SERTARUL CU GANDURI

09/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VII). Noa – Noa 2.


. c.1893-1894. Oil on canvas. Musée d'Orsay, Paris, France.

Paul Gauguin. Self-Portrait

Dar prin această natură indolentă întrebările dau târcoale. Vor să intre în chiar titlurile tablourilor şi adesea reuşesc. Şi ce rost au atâtea întrebări într-un paradis ?

Gauguin, care s-a pictat odată ca un sfânt sarcastic având ca emblemă două mere, fructele păcatului originar, caută acum inocenţa originară. Ne arată mereu aceleaşi feţe care oglindesc acordul lor cu destinul, acelaşi cer înflăcărat şi acelaşi nisip sălbăticit de soare… mereu aceleaşi femei cu mâinile mirosind a fructe de mango şi ascunzându-ne poate ceva… dar de ce nu reuşesc până la capăt aceste pânze să ne ducă într-o lume fără istorie, într-o natură fără vârstă şi fără timp ? Întrebările introduc timpul, istoria, vârsta, acolo unde, aparent, ele lipseau. Şi în clipa aceea ne dăm seama că această pictură e ca un fruct tropical, parfumat şi cald, care ascunde în carnea lui un sâmbure de singurătate confuză.
Paradisul devine dintr-o dată apăsător şi placid. Locuitorii lui privesc parcă spre un adevăr dispărut, au o sălbăticie senină şi gesturi lente, învinse de inutilitatea lor. Singura înţelepciune posibilă aici e să te goleşti de orice vanitate, să priveşti destinul cum ai privi marea sau cerul, fără vorbe prea multe. Şi ne amintim ca acelaşi Mallarmé care văzuse în Gauguin “omul primitiv suprem” a crezut la un moment dat că pagina albă, neconţinând nimic, putea evoca totul. Dincolo de parfumurile care ard în aer există o tristeţe insidioasă care încetineşte mişcările până la imobilitate.

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Strălucirea culorilor nu poate ascunde că paradisul acesta este totuşi un paradis trist; şi că pictorul său, care a căutat un paradis pierdut, nu şi-a găsit decât tristeţea iniţială; acea tristeţe secretă din pictura lui Gauguin pe care tropicele n-au făcut decât s-o umple de soare şi de miresme şi care, în ultimul  moment, după ce şarpele din mâna vrăjitorului-pirat a obosit să-şi mai  legene capul, ne lasă în sfârşit să ne readucem aminte că vraja artei nu stă într-o beţie de opiu, ci într-o beţie de adevăr. Dacă îmblânzitorul de şerpi s-a amuzat puţin, a făcut-o, poate, din pricina convingerii că nu ne trebuie prea multă suferinţă, altfel ea ne omoară. Şi poate că Evele lui arămii ne vor surâde într-o zi, într-adevăr, mai puţin amar decât Afrodita.

Ce am mai putea adăuga acestei tristeţi ? Poate faptul că un mit înseamnă mai mult decât o aventură, dar mai puţin decât decât o suferinţă trăită. Un supliciu pictat de Goya, spune Malraux, nu mai aparţine supliciilor, ci artei. În acest caz, un paradis himeric pictat de Gauguin nu mai aparţine himerelor, ci artei. Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere nu mai e nimic de regretat. Nici o umbră nu mai traversează plaja unde femeile tahitiene aşteaptă calme ceva de nedefinit. Cum stau copiii şi zeii. Ele cunoscând totuşi, fără îndoială, îndemnul pe care odinioară Gauguin l-a înscris pe una din sculpturile lui : „Iubiţi şi veţi fi fericite”.

Iată de ce m-a nedumerit să constat că în Istoria artei a lui Elie Faure cam tot ce se zice despre Gauguin se reduce la un reproş. Pentru a regăsi bucuria, omul nu trebuie, ni se spune, să evadeze din oraşe, să se ducă printre primitivii de azi, aşa cum prerafaeliţii trăiau printre primitivii de altădată, şi să construiască în insulele îndepărtate peisaje arzătoare de o senzualitate încordată şi tulbure. Declaraţie riscantă într-un secol care a descoperit cu surpriză că în arta primitivilor sunt infinit mai multe luucruri de învăţat decât din lecţiile academismului. Acestui somnambul al speranţei care a fost Gauguin i se pot reproşa multe, dar numai după ce i-am admirat curajul şi credinţa în ideile sale. Alţii s-au mulţumit să predice reîntoarcerea la natură şi la izvoarele primordiale.

El s-a dus să trăiască şi să moară într-o colibă. Şi-a ars corăbiile de întoarcere, ca şi Cortés, dar nu pentru a cuceri un imperiu, ci o himeră. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru într-o lume care a dispreţuit de atâtea ori visul şi pe visători. A urmărit gloria ? dar un om nu e vinovat când doreşte gloria, ci când vrea s-o obţină prin mijloace nedemne. Gauguin face parte nu numai dintre cei care nu cunosc jumătăţile de măsură, ci şi dintre cei care îşi achită singuri nota de plată pentru iluziile lor. Şi chiar dacă scopul unui artist nu poate fi acela de a sta singur undeva într-o insulă, trebuie să recunoaştem că nu orice singurătate e sterilă, după cum nu orice fel de solidaritate e rodnică.

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

La urma urmei, nu ne cere nimeni să credem în mitul paradisului pierdut pentru a admite că el a jucat totuşi în istoria culturii un rol important. A le aminti celor care urmăresc Fata Morgana într-un deşert că ea nu e decât o iluzie a nisipului nu e totdeauna o dovadă de înţelepciune. Căci, poate, ei înşişi ştiu asta. Şi sunt iluzii la care un om nu mai poate renunţa, chiar dacă realitatea îl dezminte cu brutalitate. Crede în ele orice s-ar întâmpla. Coûte que coûte. Cum face Gauguin, din viaţa căruia nu lipsesc paradoxurile. Însetat de necunoscut şi de miraje, căutând zei sălbatici şi elanurile originale, el ne călăuzeşte în cele din urmă spre propria noastră enigmă. În fond, s-a dus la tropice pentru a fi cât mai aproape de noi. Atât de aproape, încât auzim cum taina existenţei noastre murmură. De unde venim ? Ce suntem ? Încotro ne îndreptăm ?

Gauguin nu ştie să răspundă, dar ne-a dus până acolo unde se aud întrebările.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1289 din 21.02.1980

23/04/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VI). Noa – Noa 1


Spirit of the Dead Watching

Spirit of the Dead Watching

Gauguin vrea chiar mai mult decât să fie un artist şi să creeze. Vrea să mântuie arta de erori. În secret, el vrea să întemeieze o nouă religie estetică. Se duce în Tahiti nu visând să fie pustnic, ci visând să fie profet. De aceea, nu se mulţumeşte să stea la Papeete, aşezare coruptă de snobismul colonial, şi se îndepărtează la patruzeci şi cinci de kilometri, să trăiască printre băştinaşi, “în împărăţia ierburilor” şi aproape de mare.

Tahitienii din pânzele lui par să-l fi citit pe Rousseau şi să-i aplice învăţătura. Sunt hipnotizaţi de natura prin care umblă, goi sau sumar îmbrăcaţi, mişcându-se pe un sol ce iubeşte culoarea şi transformă chiar lumina în culoare. Uneori, un Adam tropical înalţă un topor pentru a tăia un cocotier bolnav. Alteori, femeile culeg fructe roşii şi flori albe şi roşii; aerul e galben sau cerul  sau chiar şi umbrele; femeile stau tăcute, nemişcate într-o  clipă pe care se tem parcă să n-o sfărâme; arborii se supun şi ei acestui incendiu parfumat care nu ucide, ci te face să uiţi, să te întrebi dacă ai văzut vreodată cerul şi altfel decât aşa şi ai vrea să te scalzi în această clipă ca în propria ta moarte care nu te mai doare…

Nu există, de fapt, copaci cu coaja violetă şi plaje roz ? Ba da, căci Gauguin e hotărât nu să copieze lumea, ci s-o exprime. El renunţă la culorile intermediare, suprimă nuanţele şi caută tenta pură. Şi nu se teme că va fi confruntat. Confruntat cu cine ? Cu realitatea ? Dar care realitate când el vrea să reînnoade firul artei undeva înainte de greci, unde a fost rupt ? Pentru el, “barbar” înseamnă  altceva decât pentru greci; înseamnă “nepervertit”, “inocent”. Şi parcă în această natură luxuriantă şi însorită nu există nici un petec de umbră. Femeile stau pe o plajă roz cum ar sta în mijlocul unei iluzii. Alături de tărm, pete de albastru, portocaliu şi alb. Marea. Şi deasupra nisipului, frunzişul intens, strălucitor, al unui copac pictat parcă astfel pentru a-i da dreptate lui Cézanne că un kilogram de verde e mai verde decât o jumătate de kilogram.

O întrebare pluteşte în aer, dar, ca de obicei, personajele lui Gauguin nu răspund la întrebări. Sau cel mult răspund “nu ştiu”.

Dintr-un fruct de mango, dintr-un frunziş roşu şi o iarbă galbenă, din albastrul arzător al mării, din florile pe care femeile le strivesc în palme, din coada de păun a unui copac tropical, reconstituim treptat un paradis strălucitor, enigmatic şi indolent, uitând că Gauguin e un pictor care trăieşte, cum s-a spus, din culoare şi durere. Soarele curge pe pielea bronzată, ca pe lemnul pirogilor, şi iată-ne gata să trecem din istoria artei în istoria iluziilor noastre. Aşadar, remediul este o inocenţă visată, departe de disputele sordide şi de toate obtuzităţile ?  Să fii atât de naiv şi atât de puternic încât să rămâi senin, orice s-ar întâmpla ? Să laşi ca totul să atârne de o întrebare al cărei răspuns nu va veni niciodată ? Ce va fi peste o clipă, peste o noapte, peste un veac ?

Pe aceste femei de pe plajă nu le interesează că “azi” va deveni “ieri”. Stau pe nisipul fierbinte şi asta le e de ajuns. Din când în când îşi udă picioarele în apa sărată a mării, privind imobile vapoarele care lasă pe cerul cald şi înmiresmat o dâră de fum şi de regret ce va rămâne până la căderea serii. Noaptea, numai ţipetele păsărilor tulbură liniştea. Uneori câte o frunză uscată cade, pictorul o aude, dar foşnetul ei i se pare mai degrabă foşnetul  unui spirit. Gauguin înţelege atunci de ce băştinaşii pot să rămână ore întregi, fără a spune un cuvânt, privind cerul cu melancolie.

There is the Marae

There is the Marae

S-ar zice că vrea să ucidă timpul. Să sfărâme clepsidra. Să se învăluie într-un timp fără început şi fără sfârşit care se sustrage morţii şi totodată derizoriului, convins că numai scăldându-ne într-un râu încremenit vom putea afla adevărul. Tahitienii lui seamănă cu arborii, cu florile şi cu zeii. Ei există parcă după aceleaşi legi ca şi fructele  tropicale; nu cunosc tristeţea pentru că nu şi-au pus probabil nici problema fericirii. În mizeria noastră actuală, îl auzim pe Gauguin, nu există salvare posibilă decât în întoarcerea bine gândită şi firească la principii.

“Principii” e, poate, prea mult spus. E mai degrabă o încercare de salvare prin creaţie. Şi cum în artă între durere şi orgoliu nu e decât un pas, mi-l  imaginez pe Gauguin simţindu-se în coliba lui ca zeul Mahin care a înălţat în mitologia maori insulele polineziene din adâncurile mării. Ca toţi rătăcitorii incurabili, n-a încetat nici el să viseze un loc de unde să nu mai plece nicăieri. Tot căutând paradise pierdute, nu e de mirare că s-a decis să-şi clădească singur unul. Şi când Strindberg îi refuză prefaţa la un catalog pentru că nu-i putea iubi arta tahitiană, ia chiar tonul unui profet: “Eva concepţiei dumneavoastră civilizate ne face  şi ne va face aproape întotdeauna misogini; străvechea Evă care vă înspăimântă la mine ar putea să vă zâmbească într-o zi mai puţin amar”. Un om care spune asta nu se mai împiedică de obiecţii. Dacă vrea să picteze copacii în albastru, caii în verde şi nisipul violet, nu se sfieşte s-o facă.

Portrait of the Artist with the Idol

Portrait of the Artist with the Idol

Iubeşte o culoare muzicală şi e încredinţat că un pictor prost e ca un muzician care cântă fals. Culoarea sa dă viaţă lucrurilor şi în acelaşi timp le digeră, linia sa, şerpuind ca o liană, conturează fiinţele şi în acelaşi timp le înlănţuie. Beţi de parfumurile tropicale, tahitienii par prizonierii enigmei lor. Cât trebuie să sufere un om pentru a-şi închipui fericirea astfel ? Jean Valjean şi-a legat acum lanţul de un stâlp al colibei sale la tropice şi s­-a hotărât, ca să-şi suporte destinul, să se înconjoare de o natură fără probleme, în care totul e ambiguu şi indecis cala începuturi. Şi dacă o iluzie nu exclude singurătatea, cel  puţin o contestă.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1288 din 14.02.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: