Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VIII). Un pictor fericit 5.

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Bacchante, 1872

   Cei care au suferit privaţiuni în tinereţe încearcă adesea, dacă soarta le surâde mai târziu, să-şi ia revanşa printr-un exces de lux şi de ţinută. Dacă au simţul ridicolului, se vindecă de aceste porniri după primele încercări de tapaj.

Dacă nu, se vor mistifica irecuperabil, desăvârşind prin paradă ceea ce mizeria şi umilinţele n-au reuşit cu totul. Căci a şti să suporţi gloria, succesul, e uneori mai dificil decât a şti să suporţi obtuzitatea care îşi arată colţii.

În faţa obtuzităţii poţi să ridici din umeri murmurând ceva printre buze şi să-ţi vezi de treabă, dar sunt atâţia care, când norocul le-a suflat în pânze, n-au ştiut cum să se descurce printre capcanele acestui noroc şi au căzut în ele. Dar Renoir face parte din categoria mai rară a celor care rămân neschimbaţi, aproape insensibili la cântecele de sirenă ale succesului şi celebrităţii sau, oricum, hotărâţi să nu le dea ascultare. Ajuns celebru după ce a fost socotit printre “nebunii din banda lui Monet”, îşi păstrează acelaşi surâs. El răspunde în acelaşi fel gloriei ca şi suferinţei. O ignoră.

E destul de delicat pentru a nu-i alunga pe cei care roiesc la bătrâneţe în jurul său, atraşi ca fluturii de strălucirea reputaţiei, dar e destul de înţelept ca să nu-i ia în serios. Duce aceeaşi viaţă simplă şi chiar când e admis la Luvru, prin derogare de la regula după care pentru a avea acces în acest muzeu trebuie să fi trecut zece ani de la moartea pictorului în cauză, nu-şi modifică stilul de existenţă în maniera celor care consideră opulenţa un semn nu numai al succesului social, ci şi artistic, cu toate că pânzele lui se vând acum la preţuri care, câţiva ani mai devreme, ar fi părut incredibile, o glumă. Vândută cu 425 franci în 1874, La Loge e plătită cu un milion în 1916.  

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Child Drinking Milk, c.1868

 

Această glorie are cortegiul ei de plictiseli. Cândva, în adolescenţă, muncitorii fabricii de porţelanuri unde Renoir lucra ca decorator îl numeau în glumă “monsieur Rubens”. Acum curioşii îl caută pe pictor chiar ca pe Rubens. Numai că în vreme ce lui Rubens îi plăcea să picteze în mijlocul unui necontenit du-te vino de colaboratori, colecţionari şi admiratori, Renoir se simte stânjenit de curioşii care-l asaltează cu sporovăiala lor. Discuţiile estetice l-au plictisit întotdeauna. Nu e preocupat de teorie, deşi exact în anul în care a părăsit impresionismul se apucă să studieze tratatul despre pictură al lui Cennino Cennini, pe care-l găsise întâmplător la un anticar în timp ce hoinărea pe malurile Senei, şi va face din el o carte de căpătâi.

Cu ochii săi umezi şi strălucitori, cu gesturile nervoase care însoţesc frazele sale graseiate şi trenante, frecându-şi mereu nasul cu indexul, Renoir refuză să “oficieze”. Şi astfel, din anumite puncte de vedere, viaţa acestui pictor “de avangardă” ne apare de o uimitoare consecvenţă. El trece simplu, neverosimil de simplu parcă, printr-o lume obişnuită cu alt stil, în care de atâtea ori ceea ce e azi bun, mâine e declarat anacronic, iar profeţii se schimbă ca garda la palatele capetelor încoronate. A fost prieten cu impresioniştii, a expus alaturi de ei, a înfruntat alături de ei râsetele criticii oficiale şi, tocmai când succesul i-a surâs, s-a apucat să reînveţe pictura de la cei dinaintea lui.

Lui Renoir i s-a părut atunci că truda impresioniştilor seamănă cu efortul disperat al Danaidelor. Lumina e prea nestatornică; în fiecare clipă diferă. A-i urmări în natură jocurile schimbătoare e, poate, o pură vanitate. Ea nu se lasă prinsă; în schimb, se poate prinde pictorul în capcana aparenţelor, în mirajul plein-air-ului.

 

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Portrait of a Woman, 1972

  Dealtfel, n-ar trebui să ne surprindă că lui Renoir i s-a părut comic să fie socotit avangardist. Fiecare cântă cum poate, zicea el. Când n-a mai crezut în vânătoarea de impresii, s-a folosit, în perioada ingrescă, de un desen secetos. Când a renunţat la această graţie rece, s-a întors la bucuria de a picta strălucirea caldă a epidermei feminine. La urma urmei, el a fost singurul impresionist fascinat de trupul omenesc (pentru ceilalţi omul e o pată de culoare într-un peisaj) şi nu s-a dezis niciodată de asta.

Cennino Cennini spunea în Quattrocento că ucenicul trebuie să înveţe mai întâi şase ani desenul pe tăbliţe, apoi să fiarbă cleiul, să frământe pasta, să pregătească panourile. Alţi şase ani fiind necesari pentru cunoaşterea diversităţii culorilor. În ceea ce îl priveşte, Renoir a pus mereu pe primul plan “învăţătura muzeelor”.

Îl iubea pe Delacroix şi considera Femei din Alger cel mai frumos tablou din lume. În plină aventură impresionistă, ştie să-l admire pe Rafael. Apoi, în ultimii ani, se gândeşte tot mai des la antichitate. Regăseşte frumuseţea antică sub cerul Provenţei, iar opera lui se încheie, poate nu întâmplător, cu Judecata lui Paris şi cu efigia Afroditei. La acea dată, gloria lui Renoir nu mai era primejduită de nimic. Cu atât mai semnificativă e această revenire la o frumuseţe ce părea altora perimată.

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Two Women Seated by a Woodland Stream, 1869

  El nu se întoarce la clasicism dezamăgit de avangardă, ci după ce a obţinut ca impresionist notorietate şi recunoaştere. Clasicismul său nu e refugiul unui avangardist înfrânt, care se consolează printre maeştrii vechi, ci al unui pictor elogiat pentru îndrăznelile lui novatoare, pe care gloria nu­-l ţintuieşte într-un loc şi nu-l împiedică să caute mai departe.

Renoir urcă spre clasicism, nu se repliază în el. Clasicismul îi încoronează opera, nu e consolarea ei.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1327 – 13.11.1980

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (III). Semnul lui Don Juan 2.

Gustave Caillebotte – Thatched Cottage at Trouville (1882)

   Înainte de a-l dispreţui pentru nestatornicia lui, Don Juan ar merita, poate, să-l admirăm pentru pasiunea lui nedomolită. Există atâtea inimi seci care nu cunosc decât calculul rece şi indiferenţa brutală încât ar trebui să vedem în frumosul andaluz mai degrabă un bărbat fără noroc sau care se frustrează singur.

Căci a dispreţui chiar dragostea, nu numai degradarea ei, e un drum plin de riscuri. E adevărat că Don Juan târăşte dragostea din noapte în noapte şi eşuează acolo unde el îşi ţine contabilitatea cu orgoliu, în aritmetica: deoarece “o mie trei” femei înseamnă infinit mai puţin decât una, iar “iubiri” nu înseamnă neapărat “iubire”. El n-are timp să înţeleagă valoarea dragostei deoarece e mereu grăbit să se lepede de ea. Dar adversarii lui Don Juan nu sunt numai cei care îi privesc cu compasiune alergătura, ci şi cei iritaţi de succesele sau chiar de pasiunea lui.

Aceştia au făcut din povestea lui un pretext pentru a lua în derâdere însăşi dragostea. Aşa cum inamicii impresioniştilor, învinuindu-i de uşurinţă, n-au vrut niciodată să dea atenţie unor amănunte semnificative totuşi. Aproape orb, Monet nu înceta să picteze lumina. Aproape paralizat, Renoir nu înceta să picteze trandafiri.

Two Women Seated by a Woodland Stream
1869; Private Collection, Paris

   E greu de păstrat cumpăna dreaptă vorbind despre o artă care a stârnit aproape numai reacţii extreme. Poate de aceea, între batjocură şi apologie, unii n-au observat că această artă doreşte să pătrundă în etern prin poarta cea mai vulnerabilă. Clipa reprezintă ceea ce e efemer, dar şi ceea ce se poate atinge cu mâna. Ceea ce e pieritor, dar şi ceea ce e posibil. Ea moare sub ochii noştri, dar înainte de a muri ni se dăruie şi nu promite decât ceea ce poate oferi. Impresioniştii au eliberat clipa de amărăciune şi au pus-o să-şi arate bogăţiile.

Spre deosebire de Rembrandt sau de Leonardo, un pictor ca Renoir nu şi-a pus decât sarcini pe care le putea îndeplini. Dar poate nimeni nu ne-a vorbit mai simplu despre fericire fără să se plângă de caracterul ei provizoriu. Cutreierând grădinile şi malurile apelor cu şevaletele lor, îmbătaţi de plein-air, Monet şi prietenii lui par convinşi, ca şi Gide mai târziu, că izvoarele vor fi acolo unde dorinţele noastre le vor face să curgă. (Dealtfel, în Fructele pământului exista numeroase pasaje care s-ar potrivi de minune să fie citite cu glas tare într-un muzeu al impresioniştilor ca Jeu de Paume.)

Ei nu observă în lumină ceea ce Rembrandt a văzut în umbră, dar pentru prima oară lumina e transformată în obiect al picturii şi, dezbrăcată de prejudecăţi, clipa dansează goală pe un deal presărat cu maci roşii. Pentru a-i înţelege e nevoie, probabil, să iubim noi înşine totul cu o putere nouă, deoarece în această pictură redusă la ceea ce “se vede” chiar şi superficialitatea e plină de pasiune. Libertatea impresionistă este o nouă captivitate, aşa cum libertatea lui Don Juan este libertatea unui hăituit, dar culoarea are parcă o violenţă tandră. Ceva din fosforescenţa  ei ne urmăreşte ca surâsul unei zile de vară.  

Woman Reading in a Garden
1880 (40 Kb); Art Institute of Chicago

 

Ţinta pe care o urmăreşte aici artapare mai modestă, mai accesibilă; şi totuşi, nu cumva sub modestia aparentă se ascunde un mare orgoliu ? În fond, niciodată arta n-a explorat clipa pentru a muri odată cu ea. Poate că “impresia” este stratagema impresioniştilor, nu scopul lor. Ei se prefac, poate, că nu “văd” decât impresia pentru a viola un adevăr mai profund. Se prefac, poate, că se complac în impresie, că vânătoarea de impresii este singurul lor scop şi singura lor plăcere deoarece vor să surprindă misterul nepregătit.

Chiar dacă n-au deloc pretenţii să facă filosofie prin pictura lor (pictez cum cântă o pasăre, declara Monet), poate că “impresia” nu e decât un cal troian prin care ei vor să pătrundă în tainele realităţii. Mai precis, ceea ce caută înlăuntrul clipei pictorul impresionist nu este oare acelaşi lucru pe care-l căuta artistul grec înlăuntrul eternităţii ? El îşi poartă bătălia pe terenul cel mai fragil, unde totul părea dinainte pierdut. Momeala s-a transformat în capcană, dar nu acest lucru le-a fost reproşat impresioniştilor de către cei care au vrut să-i excludă cu un bobârnac din templul artei ori să-i reducă la anecdotica  scandalului.

Şi de ce-am regreta ceea ce nu trebuie decât să ştim să vedem ? „Totul s-a spus de când există oameni care gândesc”, se plângea La Bruyère. Pentru un Renoir, această frază e lipsită de sens. Lumea e pentru el veşnic nouă şi veşnic tânără. Ea nu îmbătrâneşte niciodată. Important e, ne sugerează el, să declarăm fiecare la rândul nostru şi chiar de mai multe ori în acelaşi loc că viaţa merită să fie trăită. Şi nu pictorii sunt de vină dacă acest singur paradis posibil s-a dovedit uneori un infern.

The Boating Party
1893-94 (130 Kb); Oil on canvas, 90.2 x 117.5 cm (35 1/2 x 46 1/4 in); National Gallery of Art, Washington

   Le putem reproşa prin urmare impresioniştilor orice, mai puţin lăcomia lor. Ei mi se par mai degrabă orbiţi decât orbi. Tablourile lor îmi amintesc ce-i spunea odată Elizabet Barrett Browning lui Robert Browning: Dacă nu m-aş fi găsit în cutare zi, la cutare oră, în faţa cutărei case, eternitatea n-ar fi avut loc pentru noi… Căci înlăuntrul clipei impresioniste putem descoperi vibraţia efemerului, dar şi o iubire mai adâncă.

Şi dacă nu vom înţelege astfel mai bine fericirea, i-am putea înţelege pe cei fericiţi care s-au născut cu darul de a tresări de uimire în faţa fiecărui foşnet al grădinii.

Aşa cum este Renoir.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1322 – 09.10.1980