Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (17). Ce este un artist damnat ? (2).

” … fiindcă m-am plimbat prin această lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea obligaţia de a-i lăsa ca semn de recunoştinţă câteva amintiri sub formă de tablouri” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh – A Group of Cottages (1890)

– Nu-mi plac biografiile. Am sentimentul că privesti prin gaura cheii, îmi spunea cineva.

– Şi eu cred că toţi cei care au ţinut să ne spună cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la spital cu ceea ce era muritor în Eminescu şi-au îngăduit prea mult în numele adevărului. Sau că a scormoni prin viaţa lui Michelangelo după amănunte echivoce e o treabă imundă, un delict deplorabil şi indecent. Dar discreţia şi decenţa sunt una şi iertarea este alta. A uita unele lucruri înseamnă a ierta ce s-a întâmplat.

– Citind biografii, oamenii scotocesc după asemănări cu ei. Mizerabil !

– De ce e mizerabil ? Poate că acesta e singurul mod de a primi lecţii.

– Oamenii vor lecţii ? Nici vorbă. Vor să găsească şi la alţii mizeria pe care o au ei în suflet.

– Eu cred că e în folosul nostru să scotocim după asemănări, cu condiţia că asemănarea să ne înalţe pe noi, nu să-l coboare pe cel a cărui viaţă o cercetăm.

– Lumea învinuieşte indiferenţa şi opacitatea care l-au înconjurat pe Van Gogh şi le practică în continuare faţă de alţii. E inutil, vorba lui Van Gogh, tristeţea va dura toată viaţa.   

– Valéry spunea despre biografia lui Leonardo: “În ceea ce mă interesează cel mai mult, ea nu mă învaţă absolut nimic “. Eu aş putea spune că în ce mă interesează cel mai mult, Van Gogh mă învaţă aproape totul.

– Adică ?

– Există multe asemănări între Van Gogh şi celălalt mare olandez, Rembrandt. Dar poate cea mai importantă e aceasta: cu cât sunt mai singuri, cu atât în privirile lor arde mai intens acea flacără căreiă nu ştim ce alt nume să-i dăm decât cel al iubirii.

– Nu e ilogică iubirea care se cufundă în singurătate ?

– Iubirea e ilogică numai pentru logica acelora care n-o înţeleg. Ea e în stare să reducă lumea la doi oameni, pustind totul în jur şi arzând ca o flacără în mijlocul acestui deşert pe care l-a construit singură şi pe care-l cultivă cum vrea şi cum poate.

– Nu înţeleg ce vrei să demonstrezi.

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape with Four Trees (1885)

   – Ceva foarte simplu. Că iubirea nu intră neapărat în contradicţie cu singurătatea. Poţi să locuieşti într-un deşert cu inima sufocată de tandreţe.

– În cazul lui Van Gogh abia detunătura pistolului cu care şi-a luat viaţa a atras atenţia asupra lui.

– Aceasta n-a fost vina lui Van Gogh.

– Lumea s-a învăţat să acorde numai compasiuni postume.

– La un moment dat, Van Gogh putea să declare în stilul lui Dostoievski: “Eu sunt singur, în timp ce ei, ei sunt toţi”. Şi totuşi, acest apostol al utopiei, căruia lumea nu i-a dat decât indiferenţă, şi-a incendiat viaţa fără să-l vadă nimeni. E semnificativ că el a văzut în Christos un artist. Ceva în genul lui Rembrandt. Dar e şi mai semnificativ că a rămas până la sfârşit “nebun de pictură”. El e primul care-mi vine în minte când mă gândesc la faptul că de la o vreme i s-a cerut artistului mai mult decât să coboare de pe trepte în arenă; i s-a cerut uneori să ia locul martirului şi să aştepte leul. Dar în acelaşi timp e primul care le strigă celor de pe trepte fraternitatea lui. A plecat lăsând în urma lui o dâră de sânge în praf, dar şi sute de pânze în care a strigat ceea ce n-a auzit nimeni. Să recunoaştem că într-o lume în care tristeţea seamănă pentru unii a insinuare, nu e puţin acest exemplu.

Acum pot să formulez mai limpede al doilea motiv care mă împiedică să văd în Van Gogh un artist damnat. Olandezul a fost unul din marii solitari ai picturii. Poate cel mai mare. Exilul său în singurătate a fost la fel de lung ca şi viaţa sa. Dar Van Gogh şi-a transformat exilul în punte spre cei care l-au împins în exil.

În singurătate, el ridică mereu vela Dragostei. Şi chiar dacă nimeni nu-l ascultă, el repetă că dragostea deschide închisoarea.

O deschide pentru a constata însă că există o altă închisoare mai mare în care lumea s-a baricadat ca să se descotorosească de el. Înlăuntrul acestei închisori sunt muzeele şi gloria. Va ajunge la ele după moarte. Câtă vreme trăieşte, accesul e interzis. Poate că lumea n-are timp decât pentru artişti celebri. A înţelege cere timp şi ea n-are totdeauna timp. Ceea ce e nemuritor în el, dacă e rentabil, va forma obiectul grijii postume.

Vincent Van Gogh – Avenue of Poplars in Autumn (1884)

   Dar nu e indecent în aceste condiţii să i se pună lui Van Gogh eticheta de “artist blestemat” ? Nu cumva o asemenea etichetă nu e decât încă un abuz al unei lumi care l-a somat adesea pe artist să n-o deranjeze, iar după moarte l-a canonizat ?

Pictorul doarme acum alaturi de Théo, într-un colţ al cimitirului din Auvers, dincolo de care încep lanurile de grâu. Hanul unde a murit se cheamă “La Van Gogh”. Asta aduce clientelă. Iar cât priveşte visl lui Van Gogh ca lumea să trăiască mai muzical, ce se poate spune ? Îmi vine în minte ce nota în jurnalul său Ludovic al XVI-lea în ziua când era cucerită Bastilia: “Rien”. Aşadar, nimic.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1345 – 19.03.1981

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (4). Fiul deşertului 2.

Vincent Van Gogh – Fritillaries

   „Din motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am văzut decât ca într-o oglindă” – (Van Gogh)          

 

Poate nu întâmplător secolul nostru care e departe de a fi inocent vorbeşte totuşi atât de mult de drama lui Van Gogh. Desigur, tăcerea e în genere mai decentă. Dar ea ne învaţă prea puţin. Şi sunt momente când morala trebuie căutată la toate răspântiile pentru a ne continua drumul.

Înapoi în insule ! pare să fie îndemnul cel mai des auzit în acest secol în care, se zice, Sisif i-a lat locul definitiv lui Prometeu, iar artistul e sfătuit uneori, ironic, să nu uite că într-o perlă lucrul cel mai important e grăuntele de nisip.

Unui asemenea îndemn nu-i poti răspunde numai printr-un refuz de principiu. E nevoie de mai mult. Lumea nu trăieşte “mai muzical” azi decât a văzut-o Van Gogh. Nici soluţia de a învinge singurătatea printr-o tandreţe sporită nu e un remediu la îndemâna oricui. Dealtfel, mai multă dragoste nu înseamnă mai multă dreptate, cei cinici profită, chiar, de naivitatea celor care nu se pot descurca decât iubind.

În schimb, nu e prea greu să ne dăm seama că un artist trebuie să ştie să-şi suporte singurătatea şi pe de altă parte s-o limiteze. El trăieşte la jumătatea drumului dintre reculegere şi frumuseţea de care are nevoie orice om; nu poate uita cu totul de acea parte din sine care vrea să-l tragă înapoi, dar nici nu-i poate ceda renunţând să mai audă şi să se facă auzit.  

Vincent Van Gogh – Garden in Bloom, Arles, c.1888

 

Şi iată-ne revenind la singurătatea lui Van Gogh: ce deşert e acesta care se deschide mereu spre lume şi care numai în faţa morţii se resemnează să rămână deşert ? Nu cumva compasiunea, singură, riscă să nu înţeleagă mare lucru ? Dar nu cumva admiraţia riscă să binecuvânteze o singurătate atât de generoasă cu arta ?

Poate că rămânând la Paris, iubit, înconjurat de prieteni, de interes, Van Gogh n-ar fi dat acea uluitoare avalanşă de capodopere din ultimii săi ani de viaţă care reprezintă, de fapt, eternitatea lui. Totuşi, cum să motivăm nedreptatea care i se face unui artist prin faptul că, în loc să-l îngenuncheze, ea îi sporeşte forţele înainte de a-l ucide ? Nu există singurătăţi binecuvântate şi nici cinism salutar.

Van Gogh dovedeşte numai că există caractere care reuşesc să-şi facă deşertul fertil şi că arta se poate hrăni în acelaşi timp din frumuseţe şi din suferinţă.

Rembrandt a fost la fel de singur la un moment dat, dar el cunoscuse înainte succesul, tinereţea, iubirea; avea cel putin amintiri; în vreme ce Van Gogh târăşte după el de la început un deşert, încât îţi vine să crezi că şi amintirile îi lipsesc. Cu ochii inflamaţi uneori de efortul de a privi mult timp în lumină şi cu acea mască de indescriptibilă tristeţe care i-a impresionat pe cei ce l-au cunoscut, el şi-a jucat drama şi şi-a cucerit nemurirea pe o scenă complet goală.

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, 1889

   Cu atât mai limpede se vede însă că în acest deşert el încearcă să aducă singura frumuseţe care i-a mai rămas: aceea a artei. Şi ce lecţie de curaj ne întâmpină aici unde totul se află la egală distanţă de disperare şi dragoste ! Nicăieri, Van Gogh nu-mi apare mai impunător ca în singurătatea lui cea mai rea.

Departe de orice zgomot, el îşi aude parcă mai bine vocea interioară. Şi cu cât e mai singur, geniul său străluceşte mai puternic şi mai nestingherit. S-ar spune că singurătatea îi e chiar de ajutor, în deşert nimic nu-l mai încurcă. îşi poate tăia drumul drept. Poate înainta fără nici un ocol spre ţintă, spre absolut. După ce şi-a ruinat sănătatea, posibilitatea de a avea o familie şi prieteni, de a trăi o viaţă adevărată, poate să nu mai facă nici un compromis.

Nu mai trebuie să împartă cu nimeni ceea ce i-a rămas. Întreaga lui tristeţe şi întreaga lui sete le poate închina acum artei. Nu-l aşteaptă niciodată nimeni, astfel că poate rămâne în câmp, în faţa şevaletului, cât doreşte. O zi întreagă, până când simte că îi vâjâie capul. Dacă vrea, iese şi noaptea, să picteze cerul înstelat. În fond, n-are pe cine cruţa, va putea deci să fie necruţător cu el însuşi.

În deşertul său, Van Gogh îşi aparţine în întregime. Fără martori, poate păşî pe cărarea subţire dintre moarte şi absolut. Nimeni nu se va speria de îndrăzneala sa. Şi nimeni nu-l va striga din pricina asta să se întoarcă. N-are de ce să ezite şi de ce să se menajeze. După ce i-a luat aproape totul, deşertul îi îngăduie să dispună cum vrea de ce i-a lăsat. Singurătatea care l-a frustrat atât de grav îi dă până la urmă o libertate totală.

Poate sta nemâncat, se poate surmena în voie, nimeni nu-l opreşte să-şi macine forţele şi să adune tablouri într-un ritm infernal, cum istoria artei n-a mai văzut încă. Poate picta uneori şi două tablouri pe zi. N-are cine să-i reproşeze tensiunea în care trăieşte. Dealtfel, e zorit. Parcă presimte că are puţin timp. Vede din ce în ce mai clar şi arde din ce în ce mai lipsit de precauţii. Uneori, tresare din această febră. « Poate-i mai bine să caut un dram de prietenie şi să trăiesc de pe o zi pe alta „. Apoi îşi reia penelul. Ce rost mai au dilemele când nu mai există drum îndărăt ?

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, c.1889

   Şi pe urmă, în labirint, (Van Gogh trăieşte în plin soare ca în labirint) pe acelaşi drum se ajunge la moarte şi la iubire, iar pentru cei ce n-au avut şansa sau n-au izbutit să se cheltuie în formele obişnuite de a iubi ale unui om, arta e, mai presus de orice, chiar un mod de a iubi. Cu dinţii strânşi dacă trebuie, dar de a iubi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1332 – 18.12.1980

Poezie

Definitia strigatului

Ti-as spune ceva,
despre noi,
despre zapada de-afara,
despre dragostea mea.
Ti-as spune ceva,
orice,
numai sa nu creasca iarba tacerii între noi.
Ti-as spune ceva,
ce-ai stiut,
sau ce stiu,
dar a-nceput sa creasca iarba tacerii între noi
si s-au ratacit sunetele din cuvântul târziu.

Sursa: http://www.citatepedia.ro/citat.php?id=71945

Despre adevar – Silvia Velea

Câti dintre noi n-am trait la un moment dat, într-o relatie sau în mai multe relatii, impresia ca nu suntem întelesi? Câti dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viata sau pur si simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, ca unul vede si celalalt e orb? Si astfel, încercând sa ne facem întelesi pentru celalalt, am devenit confuzi pentru noi însine.

N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept si clar al simtirii de sine, ci ne-am angajat sa strabatem toate meandrele si hatisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipa în maracinii personalitatii lui câte putin din mesajul nostru si din noi însine, ca sa ne trezim prinsi, în cele din urma, într-o capcana a comunicarii.

Un raspuns pe care-l dai trebuie sa exprime ceea ce întelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate sa înteleaga sau sa creada altcineva. Un raspuns pe care-l dai trebuie sa fie o lamurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva. Bineînteles ca e mai usor sa nu spunem adevarul când consideram ca celalalt nu este pregatit sa-l primeasca ca atare si sa-l pretuiasca. Sa nu spunem adevarul celor care sunt convinsi ca îl cunosc deja. Sa nu spunem adevarul celor care-si fac iluzii si nu vor sa le fie spulberate. Sa nu spunem adevarul daca interpretarea sa poate crea false asteptari. Sa nu spunem adevarul ca sa ranim sau sa pedepsim.

Adevarul ar trebui sa fie o dovada de încredere, sa fie cel mai frumos dar pe care oamenii si-l pot face. Un dar din iubire, pentru iubire. Nu o sabie cu doua taisuri. Dar daca nu vrem sau nu putem spune adevarul asa cum îl simtim, asumându-ne riscul de a fi neîntelesi sau gresit întelesi, atunci mai bine sa nu spunem nimic. Nu putem (dis)cerne noi în locul altcuiva, nu putem, pentru altcineva, sa separam neghina de bobul de grâu si sa-l punem pe fiecare în sacul sau. Vorba cântecului: “Nu te-oi minti tu niciodata, nici altii a te minti nu pot”.