Gauguin, în schimb, avea o părere destul de tulbure despre stima faţă de alţii.

Van Gogh era preocupat de himerele sale legate de “Atelierul Sudului”.

Gauguin era preocupat mai ales de el însuşi.

Van Gogh era susceptibil, uşor de rănit.

Gauguin nu admitea decât să domine.

Van Gogh era un naiv. Îi va scrie singurului critic care va publica un articol elogios despre el în timpul vieţii că exagerează.  

Vincent Van Gogh - Terrace and Observation Deck at the Moulin De Blute-Fin, Montmartre, 1886

Vincent Van Gogh – Terrace and Observation Deck at the Moulin De Blute-Fin, Montmartre, 1886

 

Gauguin se va dovedi până la urmă un regizor destul de abil al carierei sale postume. Va forţa istoria artei să-i deschidă uşile şi va intra tropăind cu vechii săi saboţi de marinar în muzee.

Van Gogh se îndoia de sine.

Gauguin se îndoia de toţi ceilalţi. Cu eternul său surâs sardonic şi provocator, el nu era omul maleabil care să ţină seama de susceptibilităţile lui Van Gogh.

Un sfânt, un utopist, un vizionar, un idealist, un martir, un posedat, un profet, s-a spus despre Van Gogh. Nimeni n-a folosit în legătură cu el cuvântul „aventurier”.

Nimeni n-a ocolit acest cuvânt, în schimb, în legătură cu Gauguin.

Unul ambiţios şi egoist, celălalt altruist şi sensibil, cei doi nu erau făcuţi pentru a se înţelege. După entuziasmul primelor zile, încep certurile. Tensiunea devine tăioasă şi se ajunge, poate, chiar la ameninţări.

Există destule împrejurări în care ceea ce ne apropie de cineva ne şi desparte, ca să ne mai mirăm de caracterul relaţiilor dintre cei doi mari pictori. În ce mă priveşte, cred numai că trebuie să fim reticenţi cu unele amănunte din mărturia lui Gauguin. El a povestit întâmplările petrecute în acel început de iarnă provensală, când Van Gogh a avut prima criză, cincisprezece ani mai târziu, când nu mai putea fi contrazis.

Şi există în aerul condescendent, neplăcut, rece şi cam arogant pe care-l adoptă Gauguin când scrie despre Van Gogh ceva care, pe mine cel puţin, mă face să bănuiesc că n-a pierdut prilejul de a prezenta versiunea care îi convenea cel mai mult, justificând astfel fuga sa de la Arles de lângă un prieten nebun.

Afirmaţia că Van Gogh i-ar fi aruncat un pahar în cap în vreme ce beau răcoritoare într-o braserie, incident despre care Vincent nu pomeneşte nimic în scrisorile lui, ar trebui privită cu un minimum de prudenţă, ca şi relatarea celor petrecute a doua zi.

„După cină, povesteşte Gauguin, am simţit nevoia să ies singur şi să iau puţin aer pe cărările cu dafin în floare. deodată am auzit în spatele meu un pas binecunoscut, rapid şi sacadat. M-am întors chiar în momentul când Vincent se repezea spre mine cu un brici deschis în mână. Privirea mea, în acel moment, trebuie că a fost foarte puternică, încât el se opri şi, coborând capul, s-a întors şi a plecat în fugă spre casă”. De aici, tragedia intră pe scenă.

Ajuns acasă, Van Gogh se duce la oglindă şi îşi taie cu briciul o ureche. Într-un hebdomadar local, apăru acest fapt divers : „Duminecă seara, la unsprezece şi jumătate, un anume Vincent Vaugogh ( !), pictor, originar din Olanda, s-a prezentat la casa de toleranţă nr.1, a întrebat de o anume Rachel şi i-a dat acesteia… urechea sa spunându-i : »<< Păstrează acest obiect preţios>>. După care a dispărut. Informată de această faptă, care nu putea să aparţină decâu unui biet alienat, poliţia s-a dus a doua zi dimineaţă la acest individ pe care l-a găsit culcat în patul său, nedând aproape niciun semn de viaţă. Acest nefericit a fost admis de urgenţă la ospiciu”. Între timp, Gauguin se întoarce la Paris.

Întâmplarea a fost mai târziu interpretată în fel şi chip. S-a văzut în ea inclusiv un ritual tragic inspirat de obiceiul matadorilor din Provenţa de a oferi urechea taurului doborât femeii iubite. S-a vorbit despre autopedepsire…

Vincent Van Gogh - The Café Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night, c.1888

Vincent Van Gogh – The Café Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night, c.1888

   Ceea ce ştim sigur e că, în acea zi de 25 decembrie, echilibrul vieţii lui Van Gogh s-a rupt. Corbii au năvălit brusc în incendiul său… În această perioadă a anului, mistralul e mai frecvent decât vara şi suflă violent. Tocmai potrivit pentru a exaspera un artist cu nervii uzaţi, extenuat de surmenaj şi de tensiunea unor luni în care a pictat cât alţii într-o viaţă.

Înnegrind chiparoşii în drum spre Mediterana, el vine rece. Ca aripa nebuniei. „Păzeşte-te, a doua zi după sărbătoare, de mistralul de iarnă”, scrie undeva Van Gogh.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1337 – 22.01.1981

04/12/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (8). Grâu şi lumină 2.


” Soarele m-a omorât” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - Sun over Olive Grove, 1889

Vincent Van Gogh – Sun over Olive Grove, 1889

    În Provenţa, Van Gogh a descoperit şi soarele şi boala. Cine reconstituie ultimii săi ani de viaţă observă uimit că apropierea morţii, în loc să întunece lumina, o face si mai intensă. Soarele devine acum enorm. Cerul, de un albastru dur. Liniile se răsucesc ca într-o febră nestăpânită.

S-a vorbit despre această lumină a lui Van Gogh aproape tot atât de mult şi tot atât de inutil ca despre surâsul Giocondei. Taina a râmas intactă. Ce ce poate explica acolo unde numai tăcerea are glas ? Probabil, orice operă este într-o anumită măsură comentariul unei vieţi. Chiar atunci când autorul ei nu vrea acest lucru.

Pe o Golgotă însorită capătă alt ecou vorbele: “Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”. În lumina ei necruţătoare nu se poate ascunde nimic. Nici ceea ce face inima să cânte, nici singurătatea. Ca în umbra lui Rembrandt. Şi tot ca în umbra lui Rembrandt, dragostea de viaţă nu se opreşte decât în moarte…

Ora care-l atrage cel mai mult pe Van Gogh este amiaza, apogeul zilei. Mai ales vara, când totul se purifică incinerat de soare. Până şi sinuciderea lui se va petrece nu în obscuritatea unei camere de hotel, ci în plin soare, pe câmp. În mijlocul unui lan de grâu şi lângă şevaletul său.  

Vincent Van Gogh - The Red  Vineyard At Arles, c.1888

Vincent Van Gogh – The Red Vineyard At Arles, c.1888

 

Astfel, această sinucidere va semăna mai mult a ritual. Vara va triumfa în jur, lumina va avea gust de cenuşă şi vântul va împrăştia peste câmpurile de grâu această cenuşă luminoasă. Totul ca în pânzele lui Van Gogh unde o lumină tăioasă învăluie tăcerea neagră a corbilor şi unde pictorul, mereu grăbit, concentrează în ultimii ani iubirea şi suferinţa în aceeaşi culoare.

Căci n-are vreme să le picteze separat. În orice clipă, soarele, prea orbitor, se poate îndolia. Un câmp răscolit de vânt, un cer care vibrează, un chiparos arzând ca o flacără, trebuie să spună de fiecare dată totul, şi aproape fiecare tablou e în acelaşi timp rană şi cântec. Mistralul şi lumina fac grâul să delireze si din chiar delirul grâului apar corbii. din chiar gloria amiezii se iveşte secerătorul. El va tăia spicele şi va lega snopul. Strivită, lumina se va transforma în sânge, deoarece istoria oamenilor e ca istoria grâului.

Vincent Van Gogh - The Reaping at La Crau

Vincent Van Gogh – The Reaping at La Crau

   Cézanne a descoperit că soarele nu poate fi reprodus. El trebuie reprezentat prin altceva, prin culoare. Van Gogh apelează pentru asta la galben. Galbenul, culoarea grâului, a luminii, dar, pentru el, şi a iubirii. Ca şi Michelangelo, se poate întreba: “Iubesc, de ce altceva m-am născut ?”.

În dialectul luminii provensale, pictura lui repetă, dealtfel, necontenit îndemnul cunoscut din scrisori: “trebuie să iubeşti cât poţi, căci aici se află adevărata forţă”. În timp ce Cézanne, fiu al Provenţei, forţează culoarea să caute ordinea lucrurilor, nordicul Van Gogh lasă culorile să strige pasiunea. Puţini ne-au vorbit despre dragostea de viaţă ca acest sinucigaş. Puţini ne-au vorbit depre lumină ca acest pictor pentru care lumina cea mai arzătoare e o lumină neagră. Dacă n-am cunoaşte tragedia sfărşitului lui Van Gogh, am fi tentaţi să credem că vara el a fost fericit.

Şi poate că a cunoscut, într-adevăr, şi momente de fericire în faţa acelor discuri de floarea-soarelui cu care şi-a împodobit pereţii sau a lanurilor de grâu pe care nu obosea să le picteze.

Numai că această fericire nu e niciodată singură. Soarele e un soare de focşi chiparoşii devin ruguri. Surescitat, Van Gogh nu mai poate vorbi cu glasul normal. El ştie că totul se va întâmpla “într-o lumină vie, sub un soare care inundă lumea”.

Îmbrăcat într-o bluză de salahor, îşi uzează viaţa, murmurând că simbolurile infinitului sunt semănătorul şi snopul. Şi chiar dacă totul devine teribil în jurul lui pe această Golgotă, nu dă înapoi. Pe masură ce e mai mult ameninţat de noaptea dinlăuntrul său, pune şi mai multă lumină în pânzele sale.

E o lumină prin care Apolo n-a trecut niciodată. Cu o clipă înainte a trecut, probabil Dyonisos, îngândurat, având un spic de grâu între dinţi. Acest zeu a amestecat totdeauna vinul si sângele, sărbătoarea şi tragedia. Nu ne-ar surprinde să-l reîntâlnim aici lângă un pictor care ar împodobi statuile grecilor cu buchete de floarea-soarelui şi cu spice de grâu.

Vincent Van Gogh - The Iris

Vincent Van Gogh – The Iris

   Dar niciodată lumina n-a vorbit astfel despre inima unui om. Pe nici o Golgotă n-a fost atâta vară şi atâta disperare prefăcută în lumină. Acest artist care a învăţat să picteze la treizeci de ani şi amurit la treizeci şi şapte de ani ne-a lăsat cea mai patetică dramă a luminii.

Nimic nu este aici ca de obicei. Şi rar un entuziasm mai puţin facil, ca acela strigat de Van Gogh când galbenul său devine sonor. Pictorul aleargă prin această lumină şi se scaldă în ea ca într-un exil. Ca şi cum lumina îl apără, îl face invulnerabil, fiind un zid străveziu între el şi singurătatea lui, între el si destinul lui.

Van Gogh incearcă, poate, să se salveze de noaptea care urcă în el, iubind fără măsură ceea ce alţii iubesc normal. De aceea, poate, lumina este mai orbitoare sub penelul său decât în natură: este a unui om care a făcut din ea, sau a vrut să facă din ea, un exil din nefericirea lui.

Cu cât lumina aceasta e mai triumfătoare, cu atât e mai dureroasă de fapt. Ea preface singurătatea în lumină, preface presimţirile şi boala în lumină, dar nu reuşeşte să ascundă tensiunea din care se naşte. Şi tocmai tensiunea ei trădează metamorfoza. În cele din urmă observăm că siluetele chiparoşilor ard din ce în ce mai întunecat, ca într-o zi în care bate mistralul.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1336 – 15.01.1981

 

 

tags:

15/10/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (7). Grâu şi lumină 1.


” O, soarele minunat de aici, în plină vară. Te bate în cap şi nu mă îndoiesc deloc că poţi să înnebuneşti din pricina lui” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - Starry Night over the Rhone, c.1888

Vincent Van Gogh – Starry Night over the Rhone, c.1888

   Înainte de a fi o poveste despre dragoste, labirintul e o poveste despre moarte. Şi totuşi, şi de data aceasta trebuie să ne amintim mai întâi povestea de dragoste. Căci, cum spunea Van Gogh, în viaţa unui pictor poate că moartea să nu fie ceea ce e mai greu.

E adevărat că această poveste de dragoste e destul de ciudată. Mai întâi ea e trăită de un om singur, căruia i-a rămas să iubească iubirea. Apoi, desfăşurându-se pe cel mai însorit pământ al Franţei, care din punctul de vedere al luminii este un pământ elin, ea n-are nimic, totuşi, din armonia calmă care caracterizează sufletul mediteranean.

Se înrudeşte doar cu acea parte a sensibilităţii greceşti care a descoperit că, strălucind mai puternic soarele devine negru. Lumina arde la Van Gogh până la suferinţă. El iubeşte viaţa aproape brutal, pentru a-i cunoaşte parcă întreaga nefericire. Şi soarbe din ulciorul verii toată lumina înainte de a-l sfărâma.

Ceea ce mă tulbură la Van Gogh este tocmai acest amestec de lumină şi suferinţă. Nu cunosc o sărbătoare mai tragică a soarelui decât lanurile sale strălucitoare de grâu la amiază unde lumina e atât de aproape de moarte. Pictorul se simte făcând parte din lumea grâului şi el ştie că pe câmp există nu numai semănătorul, ci şi secerătorul.  

Vincent Van Gogh - Starry Night, c.1889

Vincent Van Gogh – Starry Night, c.1889

 

Corbii nu se văd încă, dar ei pot fi bănuiţi. Niciodată lumina lui Van Gogh nu e calmă, duminicală, ca la impresionişti. Prin ea trece mereu o adiere de pasiune şi de spaimă. E ceva ca o aureolă dureroasă a lucrurilor, o risipă dogoritoare, între primejdie şi extaz. Şi pe măsură ce ne uităm mai bine, descoperim că grâul creşte pe Golgota unui martir al artei.

Acest martir urcă printre lanurile de grâu cu şevaletul în spinare. Lumea l-a privit curioasă şi cu un amestec de compasiune, dar numai până lapoalele Golgotei. Acolo l-a părăsit, l-a lăsat singur. Să urce şi să picteze. Să se lupte cu tăcerea care-l înconjoară şi cu corbii care se apropie. Mistralul învolbură uneori lanurile de grâu făcând să plutească deasupra lor o muzică aurie şi anxioasă, căldura sfărâmă aripile păsărilor şi niciodată parcă disperarea n-a fost atât de aproape de fericire.

Nu ne mai miră că pe această Golgotă, unde cresc lanuri fierbinţi de grâu şi unde într-o zi vor apare corbii anunţând răstignirea, suferinţa preferă lumina şi strălucirea verii pentru a se exprima.

Soarele se inflamează, devine aproape halucinant, pictat cu vehemenţă şi cu o iubire arzătoare, în acel ton înalt de galben atât de caracteristic lui Van Gogh.

Dincolo de grâu, apar uneori măslini. Măslini bătrâni, crescând sinuoşi sub rafalele mistalului şi ale soarelui, cicatrizaţi de intemperii. Oare întâmplător consideră Van Gogh măslinul ca pe un frate ? Aceşti măslini au primit tot atâtea lovituri de la vânt câte a primit el de la viaţă. Le e frate, într-adevăr. Prin frunzişul lor, mistralul suflă uneori uscat, agresiv şi insinuant. Mistralul acesta parcă prevesteşte ceva.

El aduce, noaptea, pe străzile din Arles, o nevroză ciudată, împingând totul la paroxism, cel puţin în tablourile olandezului care locuieşte într-o casă cu pereţii galbeni (mereu galbenul său obsedant !), un paroxism care-l face pe Van Gogh să fie din ce în ce mai nerăbdător si mai fecund, mai neliniştit şi mai neliniştitor.

Suflarea mistraluului e însă acum exorcizată de lumina amiezii. Cu pipa strânsă între dinţi, cu corpul înclinat, pictorul îşi continuă urcuşul. Fără martori. Poeţii spun că ora sinuciderilor rituale este miezul nopţii. În consecinţă, miezul zilei trebuie să fie ora celor mai adânci iubiri.

Dar pentru Van Gogh cele două puncte se întâlnesc. Corbii nu vor apare deasupra unui câmp dezolant şi pustiu. Vor apare deasupra grâului care aşteaptă să fie secerat. Grâu şi corbi laolaltă în sărbătoarea verii, în aerul încins al secerişului. Golgota lui Van Gogh este plină de miresmele grâului şi de soare, iar cel care o urcă nu este un dezgustat de viaţă. Este un om care nu înţelege Judecata de apoi decât într-un singur fel: ca o împrejurare în care Dumnezeu se justifică.

Vincent Van Gogh - Still Life with Lemons on a Plate, 1887

Vincent Van Gogh – Still Life with Lemons on a Plate, 1887

   Este un barbar al luminii sau un misionar al luminii care ne cere, poate, să cunoaştem nu atât legile artei, cât ale dragostei şi ale suferinţei, pentru a preţui cum se cuvine, sau măcar pentru a înţelege, patima cu care pictează strălucirea grâului.

Îl prigonesc boala şi indiferenţa lumii, dar pănă şi în noaptea bolii sale soarele arde violent. Şi dacă pictura nu este decât morală construită cum credea Stendhal, ne dăm seama, acum, şi mai bine de ce spunea: “Slăbiciunea mea să fie tăria mea”. Şi că, iubind lumina grâului, îşi pledează cauza.

Faţa asimetrică, aspră, cotropită de o barbă roşcată seamănă din ce în ce mai mult cu grâul, iar viaţa lui cu o Golgotă însorită unde Van Gogh se va răstigni singur. Proust zicea că pentru fiecare mare artist există o imagine simbolică. Dacă are dreptate, pentru Van Gogh această imagine ar putea fi aceea a unui disc de floarea soarelui.

El suferă parcă, asemenea florilor sale, de heliotropism. Dar grâul, mai ales grâul este simbolul acestui zbucium luminos. Grâul este chiar viaţa. Viaţa desfăşurată între semănător şi secerător. Firul de grâu încolţit din pământ şi snopul. Iată limitele

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1335 – 08.01.1981

28/09/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (6). Semănătorul.


Vincent Van Gogh - Self-Portrait, c.1890

Vincent Van Gogh – Self-Portrait, c.1890

              ” … eşti grâu şi locul tău e într-un lan de grâu” – (Van Gogh)

Mărturisesc că scrisorile lui Van Gogh mă emoţionează tot atât de mult cât şi pictura lui. Într-un „muzeu Van Gogh”, eu aş însoţi toate autoportretele olandezului cu fraze din scrisorile lui, care ar ajuta, mai bine decât orice explicaţie, pe cei care le privesc să le înţeleagă.

Ce să mai spui despre autoportretul cu capul descoperit şi fără barbă, pictat nu mult înainte de moarte, după ce citeşti aceste doua fraze dintr-o scrisoare adresată mamei sale: „Din autoportretul pe care îl anexez vei vedea că, deşi am fost pe la Paris, Londra şi prin alte oraşe mari, arăt, totuşi, mai mult sau mai puţin, ca un ţăran din Zundert, aşa de pildă ca Toon sau ca Piet Prins, ba uneori îmi închipui că am ajuns să gândesc şi să simt ca ei. Doar că ţăranii sunt de mai mare folos pe lumea asta”…

Cel mult să ne amintim de ce galbenul-roşcat al feţei e chiar culoarea grâului în prag de seceriş şi că semănătorul a disparut undeva dincolo de orizontul spre care priveşte, probabil, Van Gogh.

A trecut ceva timp de când a pictat un semănător urcând pe un câmp arat, cu bulgări de pământ violeţi, sub un cer cu nori roz. Un semănător aureolat de discul imens şi galben al soarelui, care înaintează, cu acest nimb, ca un profet. Sau ca un filozof, căci grâul îl obsedează pe Van Gogh deoarece în istoria grâului vede istoria oamenilor.

Grâul e semănat, lanul creşte şi se maturizează sub un cer tulbure sau luminos. Apoi, într-o zi va apare secerătorul. el va tăia spicele şi va lega snopul. Ciclul vieţii curge de la sămânţă la spic, de la semănător la secerător, mereu reluat, ireversibil şi infinit. Şi “chiar dacă omul nu e semănat în pământ ca să încolţească”, povestea lui e ca povestea grâului.  

Vincent Van Gogh - Seascape at Saintes-Maries, c.1888

Vincent Van Gogh – Seascape at Saintes-Maries, c.1888

 

Toţi am apărut pe un asemenea câmp, unde ne-am visat recoltele şi am uitat, poate, că secerişul ne va găsi bogaţi sau săraci după cum ne-am înţeles destinul, şi iată de ce sunt atâtea lanuri de grâu în opera lui Van Gogh, de ce numărul secerătorilor creşte spre sfârşit în tablorile lui şi, într-o zi, deasupra spicelor calde îşi vor face apariţia corbii.

S-ar zice că-şi pictează obrazul în culoarea grâului din pricina părului său roşcat, dar cine se uită atent descoperă în autoportretele sale toate nuanţele de galben din istoria unui lan de grâu şi că ultimile autoportrete au chiar culoarea arămie dinainte de seceriş. povestea lui Van Gogh însuşi e ca povestea grâului.

El compară nu numai viaţa, ci şi pictura cu grâul. A vrut să fie semănător, să-şi semene talentul cum face ţăranul care semănă. În acest sens, ne apare şi mai revelatoare comparaţia cu ţăranii din Zundert. Acei ţărani care nu cunoşteau răgazul, ca şi el; care, sculaţi din somn, nu ştiau, ca şi el, altceva decât să reia de la capăt truda lor. Pământurile negre, pline de mărăcini, ale Brabantului, erau darnice numai cu cei care le munceau fără odihnă. La fel se luptă şi Van Gogh în pictură.

Recolta lui e pictura lui. Numai că fructele pământului sunt acum strălucitoare, cu totul altfel decât cartofii sărăcăcioşi care abureau în mâinile „mâncătorilor de cartofi”. Lanurile de grâu se învolbură într-un delir luminos, iar floarea soarelui seamănă cu discul care-l aureola pe semănător.

Odinioară nu picta flori, Ele n-aveau ce căuta în lumea închisă a „mâncătorilor de cartofi”. Ar fi părut indecente. În schimb, acum, paleta lui Van Gogh se lasă Incendiată de soarele sudului. Înseamnă această lumină o ruptură ? De fapt, Van Gogh spune cu ajutorul luminii ceea ce a spus şi în pictura sa neagră. E aceeaşi fraternitate care cântă în inima acestui solitar, numai că semănătorul trece acum pe un câmp unde suflă mistralul, iar grâul creşte pentru a fi măcinat în văpaia verii meridionale.

Înainte, oamenii săi se gândeau ca şi cum s-ar ruga. Acum s-au decis să se uite şi dincolo de izolarea lor. Cerul nu mai e apăsător şi cenuşiu. Pe el se înalţă un soare imens şi galben. Arborii nu mai par morţi, câmpul nu mai e îngheţat. Pe urmele semănătorului încep să ardă mari lanuri de grâu. Suferinţa a luat foc. Melancolia suflă fierbinte. Spicele se clatină, lovite parcă de o presimţire. Dar corbii nu se văd deocamdată. Nici paşii secerătorului nu se aud.

Vincent Van Gogh - Van Gogh  Sower, 1888

Vincent Van Gogh – Van Gogh Sower, 1888

   Semănătorul încă îşi mai poate privi recoltele. El tace, dar tăcerea a devenit beţie solară. Mărăcinii au lăsat locul chiparoşilor, singurii care au rămas negri, dar şi ei ard. Tristeţea lui Van Gogh a ieşit din emisfera ei de frig şi a intrat în plină caniculă. Sfidând orice prudenţă pictorul înaintează în această febră şi, într-un ritm aproape înfricoşător, tablourile se umplu de insolaţia lui luminoasă. Până şi cerurile de noapte au un pojar care­-ţi dă un frison.

Nordicul Van Gogh cântă în gura mare imnul său despre soare, apraope ca un barbar. E un nordic coborât în sud, ca şi Nietzsche, şi de aceea strigă la fel. Nu poate să vorbească normal. E patetic şi excesiv. Emoţia lui e beţie. Se numără printre semănătorii care lasă în urma lor şi o dâră de sânge, dar care, hotărâţi să nu se teamă decât de limitele lor, nu se plâng.

În locul tonului argilos din primele tabouri, culorile ţâşnesc arbitrare şi dogoritoare ca lava unui vulcan. Recolta are puţin timp să crească, să ajungă la maturitate. De aceea e impetuoasă, năvalnică, biciuită parcă de un vânt luminos, ucigaş şi irezistibil. după două veri, prin lanurile de grâu se vor auzi paşii secerătorului.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1334 – 01.01.1981

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: