A. Universul meu, oamenii, îmi adună idealurile în singurătate şi-mi înmormântează tot ce doresc să îndepărtez de mine, într-un cavou de petale şi iubire. [Notă din jurnalul Mădălinei]
Am fost uşor atinsă în acel cristal în care strânsesem doar sentimente, sensibilitate, vise, pentru a ajuta şi a le împărţi pe rând, considerându-mă bună şi rămânând singură pentru a-mi oferi prietenia şi a mă retrage după ce, finalizându-mi opera aş fi deschis porţi largi spre viaţă şi împlinire. [Notă din jurnalul Mădălinei]
B. Parcă urcă din străfundurile fiinţei mele o speranţă, o bucurie, un vis şi toate într-un glas : am găsit. Toată viaţa o cauţi, speri, cazi, iar speri şi iar… până când, sau cade resemnarea – voal negru şi hidos – sau trăieşti în bucuria găsirii.
Acum, poate, ea va fi însăşi căutarea, deşi niciodată în viaţă nu trebuie să speri lucrurile minunate tocmai pentru ca împlinirea lor să umple de fericire sinele. În M. voi găsi oare legătura aceea inextricabilă etern căutată şi care poartă eticheta : dragoste ?
Ochiul – în limitele unei existenţe singulare – rămâne totuşi condamnat la fragment, se opreşte o singură dată asupra unui chip, ce rămâne adânc încrustat în memorie. Şi pentru oprirea aceasta unică şi ireversibilă, Omul are o definiţie banală : prima iubire. Speranţa mocneşte în ficare, ca unu vulcan îmbătrânit sub munte şi erupe în răstimpuri cu glas moale, însă doar o singură data îşi dezvăluie pe deplin forţa : când iubesti – cu adevărat – o singură dată.
C. Tu ştiai că dragostea e o raritate ? Ceea ce dă puţină culoare acestei “feerii incolore” e faptul că oamenii îşi recunosc şi simt neputinţa, nu chiar până la a o vedea drept o infirmitate, dau au totuşi atâta sinceritate de câtă e nevoie pentru a nu juca cea mai oribilă (prin falsitate) din piesele vieţii [dintr-o discuţie cu M.]
D. Apropierea s-a făcut în timp. De fapt primul pas, acel început ce poate aduce sau fericire sau… l-a făcut ea; disimulat, gingaş, prin intermediul unui banal pachet de cărţi de joc. De fapt îmi prezicea viitorul nostru şi nu al meu. Şi tot ea – eu nu înţelegeam cine este fata ce apărea atât de des – mi-a dat răspunsul.
Au urmat zile în care, nedumerit, oscilam între între întrebări şi răspunsuri, până când totul mi-a devenit clar: mă iubea. Concluzie de care mă temeam, nu puteam înţelege de ce, de fapt, ce întâlnise atât de nemaipomenit la mine. În lunile ce au urmat am trăit deplin sentimentul iubirii pure, trecând peste orice fel de prejudecăţi, ale mele sau ale celor din jurul meu. Luni în care vocea, trupul, fiecare gest al ei, mi se păreau ale unei zeiţe născute din spuma mării, din mii de stropi magnifici.
Cuvântul “te iubesc” – cu care de obicei sunt atât de zgârcit în rostire, în privinţa semnificaţiei lui – îl rosteam de zeci de ori pe zi, dar niciodată în faţa ei, tocmai pentru că aşteptam acea clipă unică în care cuvântul să întruchipeze o dragoste absolută. Rostirea lui ar fi adus cu sine o împăcare, ca atunci când faci un lucru pe care-l datorai de mult timp.
E. Dragostea e o caracteristică a tinereţii sufleteşti. E uimitor cât de repede se îmbătrâneşte în favoarea unor probleme nici pe departe atât de importante, sau care devin probleme tocmai datorită absenţei acestui lucru care să le clarifice. [Notă din jurnalul Mădălinei]
SERTARUL CU GANDURI 