SERTARUL CU GANDURI

24/01/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (V). Un pictor fericit 2.


Renoir - La promenade ca 1906; Oil on canvas, 165 x 129 cm

Renoir – La promenade ca 1906; Oil on canvas, 165 x 129 cm

   Bulletin de la Vie artistique din 15 decembrie 1919 relatează astfel întrevederea lui Renoir şi Wagner în Italia: “Renoir este singurul pictor pentru care wagner a consimţit să pozeze. Cei doi barbaţi  au stat de vorbă şi şi-au descoperit repede sentimentele cele mai opuse. S-au separat cu răceală.

–      Rău muzician, zicea Renoir.

–      Rău pictor, declara Wagner’’

   Chiar dacă această relatare nu redă fidel ce s-a petrecut în cele douăzeci de minute acordate de Wagner lui Renoir pentru a-i face portretul, ea nu greşeşte cu totul opunându-l marelui muzician german. În pictura lui Renoir nu există tristeţe şi drame. Soarele străluceşte ca într-o vară perpetuă. Abia dacă găsim în întreaga lui operă un singur peisaj de iarnă, făcut pe la începuturi. Pictorul însuşi s-a îndreptat într-un cărucior de infirm prin această vară eternă spre moarte. Bătrân şi anchilozat, el găseşte puterea să surâdă.

Cel care a fost calificat in şcoală drept  un „copil vesel, dar serios” nu s-a schimbat mai târziu. Chiar pictura lui este “veselă, dar serioasă”. Trandafirii săi cei mai tandri şi mai luminoşi au fost pictaţi cu o mână paralizată. Nudurile cele mai robuste provin dintr-o perioadă când abia mai putea ţine penelul între degetele rigide.

Renoir - La famille de l'artiste 1896; Oil on canvas, 173 x 140 cm

Renoir – La famille de l’artiste 1896; Oil on canvas, 173 x 140 cm

   În autoportretul din 1875, deci la 34 de ani, întâlnim un Renoir cu trăsături uscate şi crispate, cu privirea preocupată. E una din rarele imagini în care pictorul pare ursuz. Un an după aceea, se reprezintă cu o mică pălărie moale, aproape violetă, cu faţa proaspătă, aproape roz, şi ochii mari, languroşi. În acel an, impresioniştii încă mai erau socotiţi „nişte alienaţi, atinşi de nebunia ambiţiei”. La expoziţiile lor,  cu excepţia câtorva prieteni, veneau numai cei dispuşi să se distreze şi să râdă. Totuşi, pe Renoir incomprehensiunea nu-l exasperează. Îşi păstrează aceeaşi poftă de lucru şi acelaşi aer de om căruia îi ajunge lumea reală.

De fapt, dacă biografii nu greşesc, el nu s-a plâns niciodată de nimic. La 13 ani era pictor da farfurii. Manufactura pentru care lucra îi plătea cu mai puţin de o jumătate de franc duzina de flori pictate pe porţelanurile de Sèvres.

În pauze alerga însă la Luvru să deseneze după modelele antice şi era mulţumit. La 17 ani a devenit pictor de evantaie. Le împodobea cu scene din Watteau sau Boucher. Mai târziu s-a specializat în ornarea storurilor care trebuiau să servească drept vitralii unor capele ale misionarilor din Orient.

Apoi a intrat în atelierul lui Gleyre, unde i-a cunoscut pe Monet şi Sisley. Folosea uneori tuburile de culori aruncate de alţii şi care nu erau complet golite, dar va spune mai târziu: “Nu există săraci !”. Căci el nu ţine minte parcă decât clipele când a fost fericit. Are o facultate uimitoare de a nu se încurca în regrete şi de a nu se arăta vulnerabil. Douăzeci de ani şi-a trimis tablourile unui juriu pe care-l dispreţuia, de zece ori i s-a spus “nu” şi de zece ori şi-a văzut singura (uneori) pânză acceptată plasată atât de ori în Salon încât era evidentă intenţia de a o face să treacă aproape neobservată.

Renoir - Jeunes filles au piano (Girls at the Piano) (1892)

Renoir – Jeunes filles au piano (Girls at the Piano) (1892)

   Dar nimic nu-l zdruncină, se pare. Aparţine o vreme acelui curent care tulbură toate apele în viaţa artistică a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, impresionismul, se numără printre cei învinuiţi că sunt o bandă de indivizi periculoşi care au pus mâna pe nişte tuburi de culori, e ridiculizat ca şi ei, împroşcat cu ocări (căci oamenii încep totdeauna prin a nu înţelege, spunea Picasso), dar in tot acest vacarm anti-impresionist el continuă să picteze ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Umbrele care trec prin viaţa lui Renoir nu pătrund în pictura lui. Criza de încredere prin care trece la un moment dat când se îndoieşte de talentul său se învăluie ea însăşi în discreţie. Renoir face cât mai puţin zgomot şi, într-o lume care nu duce lipsă de strigăte e, desigur, uimitor un om atât de discret, pe care nici jignirile, nici succesul nu-l pot sili să-şi ridice vocea.

Monet a fost bântuit odată de ideea sinuciderii. O asemenea idee e evident incompatibilă cu Renoir. Oricâte lovituri primeşte, nu există în faţa şevaletului un pictor mai calm. El cunoaşte un singur anotimp în artă, vara, şi o singură stare de spirit: a celui care înţelege că un nefericit nu începe să fie cu adevărat nefericit decât când nu mai ştie să se bucure de nimic. De aceea, dincolo de revolte şi de tristeţi, găseşte puterea de a iubi ce i se pare frumos şi de a dovedi asta în fiecare zi.

Renoir nu e dintre cei care văd viaţa în roz ştiind de fapt că se mint şi că mint, dintre cei care poleiesc adevărul. El e la fel de sincer în lumină ca Rembrandt în umbră. A pictat iubind zilele frumoase până şi din fotoliul său de infirm. Compoziţiile sale roşii din ultima perioadă aparţin parcă unui om tânăr şi sănătos care-şi cântă senzualitatea. Şi dacă artistul se formează, cum zice Camus, în acel du-te-vino dintre el însuşi şi ceilalţi, la jumătate de drum de frumuseţea de care nu se poate lipsi şi de comunitatea din care nu se poate smulge, Renoir ne aminteşte că suferinţa nu e singura realitate.  

Camille Pissarro - Gelee blanche (Hoarfrost) 1873; Oil on canvas, 65 x 93 cm; Musee d'Orsay, Paris

Camille Pissarro – Gelee blanche (Hoarfrost)
1873; Oil on canvas, 65 x 93 cm; Musee d’Orsay, Paris

 

În ultima parte a vieţii el nu se mai numără printre impresionişti, însă nimeni nu întruchipează, probabil, mai bine morala impresionistă care caută doar ceea ce poate fi obţinut. Impresioniştii sunt, într-adevăr, foarte aproape de ceea ce simţim vara pe o plajă fierbinte… Pictori ai clipei ? Poate. Dar şi eternitatea este formată din clipe. Şi viaţa. Mai ales viaţa, care ne interesează mai mult decât eternitatea.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1324 – 23.10.1980

14/01/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (IV). Un pictor fericit 1.


Camille Pissarro - Garden of Les Mathurins at Pontoise

Camille Pissarro – Garden of Les Mathurins at Pontoise

   S-a spus că nu există bătrâni fericiţi. Există numai bătrâni resemnaţi. Nu-i adevărat. Priviţi-l pe Renoir, în oricare dintre autoportretele sale de bătrâneţe.

S-a spus, de asemenea, că fericirea e superficială şi că, oricum, ea n-ar putea fi înţeleasă de la alţii. Dar despre oameni cu adevărat fericiţi merită să vorbeşti chiar când nu ai nici harul, nici norocul lor. În cea mai neagră dezolare nu e nepotrivit să-l priveşti pe Renoir bătrân şi senin. Cel care face asta are un imens privilegiu asupra celor care consideră o naivitate şi chiar o uşurinţă să discuţi despre fericirea altora: el ştie că fericirea există şi, prin urmare, îşi poate defini punctul de vedere plecând de la această premisă.

Renoir are în 1910 şaizeci şi nouă de ani. Nu mai poate să se deplaseze decât cu ajutorul cârjilor. Suferă de mai multă vreme de un reumatism deformant. Picioarele au fost primele atinse, dar nici de mâini nu se poate folosi prea bine. Sunt aproape anchilozate, au devenit osoase şi noduroase şi singurele două degete care-l mai ascultă, care mai au supleţe, sunt degetul mare şi indexul. Pictorul nu mai poate suporta frigul şi umiditatea iernilor pariziene şi caută din ce in ce mai insistent sudul însorit din Provence, încercând să-şi micşoreze suferinţele şi să oprească sau cel puţin să amâne paralizia care avansează. Şi care nu-l va ierta. Peste doi ani, va părăsi cârjile pentru a se aşeza într-un carucior de infirm.

Camille Pissarro - The Stage Coach at Louveciennes 1870; Musée d'Orsay

Camille Pissarro – The Stage Coach at Louveciennes 1870; Musée d’Orsay

   Exact la aceeaşi vârstă s-a pictat Goya într-un autoportret celebru. Două destine exprimate cu fidelitate de chipurile celor doi pictori, amândoi bătrâni şi, altă coincidenţă, amândoi infirmi.

Suferinţa l-a transformat pe Goya într-un vulcan. Spaniolul e sumbru, iar singurătatea dogoreşte în jurul lui. În schimb, obrazul lui Renoir, brăzdat de riduri ascunse în parte de barba albă, nu şi-a pierdut lumina. Ochii îi strălucesc umezi şi ştim de la cei care au fost aproape de el în această perioadă că spunea adesea : sunt mulţumit că mi-am păstrat vederea bună.

În ciuda bolii, parcă nimic nu s-a schimbat în felul cum Renoir priveşte lumea. Nu lasă să treacă nici o zi fără să picteze. Iar oglinda ni-l arată, studiindu-se, ca de obicei, liniştit. Nu poţi învinge tremurul mâinii care s-a învăţat cu penelul cincizeci de ani, murmură parcă el. Într-o dimineaţă, după ce ai pictat toată viaţa, descoperi că te dor încheieturile şi că degetele au înţepenit. Mâna ezită şi e gata să scape penelul. Şevaletul trebuie să ţi-l aşeze cineva, nu departe de casă, şi să te ajute apoi să ajungi acolo.

Şi ştii că mâna va anchiloza cu totul. Picioarele nu te vor mai ţine deloc. Va trebui să rămâi toată viaţa pironit într-un fotoliu de infirm. Ei bine, atunci singurul lucru care te poate salva e să nu transformi aceste suferinţe penibile într-o tragedie… Renoir va vrea chiar să sculpteze, călăuzind cu ajutorul unei baghete mâinile a doi tineri practicieni. Ce lecţie mai înaltă de încăpăţânare suavă se poate da ? Nici măcar o grimasă nu apare pe acest chip blând, cu părul alb, care pare pictat de Fra Angelico.  

Camille Pissarro - Le verger (The Orchard) 1872 .Oil on linen, 45.1 x 54.9 cm; National Gallery of Art, Washington

Camille Pissarro – Le verger (The Orchard) 1872 .Oil on linen, 45.1 x 54.9 cm; National Gallery of Art, Washington

 

Istoria artei a cunoscut puţine cazuri de creatori într-adevăr fericiţi. rafael a murit prea tânăr şi a fost prea răsfăţat ca să ştim dacă avea acest dar. Nu e prea greu să fii fericit când eşti tânăr, eşti înconjurat de o lume care preţuieşte ce faci şi te bucuri de la început de succes.

În vreme ce Renoir şi-a demonstrat ceea ce se numeşte în cazul său “aptitudinea fericirii” împotriva bolii, după ce a demonstrat-o împotriva privaţiunilor şi obtuzităţii.

Cei care l-au cunoscut în acei ani se întrebau cum putea să fie atât de senin, cum o asemenea bucurie de a trăi putea exista într-un trup înfrânt de boală. Mâinile sale puteau apuca numai cu mare dificultate un obiect. Reumatismul articular avansa. Încălţat cu papuci de lână, înfăşurat într-un şal, cu capul fin şi palid, acoperit până la urechi de o caschetă sau de o pălărie de pânză albă, după sezon, şi cu eterna sa ţigară pe care o reaprindea fără încetare.

Renoir lucra mai departe, ca şi cum totul era ca înainte, fără să cedeze nici disperării, nici ripostelor colţuroase. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Îşi păstra calmul şi nu lăsa să se vadă durerile fizice care îl imobilizau treptat. Altul în locul lui ar fi devenit un personaj acru şi ursuz sau ar fi izbucnit în strigăte sarcastice şi amare. Renoir însă nu-şi schimbă tonul. Sau dacă îl schimbă, o face pentru a ascunde şi mai bine suferinţa. În pictura lui domină acum roşul auriu.

Într-un secol obişnuit mai mult decât altele să confunde geniul cu nefericirea şi să condiţioneze chiar geniul de nefericire, pare aproape o stângăcie să vorbeşti despre un mare pictor fericit. Poate de aceea Renoir este privit uneori cu îndoială. A fost oare într-adevăr atât de mare ? Sau n-a fost atât de fericit cum vrea să ne facă să credem pictura lui ?

Camille Pissarro - Entrance to the Village of Voisins (1872)

Camille Pissarro – Entrance to the Village of Voisins (1872)

   Aceste întrebari nu sunt cu totul lipsite de orice temei. “Fericirea” a devenit un cuvânt atât de uzat încât uneori seamănă cu acei bani tociţi a căror valoare nu se mai cunoaşte. “Un pictor fericit” e o formulă care nu m-aş mira să nu spună unora nimic. Dar lecţii de conştiinţă putem lua şi din cuvinte uzate în anumite împrejurări.

Există tăceri care ne ajută să suportăm zgomotul. Şi există naturi fericite, ca Renoir, care ne amintesc că nu întâmplător dintre trandafirii aurii şi roşii nu se zăreşte mâna infirmă care i-a pictat.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1323 – 16.10.1980

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: