SERTARUL CU GANDURI

31/01/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (II). Ce este un titan – 2.


Michelangelo. Virgin and Child. c.1504

Michelangelo. Virgin and Child. c.1504

   Acest titan nu e deloc lipsit de patimi omeneşti. Îl defăimează pe Leonardo. E înverşunat împotriva lui Rafael. Se înfruntă cu Bramante. Şi mai ales se înfruntă mereu pe sine însuşi. Se irită uşor. E ciudat şi uneori nedrept. Are parcă totdeauna pregătit un zâmbet batjocoritor. O vorbă arţăgoasă. Un strigăt dispreţuitor. Papii au trebuit să-i suporte nu numai geniul, ci şi toanele. E sarcastic şi impulsiv. “Mă aprind ca fulgerul de la cea mai mică flacără pe care o întâlnesc”, mărturiseşte el. Nu putea lucra decât singur. Pe pictorii florentini care trebuiau să-l ajute la pictarea Capelei sixtine i-a alungat. Într-o dimineaţă, a şters tot ce pictaseră ei şi, închizându-se în capelă, n-a mai vrut să le deschidă. E aspru şi puternic si totuşi, urmărit de superstiţii, fuge din Florenţa pentru ca i s-a vorbit de o vedenie.

E mereu biciuit de orgolii. S-a ambiţionat să-l sculpteze pe David într-un bloc de marmură părăsit la Florenţa, după ce un sculptor nepriceput îl tăiase nepotrivit, pentru că nimeni nu mai vroia acel bloc. Ca un titan veritabil, Michelangelo vrea să înceapă acolo unde alţii renunţă. Să îndrăznească acolo unde alţii se tem.

Fireşte, aceste slăbiciuni sunt ca defectele blocului de marmură din care Michelangelo l-a sculptat pe David. Opera sa ne face să le uităm. Au dispărut cum au dispărut şi defectele marmurei sculptate. Din blocul defect n-a mai rămas decât David. (Ceea ce uită cei care lasă după ei numai slăbiciunile). Dar în faţa unui creator ca Michelangelo ar fi ridicolă o pretenţie de clemenţă. Şi trebuiee să ne lămurim asupra ideii de slăbiciune pentru a înţelege ce este un titan. Ca şi asupra ideii de suferinţă pentru a înţelege care e de fapt rolul vulturilor în povestea titanilor.

Aristotile da Sangallo. The Battle of Cascina, copy after Michelangelo, central section of the cartoon. c.1542

Aristotile da Sangallo. The Battle of Cascina, copy after Michelangelo, central section of the cartoon. c.1542

Ce soluţie are un om împotriva suferinţei ? Să o accepte în tăcere sau să se plângă de ea. Să se lase dominat şi strivit de ea sau să i se opună.  Un artist face parte totdeauna dintre aceştia din urmă. Dar şi această înfruntare poate  fi, la rândul ei, diferită. Un olimpian care suferă va înfrunta suferinţa prin surâs. În schimb, un titan o va înfrunta transformând-o, orgolios, în izvorul tăriei sale. Un titan va fi totdeauna înclinat să-şi aprindă torţa din infern. El nu va accepta că infernul are un alt drept asupra lui decât acela de a-I spori puterea. Iată de ce îndeobşte titanii nu sunt discreţi cu suferinţele lor. Ei le strigă, ca să fie auziţi de toată lumea. Le exagereaza chiar.

Dar nu pentru a fi compătimiţi, pentru a stârni compasiunea cuiva, ci pentru că singurul lor mod de a fi mai tari decât nefericirea e de a o privi în faţă. Plânsul titanilor este totdeauna o mască sub care arde sumbru o răzvrătire orgolioasă. Infernul nu face decât să le aducă aminte că e timpul ca, în mijlocul suferinţei, să scoată un strigăt de triumf. Strigătul de durere al unui titan fiind aproape totdeauna un strigăt de triumf şi un strigăt de credinţă. S-ar zice că titanii au nevoie de suferinţa lor, de vulturul lor, pentru a-şi aţâţa orgoliul. Se tem că nu strigă destul de tare, că nu sunt destul de îndârjiţi şi atunci îşi lovesc cicatricea moştenită de la Prometeu. Michelangelo notează undeva “nu se ştie cât sânge costă”, dar, de fapt, el vrea tot timpul să ne  arate preţul tragic plătit de un titan. Îşi descrie bolile, neliniştile, suferinţele la care se supune singur, chinurile pe schelele Capelei sixtine, ravagiile bătrâneţii, ale regimului dur de lucru la care se supune ca un ocnaş al artei. Nici un amănunt nu e uitat. Nici o suferinţă nu e trecută sub tăcere.

Michelangelo. Partial view of the the frescoes in the Sisine Chapel. 1508-1512

Michelangelo. Partial view of the the frescoes in the Sisine Chapel. 1508-1512

   Îl vedem pe schelele Capelei sixtine stropit pe obraz de culori, “cu barba în cer, cu pieptul de harpie”, ghemuit “asemenea pisicilor din Lombardia”, simţindu-şi picioarele atârnând în gol şi “şalele în vintre ca o bârnă”. Îl vedem epuizat de neodihnă, de îdârjirea cu care a muncit, “cum n-a mai muncit nimeni” spune el. Îl auzim exclamând lângă “oglinda tot mai dreaptă şi amară” care îi arată faţa brăzdată, ochii trişti şi pătrunzători, în care arde un foc negru, nedomolit, “Plâng, ard, mă topesc/ Cu asta se hrăneşte inima mea”. De fapt, nu face aceste mărturisiri pentru alţii, ci pentru el însuşi. Pe masură ce le înşiruie, simte că e atât de tare încât îşi poate îngădui să nu le ascundă.

Dacă le-ar ascunde, ar însemna că a fost pe jumătate învins de ele. Dacă n-ar avea  curajul să le strige în gura mare, ar însemna că se teme. Or, el triumfă asupra lor tocmai scoţându-le la lumină. Titanul îşi strigă suferinţa cu atâta mândrie încât ne smulge un strigăt de admiraţie. Şi înţelegem că însăşi sinceritatea sa este o formă de răzvrătire şi de orgoliu. Iată cât sunt de puternic, vrea în realitate să spună el. Suferinţa nu mi-a pecetluit buzele. Încă sunt în stare s-o recunosc.

E momentul să ne întrebăm dacă Prometeu a smuls focul din cer sau din infern. Michelangelo e mai îndârjit când suferă şi mai puternic când se teme. Dă tăcerii o voce amară şi mândră. E răzvrătit şi împotriva surâsului, dar şi împotriva propriilor sale victorii când ele ameninţă să-l oprească din drum. Niciodată nu s-a adeverit mai mult ce spunea Heraclit, că destinul este propriul nostru caracter. Şi niciodată n-a fost mai limpede că pentru un titan decepţia nu e decât un cuvânt provizoriu. Un izvor în care se priveşte şi strânge mâna pe daltă.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1303 – 29.05.1980

29/01/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (I). Ce este un titan – 1.


Michelangelo - Ancestors of Christ: figures (1510)

Michelangelo - Ancestors of Christ: figures (1510)

   Există artişti pe care numai îi admirăm şi alţii pe care îi şi iubim. Michelangelo face parte, pentru mine cel puţin, din a doua categorie. Dar admiraţia şi uneori nici dragostea nu pot ţine loc de înţelegere şi se întâmplă chiar s-o îngreuneze tocmai prin dorinţa de a evita orice umbră pe chipul în cauză. Atâta măreţie oboseşte. Atâta perfecţiune riscă să plictisească. Ne refugiem în cuvinte uzate, prea uzate uneori : “un titan”.

Dar ce este un titan ? Să consultăm dicţionarul. Ce scrie în dreptul cuvântului “titan” ?: “Om cu puteri extraordinare; uriaş, gigant. Om cu calităţi extraordinare, cu o putere de muncă ieşită din comun”. Într-o asemenea definiţie intră şi Leonardo şi Michelangelo şi Rafael. Or, dintre ei unul singur e, în sensul originar al termenului, titan. Michelangelo. Ceilalţi doi sunt “olimpieni”.

Trebuie să ne reamintim, aşadar, că titanii au fost cei şase fii ai lui Uranus şi ai Geei, prima generaţie de zei, care s-au luptat cu olimpienii. Lupta a durat zece ani şi s-a sfârşit cu victoria lui Zeus şi a celorlalţi olimpieni care I-au precipitat pe titani în infern. Prometeu era fiul unuia din cei şase titani învinşi. Când titanul a furat focul din cer, olimpienii i-au dat osânda cunoscuta; l-au înlănţuit pe un munte şi au trimis un vultur să-I sfâşie carnea. “Trăiesc din moartea mea”, ar fi putut spune şi el ca Michelangelo.

Optând pentru victoria olimpienilor împotriva lui Cronos (care îşi mutilase tatăl) şi a celorlalţi titani, grecii au optat pentru frumuseţe şi surâs, recunoscându-şi repulsia pe care le-o provoca suferinţa. E drept că sub temeliile Parthenonului s-a descoperit schema unui labirint ceea ce înseamnă că o parte a sufletului grec a rămas totdeauna cu nostalgia titanilor. Duhul lui Prometeu urcă mereu pe Acropole. Printre coloane se aude uneori foşnetul aripilor vulturului, iar pe stâncile de marmură există parcă urme de lanţuri. Dar Parthenonul a fost ridicat de olimpieni, nu de titani. Fidias a fost olimpian, nu titan. De aceea asemănarea lui Michelangelo cu grecii mi se pare în bună măsură discutabilă. El este la fel de mare, dar altfel decât ei. Nu sculptează ca un olimpian decât când sculptează un Cupidon, un Bacchus beat, pe Adonis murind sau pe David. Când nu mai ocoleşte suferinţa şi zbuciumul, cum au făcut-o grecii, preocupaţi de o frumuseţe senină, de măsură şi echilibru, sculptează ca un titan.

Michelangelo. Pieta. 1499. Marble. St. Peter's, Vatican.

Michelangelo. Pieta. 1499. Marble. St. Peter's, Vatican.

Titanul nu recunoaşte niciodată măsura. El nu recunoaşte decât excesul. Şi în artă şi în viaţă. Michelangelo se culca încălţat şi îmbrăcat ca să se poată reapuca de lucru după ce dormea câteva ore. Şi nu glumea când visa să sculpteze munţii. Un singur lucru ar trebui să ne mire, de fapt. Că n-a încercat să-şi pună visul în practică. Mi-l imaginez luându-şi adlta şi plecând într-o dimineaţă singur, să sculpteze unul din munţii din regiunea Carrarei, să scoată din el un gigant cum n-a mai sculptat nimeni. Căci măsura ar fi  pentru un titan un eşec. Ca şi consolarea. Pentru el până şi somnul este un fel de trădare care-i limitează setea şi-l frustrează de o parte de timp şi de luptă. Dealtfel, cel prăbuşit de zei în pulbere e atât de răzvrătit încât se răzvrăteşte şi împotriva sa.

Să ne mirăm de înverşunarea lui Michelangelo impotriva lui Rafael şi a lui Leonardo ? Ea e mai veche decât ei. Dinaintea istoriei. De când titanii au fost învinşi de olimpieni. Titanul aruncă vorbe rele lui Rafael şi-l sfidează pe Leonardo. E tot timpul provocator faţă de ei, căci între titani şi olimpieni nu există decât ruptură. La rândul lor ei îl privesc pe Michelangelo ca pe un “călău” cum îl apostrofează Rafael. Să ne mirăm că Michelangelo e singur în vreme ce Rafael umblă tot timpul cu o escorta de admiratori ? Prometeu a fost singur cu vulturul. Să ne mirăm de mărturisirea lui Michelangelo că mii de plăceri nu valorează pentru el cât un zbucium, mille piacer non vaglion un tormento? Titanii îşi extrag forţa din răzvrătirea si din orgoliul lor. Şi în cele din urmă din nefericirea şi din infernul lor. Ei sunt cei care înfrunta pe munte vulturul.

Care, ajungând sculptori, se vor întoarce să-şi sculpteze stânca de care sunt înlănţuiţi. Titanii sunt cei care într-un labirint înaintează strigând numele Minotaurului. Care ştiu că nu se vor întoarce niciodată, nu se vor folosi niciodată de firul Ariadnei. Singurul lor drum este spre Minotaur. Singura lor şansă curajul. Singura lor armă orgoliul. Ariadna aparţine olimpienilor. Ca şi frumuseţea. Ca dragostea. Michelangelo e singur, lipsit de dragoste şi înfometat de ea.

Michelangelo. Madonna of the Stairs. c.1490.

Michelangelo. Madonna of the Stairs. c.1490.

   El nu-şi găseşte nici liniştea, nici fericirea. Aceasta e destinul titanilor. Ei nu ştiu să surâdă. Ştiu să smulgă focul din cer şi mai ales să smulgă fosţă din infern. Nefericirea le dă un orgoliu chiar mai mare decât fericirea. “Dacă înţeleg bine, spune Michelangelo, sunt fericit cu o soartă nefericită. Cel ce nu ştie să trăiască din nelinişte şi moarte să vină în focul în care ard eu”.

Descoperim astfel că titanii ard în focul pe care ei înşişi l-au adus pe pământ. Au furat focul din cer şi pentru ei. Dar acest foc nu-I încălzeşte, ci le sporeşte patima şi orgoliul. Când au fost prăvăliţi în infern, au simţit nevoia să-şi aprindă torţa în flăcările infernului ca să-şi lumineze drumul. Căci ei se împacă greu cu destinul. Sunt mereu răzvrătiţi împotriva lui. Şi foarte rar senini. Foarte rar un titan arată ca David.

Până şi somnul lor e chinuit. Priviţi Noaptea lui Michelangelo şi veţi înţelege ce este somnul unui titan. Aplecaţi-vă peste orbitele goale şi parcă disperate ale Zilei şi veţi înţelege ce este ziua unui titan. Cu ce ochi se uită el la marmura pe care o ciopleste. Se luptă cu ea parcă ar vrea să smulgă încă o dată focul din cer.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1302 – 22.05.1980

12/07/2009

Germain Bazin – Istoria avangardei in pictura


GERMAIN BAZIN – “ ISTORIA AVANGARDEI ÎN PICTURA “
1973. 293 p.
Ed. Meridiane. Colectia “Biblioteca de arta”

(p.68) Mort la douazeci si sapte de ani, Masaccio o ia înaintea tuturor confratilor sai, datorita poate acelei misterioase facultati care face uneori din oamenii fagaduiti de timpuriu mortii niste precursori, ca si cum o lege vitala ar cere ca orice fiinta sa se desavârseasca in timpul care-i este harazit sa traiasca.

(p.71) Scoala florentina moare de anemie deoarece a crezut numai în puterea inteligentei, ignorând virtutile imaginatiei.

(p.77) Gioconda este în germene în Fecioara în adoratie de Baldovinetti, aflat Luvru, imagine hieratica a perfectiunii înscrisa într-o limita stricta, detasându-se dintr-un peosaj cartografic care este o schema a universului. În Gioconda, figura si peisajul îsi pierd aceasta abstractiune, suavitatea modeleului da figurii caldura sufletului si naturii umezeala atmosferei; dar aceasta însufletire e obtinuta tot în maniera florentina, prin acel sfumato ce nuanteaza partile luminoase precum si pe cele obscure, asadar tot prin desen si nu prin viata pe care o da culoarea, cum face, de pilda, iorgione. Daca nu a inventat resursele inepuizabile ale picturii simfonice, Leonardo da Vinci, reînoind mai mult sau mai putin cercetarile tehnice reluate de la Pliniu, se înversuneaza sa perfectioneze mijloacele pe care le-a învatat în atelierul lui Verrocchio dar nu ajunge decât la un impas, compromitând chiar viitorul tablourilor sale.

(p.85) Când Iuliu al II-lea, în primavara anului 1508, I-a comandat lui Michelangelo un décor pentru plafonul ce fusese pâna atunci acoperit doar cu un cer albastru înstelat, situatia era alta; papa de atunci nu era un teolog, ci un om de actiune dublat de un mecena dotat cu un mare simt artistic. Faptul ca a cedat observatiilor facute de Michelangelo cu privire la posibilitatile estetice reduse oferite de figurile celor doisprezece apostoli, subiect ce-I fusese propus, are o considerabila însemnatate pentru istoria conditiei sociale a artistului; el nu mai este un ilustrator care traduce în imagini idei ce I se impun, asa cum fuseserredecesorii lui Michelangelo la Capela Sixtina. Fondul cât si forma apartin acum creatorului. Ceea ce Iuliu al II-lea îi cere lui Michelangelo este sa faca o opera de arta: si astfel acel univers în care domnesc toama si dreptatea a iesit din capul lui Michelangelo.

(p.86) Astfel, în aceasta capela, ar fi evocate cele trei epoci ale lumii: ante legem (pagânismul si perioada Vechiului Testament anterioara lui Moise, pe plafon), sub lege (religia mozaica pe peretele din stânga) si sub gratia (frescele Vietii lui Cristos, pe peretele din dreapta).

(p.93) Iubitor de muzica, – aflata pe atunci abia la stadiul polifonic – Giorgione a inventat pictura simfonic. Acelasi fluid circula prin tot tabloul, in fiecare culoare e un ecou al celor mai apropiate sau departate culori, iar lumina care nu numai ca învaluie lucrurile, dar le da si viata, capata infinite nuante potrivit cu timbrul culorilor si al materiilor care o absor, o împrastie lin, o reflecta cu straluciri puternice. La Bellini, maestrul sau, culoarea era egala pe toata suprafata tabloului, omogena în fiecare din tonurile sale; Giorgione întrebuinteaza o materie mai grasa pe care o mânuieste liber asa cum i-o cer obiectul si intensitatea luminii; el inaugureaza maniera picturii moderne care variaza grosimea culorii picturale dupa luminozitatea mai mult sau mai putin mare, subtiind pasta pâna la transparenta pentru a figura umbra al carei mister se adânceste în suprafata pânzei, în timp ce reliefurile materiei fac sa tâsneasca în fata ochilor petele luminoase. Titian va sti, primul, sa utilizeze toate resursele mestesugului creat de Giorgione, îl va mânui ca un virtuos, în vreme ce pentru Giorgione acest mestesug este un mijloc, nu un scop.

(p.93) Înainte de Giorgione un tablou era gândit si dupa aceea pictat.

(p.95) În locul acelui pictor ermetic ale carui teme obscure sunt pline de enigme, Giorgione nu e oare, asa cum a sustinut Lionello Venturi combatând teza lui Hartlaub, primul pictor fara subiect, adica primul pictor modern ? În atelierul în care Giovanni Bellini n-a creat decât opere impuse, ne imaginam […] un artist care, în neastâmparul de a-si exprima sentimentele facea din pictura o pasionata cautare a unui univers nou, acela al sufletului, încurajat fiind de patricienii amatori, Vendramin, Grimani, Venier, Loredan, Corner sau Ram, care-i cumparau pânzele […]. Se produce acum o adevarata revolutie, una dintre cele mai mari din istoria picturii; un tablou nu mai e ceva legat de un monument, integrat într0un mediu social; el devine un obiect autonom: opera de arta, mesaj important, izvorât din adâncul sufletului, obiect atât de rar încât, în curând, amatorii se vor bate pe el si-l vor plati cu aur.

(98-99) Titian se arata cu mult mai îndraznet când zugraveste tabloul impropriu numit Venus din Urbino, care, în 1538, într-o scrisoare a lui Guidobaldo al II-lea de Urbino este numit foarte simplu “femeie goala”. Pentru prima data o muritoare ofera unui pictor splendoarea trupului ei fara a invoca pretextul ca o face pentru a se evoca frumusetea unei zeite. Intram hotarât în pictura moderna. Acest nud nu a fost pictat dupa modelul ducesei Eleonora de Urbino, asa cum s-a crezut uneori, ci, dupa cum reiese din corespondentta ducelui, dupa un model de atelier. Va avea o lunga succesiune, care include pe Velázquez, Boucher, Fragonard, manet si sfârseste cu Renoir.

(p.112) Pentru el [Dürer], gravura a însemnat o arta autonoma, în asa masura încât pentru celebrarea gloriei lui maximilian, împaratul sarac, I-a ridicat un arc de triumf de hârtie de zece metri patrati, compus din optzeci si doua de piese!

« Pagina anterioară

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: