SERTARUL CU GANDURI

19/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (II). Surâsul singurătăţii 2.


Leonardo - San Girolamo (1480)

      Leonardo – San Girolamo (1480)

   Dacă fiul notarului Antonio da Vinci nu s-ar fi iubit cu o ţărancă, pe nume Caterina, n-ar fi existat Leonardo da Vinci. Geniul cel mai misterios al Renaşterii este, ca şi Erasm din Rotterdam, un bastard; fruct al hazardului şi al dragostei. Poate de aceea acest fruct a fost in acelaşi timp dulce şi amar, închizând în el o ambiguitate tandră pe care o regăsim şi pe buzele Giocondei. Dintr-o întâlnire întâmplătoare a rezultat singura eternitate la care putem râvni probabil: cea pe care ne-o oferă clipa şi dragostea. Restul,  vorba lui Hamlet, e tăcere.

Tăcerile nu seamănă însă între ele. Există tăcerea dinainte de cuvinte şi tăcerea de dincolo de ele, unde nici un cuvânt nu mai e destul de elocvent. Când surâde, prima surâde ca zeii. A doua surâde ca Gioconda.

Jean Cocteau era de părere că Gioconda se schimbă în ea însăşi în fiecare noapte. Ce-ar însemna asta ? Că ea nu surâde din acelaşi motiv şi aceluiaşi gând. În acest caz, chiar dacă şade printre aceleaşi stânci, ea înţelege probabil şi ce se întâmplă dincolo de zidurile Luvrului. Înţelege şi cauza pentru care ne oprim în dreptul ei, interogând-o grăbiţi, în trecere. Grăbiţi pentru că timpul costă. Trăim într-un secol care renunţă la orice grabă doar atunci când e vorba să priceapă ceva din ce a trăit. În rest, n-a avut răbdare nici când a ucis, nici când a uitat de ce a ucis, cu atât mai mult n-ar avea răbdare să asculte tăcerea.

Ce să-i spuna tăcerea când nici strigătele nu mai reuşesc să se facă auzite ? Nimeni nu are timp pentru Leonardo decât să-l admire în grabă, axiomatic şi inutil… Parcă revăd statuia lui din bronz, din Milano, rătăcită în vacarmul străzii printre pietoni care de regulă au cu totul alte griji decât arta şi care, dacă Leonardo ar trăi azi, s-ar interesa cel mult de proiectele sale mecanice…

Gioconda înţelege, probabil, că ea nu poate avea decât aceeaşi soartă. Nimeni nu are timp să audă tăcerea. Lumea s-a blazat şi s-a obişnuit cu zgomotul, trebuie ceva şocant ca s-o zgâlţâie din toropeală, din rutină, şi nici atunci uimirile nu durează, ele se uzează repede. Ce forţă mai poate avea, aşadar, un surâs ?… Şi, la urma urmei, Leonardo nu şi-a exasperat contemporanii prin încetineala cu care lucra ? Nici atunci lumea n-avea destulă răbdare. Pictorul Giocondei îşi încrucişa braţele în faţa unui tablou şi privea ore întregi fără să tragă nici o linie, lăsându-i pe cei care-i comadaseră tabloul să se enerveze. Bietul Francesco del Giocondo, de câte ori întreba când va putea să intre în sfârşit în posesia portretului sotiei sale, primea de la Leonardo acelaşi răspuns: că mai avea de pictat…  

Leonardo da Vinci - Madonna with a Flower (Madonna Benois)

Leonardo da Vinci – Madonna with a   Flower (Madonna Benois)

 

Gioconda îşi ami.nteşte, poate, toate astea. Ce s-a schimbat ? Unii surâd inutil. Alţii trec mai departe stăpânindu-şi iritarea… Numai dintr-un punct de vedere Leonardo nu e deloc anacronic. El a fost totdeauna singur intr-ul fel într-ul fel pe care secolul XX l-a dus la apoteoză. Gauguin, de pildă, s-a afundat într-o insulă din Pacific, în pădurea tropicală, şi totuşi nimeni nu vorbeşte despre singurătatea lui Gauguin. În schimb, Leonardo era singur în mulţime, singur în mijlocul serbărilor de la curtea ducelui de Milano sau a lui Francisc I, singur aşa cum secolul XX a făcut omul să se simtă adesea în plină stradă.

Ne întoarcem s-o mai vedem o dată pe Gioconda. De ce surâde totuşi ? Ştim prea bine că misterul ei, ca şi al lui Leonardo, a fost transformat într-un loc comun, că zâmbetul ei, cum zice Paul Valéry, sub maldăre de vocabule, că a devenit aproape o modă să se vorbească despre el. Bănuim că acest abuz poate ajunge, dacă n-a ajuns, la situaţia când taina nu mai ascunde decât moda de a o invoca ; inexplicabilul e invocat fără dorinţa de explica, din simplul motiv că toată lumea s-a obişnuit să se întrebe  ce ascunde muţenia acestei femei celebre şi, astfel, maldărul de vocabule sub care e acoperit zâmbetul Giocondei creşte mereu, iar moda devine tiranie… Şi totuşi nu renunţă să ne hănim singuri perplexitatea…

De dincolo de tăcere, Leonardo ne priveşte, poate, cu compasiune. Am trecut fără să înţelegem că surâsul Giocondei nu vrea să spună nimic. El nu e decât liniştea în care noi trebuia săvobim. E liniştea cae ni se dăuia în atâta zgomot. V-am întins mâna ca să vă ajutaţi singui, ne şopteşte pacă Leonardo, da n-aţi înţeles…

Leonardo da Vinci - Madonna of the Carnation (1478)

Leonardo da Vinci – Madonna of the Carnation (1478)

   Înt-adevăr, ceea ce uităm în fată Giocondei este că nu mai există, pobabil, demult, o taină. există doar tainele celor care o privesc. Şi daca o operă de artă este ceea ce vedem noi în ea, întebarea “ce ascunde acest surâs” ne-o punem în zadar. Răspunsul nu va putea fi dat pentru că nu există un răspuns. Sau, mai exact, există atâtea răspunsuri câte întrebări. Există atâtea taine ale Giocondei câţi oameni se opresc în faţa ei.

Leonardo însuşi e o taină în felul Giocondei. Ochii săi albaştri se închid când lumina e pea tare.  Leonado nu iubeşte decât lumina care se întâlneşte cu umbra, Clarobscurul. Vorbeşte, de asemenea, puţin. Îi lasă pe ceilalţi să se consume într-o oralitate neistovită. Şi, în plină lumină a Renaşterii, când nu-l observă nimeni, se furişează din mulţime reintrând în labirint unde încep singurătatea şi răspântiile. Unde nimic nu mai e cu totul clar, dar totul e încă de ales. Cu excepţia resemnării.

Şi atunci ne aducem aminte de vorbele lui Picasso: “Nu-i nimic dacă un pictor nu ştie prea bine ce vrea. Totul e să ştie foarte bine ce nu vrea”. Poate că acesta e un adevăr nu numai pentru pictori.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1355 – 28.05.1981

14/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (I). Surâsul singurătăţii 1.


Andrea del Verrocchio, Leonardo da Vinci - Baptism of Christ

Andrea del Verrocchio, Leonardo da Vinci – Baptism of Christ

   Nu există nici un autoportret al lui Leonardo. Dar cum l-aş putea ocoli pe artistul care exprimă cel  mai bine ideea de la care am plecat vrând să strâng laolaltă marile autoportrete din istoria picturii ? Şi anume ideea că a fi solidar nu înseamnă a fugi de singurătate, ci a căuta partea cea mai fierbinte de umanitate din fiinţa noastră.

 Nu putem da altora cecât ceea ce există în noi înşine şi tocmai de aceea a fi singur din când în când e obligatoriu pentru a fi solidar totdeauna. Paradoxal sau nu, artistul nu regăseşte lumea întorcând spatele oglinzii, ci coborând prin ea. O istorie a autoportretului nu e, aşadar, o istorie a recidivelor lui Narcis, ci a singurătăţii, a acelei singurătăţi la capătul căreia începe lumea. E o istorie a tăcerii în care pictorii au coborât fără martori ca să-şi scruteze chipul şi destinul, înţelegând că fără să afle ceva în ei înşişi se vor trezi în faţa celorlalţi cu mâinile goale.

Că singurătatea se opune automat solidarităţii e o prejudecată destul de răspândită. Confuzia porneşte de la faptul că însăşi singurătatea e ambiguă. Uneori singurăttaea este rezultatul unei opţiuni, alteori ea este rezultatul unei constrângeri. Or, între singurătatea voită şi singurătatea impusa e o prăpastie. prima te apropie de tine însuţi. Ceea de a doua nu face decât să te îndepărteze de alţii. prima daruie. Cea de a doua frustrează. Prima e o confruntare aspră cu adevărul. Ceea de a doua nu e decât un blestem sau o dovadă că înfernul există.

Pima înseamnă o luptă îndârjită pentru a trece dincolo de aparenţe. Cea de a doua e o închisoare fără ziduri. Prima e foarte aproape de un început de drum. cea de a doua e foarte aproape de un mormânt. Pe cerul ei pustiu doar steaua speranţei mai arde, iar cel singur trăieşte atunci cu speranţa că singurătatea e imperfectă, că şi ea are un călcâi vulnerabil şi totul e să găseşti ceea ce rupe cercul, închisoarea cum ar fi zis Van Gogh… Căci numai libertarea e eterna. Toate închisorile sunt provizorii…  

Leonardo da Vinci - Annunciazione (1472)

Leonardo da Vinci – Annunciazione (1472)

 

În tinereţe când se socotea la un moment dat ameninţat, Leonardo a desenat pe o filă o unealtă curioasă, inventată de el, “un instrument pentru a deschide o închisoare pe dinlăuntru” constând dintr-un cleşte de fier prevăzut cu un şurub ce servea la scoaterea cuielor. Acest amănunt pitoresc pare cumva simbolic dacă ne gândim la taina care-l învăluie pe Leonardo. Numai el, dinlăuntru, ar fi putut deschide închisoarea tainei sale. Dar Leonardo a avut, se pare, nevoie, nu atât de o unealtă care să deschidă închisoarea pe dinlăuntru cât de una care s-o închidă şi mai bine. “Nu cred, scri el, că s-ar putea povesti isprăvile mele, deoarece le-am săvârşit fără martori”.

Într-adevăr, în vreme ce lui Rubens, de pildă, îi plăcea să lucreze înconjurat de admiratori, Leonardo reprezintă tipul de artist care nu vrea sa aiba martori. El e singur ca şi Gioconda. Şi asemenea Giocondei duce singurătatea până acolo  unde singurătatea surâde.

Din singurătate, el ne întinde însă în tăcere o mână fraternă  care ocroteşte şi nu aşteaptă nimic. Ştiu cu ce seamănă, îmi zicea cineva. cu laba unei leoaice. E sigură, puternică, moale, fermă, dormitândă, violentă şi neasemuit de tandră… Mă întreb, ce mai rămâne atunci din prejudecăţile despre singurătate ale celor ce dispreţuiesc singurătatea pentru că n-au curajul s-o înfrunte sau o suspectează pentru ca n-au mijloace s-o înţeleagă. Cei care uită că omul nu este numai vorbă, ci şi tăcere. Şi că tăcerea poate fi infinit mai elocventă decât vorbele. Gioconda tace de câteva veacuri spunând mai mult decât toţi guralivii pentru care liniştea e un accident incomod şi insuportabil.

Leonardo da Vinci, Ginevra de' Benci, (1474-78)

Leonardo da Vinci, Ginevra de’ Benci, (1474-78)

   În fond, ce anume tulbură la Gioconda încât de atâtea secole surâsul ei obsedează ? Frumuseţea ? Să recunoaştem că Gioconda nu este o femeie frumoasă. Cel puţin prin prisma idealului comun de frumuseţe. În schimb, nici o zeiţă a frumuseţii n-a ştiut să tacă mai asurzitor. Nici una n-a transformat într-atât misterul feminin în mister omenesc pur şi simplu. Singură, ca şi stâncile printre care şade, Gioconda stă în realitate în mijlocul lumii şi o contemplă. Nu pare străină de nimic, la fel ca şi faţa acelui profet bătrân din autoportretul presupus al lui Leonardo, un desen în sangvină aflat la Biblioteca din Torino.

Marii artişti au avut totdeauna ceva comun cu profeţii: o singurătate fertilă. Mă gândesc la profeţii care, când s-au retras în deşert, au făcut-o pentru a-şi pierde urma, dezgustaţi de viaţă şi de lume, ci pentru a medita la ceea degradează şi înalţă omul. Căci singurătatea merită trăită numai cu speranţa de a ajunge la eşecul ei, la ceea ce ne leagă de alţii. Ea nu poate constitui un scop, ci un mijloc. O singurătate care naşte tot singurătate ne sugrumă treptat. Dar tocmai de aceea oglinda seamănă cu labirintul. Artistul care-şi face autoportretul ştie că gestul lui n-are nimic din egolatria celor ce se consideră scopul ultim al lumii; nici a celor care, ducându-şi crucea şi reproşând lumii acest lucru, uită că şi-au cioplit singuri crucea sau i-au ajutat pe alţii s-o facă.

Dar el ştie că labirintul se află în noi cu ambele sale sensuri. Că în noi, nu altundeva, dragostea şi moartea merg pe acelaşi drum. Şi că în noi aşteaptă Minotaurul. Numele lui este Frica. frica de adevar, frica de zădărnicie, frica de noi înşine. Cel care simte această frică se simte ispitit să întoarcă spatele oglinzii, să fugă, să renunţe. Autoportretul este de aceea şi un început de curaj. Aşa cum pentru cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi, oglinda e un început de pustiu şi de moarte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1354 – 21.05.1981

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: