SERTARUL CU GANDURI

26/03/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (IX). Un pictor fericit 6.


Jean-Louis Forain (1852-1931) - Joris-Karl Huysmans, 1878

Jean-Louis Forain (1852-1931) – Joris-Karl Huysmans, 1878

   Eugenio d’Ors când vizita un muzeu necunoscut se ducea în ultima sală, apoi se întorcea la intrare, declarând că nu vede limpede decât acele lucruri despre care ştie unde se termină.

Unde se termină viaţa ? Fireşte, în moarte. Renoir priveşte însă moartea doar pentru a se întoarce să iubească şi mai mult viaţa. Va ajunge în ultima sală într-un fotoliu de infirm, aproape paralizat. E poate simplă legendă faptul că în ultimii ani ai vieţii trebuia să i se lege penelul de degetele anchilozate de reumatism.

În realitate, se pare, trebuia numai să-i aşeze cineva cu grijă penelul între degetele înţepenite şi să i se pregătească paleta. Legenda penelului legat de degete s-a născut din pricină că pielea mâinilor jupuindu-se mereu, pictorului i se bandajau mâinile.

Dar ceea ce e important e că Renoir nu renunţă la pictură nici acum. Învelit cu o pătură pe picioare îşi petrece în fiecare zi câteva ore în faţa şevaletului. Face asta cu preţul unor mari suferinţe şi trebuie să se odihnească des.

Şi mai mult decât toate aceste amănunte ne tulbură o frază pe care bătrânul pictor o murmură în această ultimă sală. Tocmai acum, ajuns aproape la optzeci de ani, el exclamă: Je crois bien que j’ai trouvé. „Am găsit”. Câţi pot spune asta ? Uneori nu ştim prea bine nici ce căutăm. Ce forţă admirabilă are acest bătrân cu ochii aburiţi de o uşoară melancolie să opună din căruciorul său de infirm tuturor disperărilor care ne pot înăbuşi chiar fiind sănătoşi o frază atât de laconică şi de neechivocă în acelaşi timp ?  

Jean-Louis Forain (1852-1931) - La danseuse aux bas roses

Jean-Louis Forain (1852-1931) – La danseuse aux bas roses

 

Poate că mai mult decât orice confesiune, această frază ne vorbeşte despre adevăratul Renoir, despre visurile modeste, dar foarte umane din privirile femeilor pe care le-a pictat şi despre modul său de a trece prin viaţă fără grabă şi fără spaimă. „Am găsit”, şopteşte el. „Am găsit”, într-o lume în care atâţia ne-au asigurat că n-avem nici ce căuta, că totul e absurd, fără sens, inutil, chiar căutarea unui sens, chiar o revoltă…

Comoara pe care atâţia au căutat-o, pe care piraţii filosofiei au crezut c-o pot fura, comoara de care ne-au vorbit poeţii, care l-a îmbătat pe Don Quijote, după care alerga din femeie în femeie Don Juan, comoara în care scepticii n-au mai crezut şi pe care pesimiştii au contestat-o şi chiar au dispreţuit-o, comoara care părea să fie eşecul iluziilor, ţărmul inaccesibil, Hiperboreea, lâna de aur visată de argonauţi… ei bine, toate acestea nu sunt simple poveşti, dacă reuşeşti să crezi în ele destul de mult, ele există, vrea să spună, poate, această frază a lui Renoir.

În ultimii ani, tablourile lui cântă parcă şi mai limpede bucuria de a trăi. Sub cerul de cenuşă al războiului, culorile lui Renoir rămân nealterate, în vreme ce bătrânul pictor tremură pentru viaţa fiilor săi plecaţi pe front. El păstrează pictura departe de toate grijile şi suferinţele sale. Arta lui e ca o patrie fericită unde florile nu se veştejesc, nici cerul nu se maculează.

Jean-Louis Forain (1852-1931) - Le dialogue

Jean-Louis Forain (1852-1931) – Le dialogue

   Este aceasta fericirea adevărată ? Cuvântul „fericire” trebuie pronunţat cu teroare spunea cineva. Aptitudinea lui Renoir de a fi fericit, de care s-a făcut atâta caz, mă trimite cu gândul la definiţia pe care o dădea odată fericirii Romain Rolland: „Fericirea stă în a cunoaşte propriile limite şi a le iubi”. Ceea ce au făcut şi grecii în fond ! Şi-au cunoscut limitele şi le-au iubit. Oare întâmplător, după ce a pictat ca impresionist clipa, Renoir sfârşeşte prin a se întoarce la divinităţile Greciei antice ? Afrodita părea că murise în clipa împresionistă. Ea renăştea acum din aceeaşi mare unde pictorii impresionişti nu mai văzuseră o vreme decât reflexele apei şi soarelui pe plajă.

Obosit de nemurire, omul nu e obosit probabil decât de conştiinţa imposibilităţii ei. Cunoaşte dinainte eşecul care-l aşteaptă pe acest drum, de aceea caută uneori adevărul în direcţia opusă. În locul unei eternităţi goale, impresioniştii ne-au arătat o clipă cu braţele încărcate de daruri. Infinitul a acceptat să se aşeze pe patul lui Procust pentru a fi o cărare care urcă prin ierburi pe o colină într-o amiază de vară, iar spiritul părea că s-a conciliat cu ceea ce trece ireparabil. Şi, deodată, venind pe drumul impresioniştilor Renoir nimereşte direct în Grecia antică. Adică acolo unde ne-am fi aşteptat cel mai puţin. Alergând să vâneze clipa, el a ajuns la hotarele intemporalului.

Ciudată această aventură în care impresionismul găseşte la capăt, printr-unul din reprezentanţii săi, ţărmul de care vroise să fugă. Dar cât de limpede recunoaşte astfel Renoir că oricât ne-am înfrupta din clipă, dispreţuind eternitatea, clipa nu ne potoleşte foamea.

Jean-Louis Forain (1852-1931) - Le vieux monsieur, 1876 copy

Jean-Louis Forain (1852-1931) – Le vieux monsieur, 1876 copy

   În ultima sală a vieţii lui Renoir, buzele Afroditei murmură ceva despre limite şi despre puterea de a le iubi. Şi, probabil, nu există un mod mai înalt de a iubi clipa decât acela de a nu vrea s-o pierzi, dorind-o eternă.

Ajunşi aici, înţelegem că Renoir nu vrea să arunce trandafiri pe răni pentru a ascunde rănile. El ne spune numai că aceşti trandafiri există şi e păcat să-i ignorăm. Căci, într-adevăr, mai rea decât nefericirea e numai renunţarea care te împinge să te resemnezi cu ea şi s-o accepţi.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1328 – 20.11.1980

03/06/2012

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (I). Complexul Acropolei.


 

Jacques-Louis David. The Oath of Horatii. Detail. 1784

Jacques-Louis David. The Oath of Horatii. Detail. 1784

  Niciodată nu mi-a trecut prin minte că s-ar putea încerca şi alt  sentiment pe Acropole decât unul de uimire şi admiraţie,  că ruinele sacre ale Acropolei ar putea deveni vreodată pentru cineva o piedică, un obstacol.

Cu atât mai puţin pentru greci. De aceea am fost surprins când, într-o    călătorie recentă pe care am făcut-o în Grecia cineva mi-a vorbit despre “complexul Acropolei”. Voi încerca să rezum argumentele aşa cum le-am auzit deşi celor care am crescut şi ne-am educat In cultul Parthenonului ele ni se pot părea la început şocante.

Într-adevăr, cum să nu tresari auzind că gloria antică a putut deveni la un moment dat din aureolă un lanţ ? (De marmură, dar lanţ.) Că Parthenonul a devenit o dogmă ? (Tulburătoare, dar dogmă.) Că grecul modern s-a trezit constrâns să oficieze între ruine, dorinţa de a­-şi propria sa cultură fiind văzută de conservatori şi de străini mai ales ca o trădare a idealurilor antice, ca o lipsă de respect.

Cel cu care discutam m-a avertizat: să nu-mi închipui că străinii iubesc mai mult decât grecii Parthenonul ! Dar  în ce-i priveşte pe greci lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Fascinaţia Acropolei a devenit uneori tirania Acropolei. Nimeni, sau aproape nimeni, dintre cei sosiţi in Grecia nu mai vroia să vadă chipul de azi al atenianului. Toţi îl căutau pe Socrate. Nimeni nu mai vroia să ştie ce simţea atenianul. Toată lumea vroia să asculte cântecul alb al coloanelor Parthenonului. (Ceea ce se întâmplă, dealtfel, destul de frecvent şi acum.)   

Jacques-Louis David. Self-Portrait. c. 1789.

Jacques-Louis David. Self-Portrait. c. 1789.


Nietzsche, Renan, Goethe au lucrat pentru agenţiile de turism greceşti, dar împotriva grecului care vroia să-şi rostească între ruine propriul său cuvânt. Care vroia să-şi audă în teatrul din Epidaur propriul său glas. În timp ce nimeni sau aproape nimeni nu vroia să audă acest glas. Toţi vrând să-i audă încă pe Eschil, pe Sofocle, pe Euripide. Salamina atrage ca un magnet. Parthenonul fascinează. Absoarbe întreg inte­resul. Nimeni nu mai are ochi şi urechi pentru freamătul străzii. Cei mai pasionaţi călători intră în Atena ca într-un muzeu. Caută pe străzi umbre ilustre şi, în sala cea mai preţioasă, Parthenonul. Apropierea traficului modern de colina Acropolei e privita ca o ireverenţă.

A nu iubi destul Parthenonul, fiind grec, nu mai e o simpla chestiune de gust. E o decadere. Chiar daca „a nu iubi destul” înseamnă, de fapt, „a nu iubi exclusiv”. Ceea ce orice om îşi poate permite, să opteze prin iubire, grecul s-a văzut în situaţia de a i se refuza. I  se impunea o admiraţie fără condiţii, idolatria Parthenonului, de către toţi cei care veneau hotărâţi să admire Parthenonul. De aici până la a simţi gloria veche (şi sublimă) ca pe o povară şi ca pe o frustrare, ca pe un obstacol nu era decât un pas.

Căutările culturii moderne se izbeau uneori de ruinele Acropolei, iar grecul, dacă am înţeles bine logica interlocutorului meu, s-a aflat la un moment dat într-o dureroasă dilemă. Va deveni ghid între ruinele antice, repetând mereu acelaşi ideal ? Sau va întoarce, cu orice ris, spatele antichităţii, pentru a-şi aduce propria sa mărturie ?

Jacques-Louis David. Death of Marat. 1793.

Jacques-Louis David. Death of Marat. 1793.

   Au existat, se pare, conflicte fierbinţi. Idolatrii antichităţii de o parte. Cei care se considerau împovăraţi de trecut, de altă parte. Un poet, bărbat frumos, însurat cu o americană bogată, i-a tocat acesteia averea pentru a trăi a l’antique, înconjurat de vestale şi îmbrăcat ca în timpul lui Pericle. La Delfi, el a vrut sa reînvie prin montări spectaculoase drama antică, în vreme ce alţii cereau desacralizarea arheologiei.

Mi-am adus aminte de această discuţie, mai târziu, pe străzile Ateneî, în faţa  unor edificii neoclasice, despre care ar fi dificil să spui că au fost inspirate. Ele au vrut să împrumute gloria antică şi n-au reuşit decât s-o trădeze. Porticuri, arhitrave, stilobaţi, triglife, coloane, metope, frize, capiteluri, nu lipseşte aparent nimic.

Totul din abundenţă, totul mult, prea mult, din dorinţa de a nu uita nimic şi uitând tocmai principalul, totul nou, strălucind, fără o pată, fără urma timpului, totul sistematic şi pedant încât îmi aminteam mereu de „complexul Acropolei”.

De câte ori m-am trezit, imaginar sau real, în faţa ruinelor Parthenonului, am simţit cum amiaza mă strânge de gât. Există ceva în aceste ruine, dincolo de perfecţiunea marmurei, care tulbură şi descătuşează partea cea mai adevărată din noi, cea pe care o uităm în rutina oarbă a atâtor vanităţi zilnice. Înţeleg prin urmare de ce „complexul Acropolei” e o problemă reală, dar o idee plină de primejdii.

Oare, pentru a fi noi înşine, trebuie să ne simţim singuri, născuţi de un deşert ? Şi cum să privim Parthenonul fără dragostea din totdeauna ? Aceasta nu depinde de noi câtă vreme mai credem că se poate vorbi logic despre fericire. Atunci de ce o artă atât de clară a stimulat o admiraţie confuză ? Grecii o contemplau pe Afrodita ieşind din apa mării, scuturându-şi părul ud încă de spuma amară. În schimb, neoclasicismul se întoarce să admire statuile Afroditei; nu marea, nu ora care tresare sub muşcătura luminoasă a soarelui, ci o statuie, cu iluzia de a o reînvia.

Jean-Auguste-Dominique Ingres. Self-Portrait at the Age of 24. 1804.

Jean-Auguste-Dominique Ingres. Self-Portrait at the Age of 24. 1804.

   Quatremère de Qincy, pentru a demonstra că n-are sens să ducem într-un muzeu ceea ce are valoare numai într-o anume ambianţă, dă exemplul unui străin bogat care, vizitând ruinele anticului Tibur, s-a îndrăgostit de ele şi a transportat în parcul său tempul ce străjuia torentul. Nu e oare supărător, se întreba cunoscutul arheolog, să iubeşti astfel antichitatea ? Nu înseamnă asta să denaturezi valoarea lucrărilor antice ?

Şi totuşi, Quatremère de Qincy a fost primul care l-a învăţat pe David să iubească antichitatea mutând-o în atelierul său.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1315 – 21.08.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: