SERTARUL CU GANDURI

15/11/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (15). Un muribund liniştit.


Van Gogh - Self-Portrait, Autumn (1886)

Van Gogh – Self-Portrait, Autumn (1886)

   ” Doar înşelăndu-te găseşti uneori drumul bun” – (Van Gogh)

Fiica hangiului Ravoux căreia Van Gogh i-a făcut portretul, Femeia în albastru, a povestit mulţi ani după tragedie cum s-au petrecut lucrurile. Ca în toate zilele, Van Gogh s-a dus dis-de-dimineaţă să picteze pe câmp. La prânz s-a întors şi după-amiază a plecat din nou. Nimic în atitudinea lui nu lăsa să se întrevadă ce va urma.

Hangiul uitase de pistolul pe care i-l împrumutase ca să împuşte corbi. S-a alarmat numai când a văzut că pictorul n-a venit ca de obicei la ora cinei. Au cinat fără el şi pe urmă, cum era zăpuşeală, au ieşit afară să se răcorească.

Atunci a apărut Van Gogh. A trecut prin faţa lor ca o umbră, fără să spună un cuvânt şi fără să privească pe nimeni. Împleticindu-se, a traversat sala de jos cu paşi mari şi s-a urcat pe scară în mansarda lui ţinându-se de coaste ca un om pe care-l durea ceva. Intrigat, hangiul s-a dus ceva mai târziu să vadă ce face “domnul Vincent”.

L-a găsit întins pe patul strâmt de fier, întors cu faţa spre perete. N-a răspuns când l-a invitat să coboare la masă. “Ce aveţi ?” a insistat Ravoux. Atunci, Van Gogh s-a întors şi i-a arătat la piept gaura însângerată lăsată de glonţ. “Ce-aţi făcut ?” s-a speriat hangiul. “M-am împuşcat, răspunse Vincent. Să sperăm că n-am ratat”. A fost chemat în grabă un doctor.

Când acesta a venit la căpătâiul său, pictorul i-a spus: “Cred că m-am terminat. Ce ziceţi ?” Cum doctorul îi adresa vorbe încurajatoare, el mormăi cu o tristeţe flegmatică. “A, bine… Pot să fumez ? Vreţi să-mi daţi pipa din buzunarul hainei ?”. Spre seară, jandarmii s-au prezentat să facă ancheta reglementară. Dar după ce le-a replicat că nu priveau pe nimeni motivele care l-au împins să se sinucidă, Van Gogh a refuzat cu încăpăţânare să le dea cea mai mică explicaţie. S-a închis în muţenie, fuma şi nu-I mai vedea pe jandarmi.  

Van Gogh - Wheatfield with Crows (1890)

Van Gogh – Wheatfield with Crows (1890)

 

A doua zi, a sosit de la Paris în mare grabă Théo. Văzându-l pe fratele său îndurerat, Vincent încercă să-l consoleze : „Nu plânge, am făcut-o spre binele tuturor”. După miezul nopţii, a murit în braţele lui Théo. Avea treizeci şi şapte de ani. Şi zece ani de pictură. Vânduse un singur tablou şi în afară de pictori nu-l cunoşteau decât cei care îl compătimeau.

Dincolo de ipoteze, nu există, nici azi, nimic sigur în privinţa motivelor sinuciderii lui Van Gogh. Biografii n-au făcut decât să înmulţească numărul acestor motive, fără să dovedească nici unul.

Dar ceva ar trebui spus totuşi răspicat : că Van Gogh, studiat cu atâta voluptate de psihiatrie, s-a omorât lucid, nu nebun. Într-un moment de criză şi-a tăiat urechea. În alte momente de nebunie a înghiţit vopseaua din tuburile de culori şi a fost gata să se otrăvească. Dar atunci când s-a împuşcat a fost lucid ! Nu nebunia a apăsat pe trăgaci. Sinuciderea pe care n-a mai ratat-o s-a petrecut într-un moment când mintea lui Van Gogh nu era rătăcită. El ştia foarte bine ce face când şi-a îndreptat pistolul spre piept. Un ţăran povestea mai târziu că l-a întâlnit în ziua aceea umblând prin lanurile de grâu copt şi murmurând de unul singur : „E cu neputinţă, e cu neputinţă”. dacă e adevărată această mărturie, ce era oare cu neputinţă ? La ce se gândise Van Gogh ?

După ce s-a împuşcat, în noaptea şi în ziua următoare, a discutat cu doctorul, cu jandarmii, cu hangiul, cu Théo. Şi nici unul dintre aceştia n-a avut impresia că se afla în faţa unui om care făcuse un gest fatal într-un moment de rătăcire. dimpotrivă, pictorul era lucid şi liniştit. Fuma aproape tot timpul. Singura lui grijă era ca nu cumva să fi ratat încercarea de a-şi lua viaţa.

Când Théo i-a dat şi el asigurări încurajatoare, cum făcuse şi doctorul (deşi glonţul, ricoşat în abdomen, nu fusese extras şi era limpede că nu se putea trăi astfel) el a răspuns cu o frază zguduitoare: ”E în zadar, tristeţea va dura toată viaţa”.

Un om care vorbeste astfel a reuşit să-şi spargă vasul complet. Acum este chiar un vas spart. Un vas care nu mai poate păstra viaţa în el. Dar nu tocmai această frază ne dezvăluie motivul adevărat ? Van Gogh era disperat când s-a sinucis, nu nebun. El n-a mai putut crede în altă speranţă decât aceea de a merge într-o stea; într-o altă stea decât cea pe care artei i s-a întins şi cununa de lauri şi cununa de spini şi uneori numai ultima.

Vincent Van Gogh - Sunflowers

Vincent Van Gogh – Sunflowers

   N-a mai crezut oare nici în arta lui ? Artistul şi-a aruncat oare uneltele în arenă, convins că nu mai avea de făcut decât să aştepte leul ? A gândit cumva că, eşuând în toate directiile, a eşuat şi în direcţia despre care a crezut totdeauna că e a lui ? Dar mai poate fi arta un sprijin pentru cineva căruia i se refuză totul ? Iată întrebările cărora ar trebui să le dăm un răspuns. Iar ele ne trimit nu în psihiatrie, ci în morală. Şi chiar în eterna şi spinoasa morală a relaţiilor dintre artist şi cei din jurul lui.

Fireşte, cineva care se omoară nebun nu reproşează nimic lumii în care a trăit. El nu e decât victima bolii şi nu cere decât compasiune. Decretându-l nebun, lumea se achită pe ea însăşi de orice vină. Dosarul poate fi, prin urmare, clasat. Lumea nu e vinovată nici de obtuzitate, nici de indiferenţă, nici de cinismul de a vinde liniştită cu milioane de franci tablourile unui artist pe care în timpul vieţii l-a acuzat că n-a fost în stare să-şi câştige, ca orice persoană onorabilă, cei trei franci şi jumătate pe zi plătiţi pentru o chilie spoită cu var, luminată de o singură fereastră, unde nu se afla decât un pat de campanie şi un scaun. Nu, toate aceste lucruri neplăcute pot fi evitate câtă vreme Van Gogh a murit nebun. Nebunia loveşte ca o fatalitate. Dar dacă el a murit lucid…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1343 – 05.03.1981

Anunțuri

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: