SERTARUL CU GANDURI

11/10/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (13). Chiparosii – 2.


” A exprima speranţa printr-o stea” – (Van Gogh)

Vincent van Gogh - Moara din Galette -1886

Vincent van Gogh – Moara din Galette -1886

   În schimb, el, Van Gogh n-a renunţat niciodată la nevoia lui de fraternitate, în ciuda faptului că trăieşte într-un deşert. Dimpotrivă, el ne duce până acolo unde descoperim noi înşine, cu surprindere, că e o prejudecată să opui totdeauna singurătatea solidarităţii, să crezi că orice linişte e o trădare şi că adevărul trebuie să fie neapărat zgomotos.

Departe de bătăliile pentru glorie, departe de toate ambiţiile, de toate calculele, de toate intrigile, departe de vacarmul care pregăteşte nimburi sau le sfâşie, departe de toate culisele şi de toate scenele, departe de bursa tuturor aranjamentelor şi tuturor strategiilor de conjunctură, departe de oratorii de ocazie şi de cei de profesie, departe de cei care tropăie nerăbdători în pragul muzeelor pregătiţi de eternitate, departe de cei care spun ce trebuie să fie arta şi de cei care spun ce nu trebuie să fie, departe de toate luptele şi de toate căderile, departe de strigătele de triumf, de strigătele de furie, de strigătele de decepţie, departe de taberele care se înfruntă, departe de cei care trepidează pe malul Rubiconului cu zarurile pregătite, departe de toate acestea, într-un deşert în care nu mai pătrunde acum nimeni, un artist singur oferă totul fără să primească nimic.

Şi fără să ceară nimic. El a renunţat, se pare, chiar să aştepte. Deoarece caută speranţa într-o stea, întorcându-ne însă şi pe noi, cu nesecata lui fraternitate, la prima uimire în faţa cerului înstelat.

Omul e singurul animal căruia nu-i ajunge să trăiască. El vrea să ştie de ce trăieşte şi cum ar trebui să trăiască. Asta nu înseamnă că omul a ajuns să trăiască mai bine decât animalele. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că a ajuns să trăiască altfel. Adică punându-şi mereu întrebări, când nu se lasă orbit de răspunsuri de-a gata. Odată cu primul fior metafizic, el a fost lovit de moarte şi de imortalitate, cum ar zice Van Gogh. Şi poate nu întâmplător pentru Van Gogh o stea înseamnă în acelaşi timp moarte şi nemurire.

Dar nu e aceasta chiar arta ? Chiparoşii pictaţi de Van Gogh îmi par uneori coloanele unui templu al cărui tavan este chiar cerul înstelat; un templu în care vechiul predicator din Borinage crede în artă ca într-o religie. Este un preot păgân al frumuseţii şi suferinţei, care, după ce-şi va striga dragostea şi durerea, se va sinucide în altar.  

Vincent van Gogh - Peisaj de toamna cu copaci 1885

Vincent van Gogh – Peisaj de toamna cu copaci 1885

 

În fond, el a rămas ceea ce a fost: un suflet însetat de o credinţă. Şi a găsit, în sfârşit, singura credinţă în care nimic nu-l mai poate contraria. Nici măcar faptul că nimeni nu se interesează de tablourile lui care se îngrămădesc acasă la Théo şi într-o magazie sordidă. Se povesteşte că Napoleon i-a arătat unui cardinal cerul în plină zi şi l-a întrebat: “Vedeţi steaua aceea ?”, “Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr pe cer nu se zărea nimic. “Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii”.

Van Gogh ar fi putut declara şi el acelaşi lucru. Mai ales că, pentru cineva care crede în menirea sa, acesta e, poate, uneori singurul mod de a-şi continua drumul. Dar, departe de toate bătăliile care sfâşie lumea, el mai visează o singură victorie: să-şi exprime speranţa prin câteva stele.

Într-o noapte, un trecător bizar a fost văzut pe străzile înguste şi rău luminate din Arles. Ducea în spate o ladă de lemn, atârnată de o curea, , şi purta o pălărie cu boruri largi pe care erau fixate lumânări. Era Van Gogh. Ajuns în Piaţa Forum, el s-a oprit, a pus pe şevalet o pânză albă, ea însăşi înconjurată cu lumânări, a aprins toate lumânările şi a început să picteze. A doua zi, întreg orăşelul a vorbit despre acest străin ciudat ca despre un nebun. Curând după asta, într-o noapte de septembrie, Van Gogh a traversat din nou străzile din Arles purtând pălăria sa cu lumânări. Atunci a pictat el Noapte înstelată.

Nimeni până atunci nu pictase astfel un cer înstelat. Şi nimeni, din câte ştiu, n-a aşezat ca el o stea în vârful unui chiparos negru. Chiparoşii îl preocupă, îl trimit cu gândul la obeliscurile egiptene şi se miră cum de încă n-au fost pictaţi aşa cum îi vede el.

Dar, probabil, Paul Valéry are dreptate: “omul nu vede decât ceea ce visează”. După cum au dreptate cei care spun că fotografia reproduce, în vreme ce pictura alege. Am comparat tablouri făcute de Van Gogh la Saint-Rémy cu fotografii ale aceloraşi locuri şi chiar ale aceloraşi detalii. Asemănarea e vizibilă şi totuşi parcă, în tablouri, duhul lui Van Gogh a intrat în arbori, într-un colţ de zid sau în cimentul fântânii circulare din parcul azilului de la Saint-Rémy.

Vincent van Gogh - Piersici in floare (Souvenir de Mauve) - 1888

Vincent van Gogh – Piersici in floare (Souvenir de Mauve) – 1888

   În special chiparoşii ne fac să ne gândim că, “alese” de Van Gogh, peisajele îi iau chipul: florile cresc în craterul unui vulcan; copacii au rădăcinile fierbinţi; grâul e un incendiu care germinează. Totul devine autoportret. Chiparoşii, semănând cu flăcări sumbre şi tremurând în lumina de miazăzi, ajung uneori să ocupe toată suprafaţa pânzei cu incendiul lor negru. Ne amintim în faţa lor fără voie întrebarea lui Nietzsche: “Cât adevăr poate să suporte omul ?”

Speranţa lui Van Gogh mai bate acum dintr-o singură aripă. Şi aceea rănită. Sângerând la fiecare mişcare. Dar între flacără şi cenuşă, nu există probabil altă cale decât aceea pe care merge el: dacă a luat foc, cel puţin să ardă cu toată energia de care e în stare. Figura lui are acum ceva din surâsul maladiv al ultimei flori de toamnă. Dar e un călător care are o destinaţie… steaua în care visa să ajungă, steaua care simboliza pentru el speranţa şi pe care o picta în vârful chiparoşilor, chiar dacă pe câmpurile din jurul azilului de la Saint-Rémy era singurul care o vedea…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1341 – 19.02.1981

Anunțuri

29/05/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (V). Controversatul David 4.


 

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

  Rar un pictor atât de violent controversat. Exaltat de unii şi negat de alţii, cu aceeaşi vehemenţă. Idolatrizat şi pus sub semnul întrebării, cu aceeaşi patimă.

Unii l-au învinuit că a întârziat romantismul încercând să-l înăbuşe. Alţii îl laudă pentru că a oprit decadenţa artei. Unii l-au văzut beat de ideile libertăţii. Alţii l-au socotit fie un naiv care nu înţelegea prea bine întâmplările la care participa, fie un ambiţios care a votat pentru moartea lui Ludovic al XVI-lea şi a afişat convingeri revoluţionare din calcul, ca să-şi poată răzbuna ranchiunile şi să-şi satisfacă orgoliile.

Aceştia din urmă nu uită să adauge că l-a urmat pe Robespierre numai până în pragul eşafodului, după care l-a renegat, apoi i-a jurat credinţă lui Napoleon, devenind pictor de curte. Ni se aminteşte că a lăsat să fie ghilotinaţi prieteni ai săi fără să intervină, că n-a folosit mai târziu trecerea pe care o avea pe lângă Napoleon pentru a salva doi foşti elevi ai săi, compromişi într-un atentat, că l-a pictat pe Bonaparte cu aceeaşi ardoare cu care l-a pictat pe Marat, punând arta pe acelaşi plan cu dorinţele sale de reuşită socială.

I se reproşează uşurinţa cu care fostul iacobin a flatat imperiul uitând că a flata însemna a renunţa să mai fie de folos. Târâţi de patima contestării, unii au vorbit chiar despre josnicie şi sete de parvenire.

Nici pictura lui David nu e scutită de aceste controverse. Unii l-au învinuit că a favorizat prin ideile sale partea cea mai rea din academism. Că n-a produs decât mari desene colorate şi că şi-a impus crezul cu aceeaşi intoleranţă cu care o făcuse Academia împotriva căreia a luptat cu îndârjire. Alţii, elogiindu-l, ne reamintesc că opera lui e una din acelea care nu trec fără urmări în istoria artei.  

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

 

Gustul a reprezentat, ce-i drept, totdeauna un etalon capricios. Considerată un eveniment, Moartea lui Socrate a fost, când David a expus tabloul, comparată cu Capela Sixtină şi cu stanţele lui Rafael. Astăzi nu mai provoacă acelaşi entuziasm. Dar e dincolo de orice îndoială că pictorul morţii filozofului grec nu e un neoclasic oarecare.

El caută în cenuşa antică o flacără pe care o aduce cu sine. Şi atunci când n-o îngroapă prea adânc, ea străluceşte şi compensează severitatea desenului. Cu voia sau fără voia lui, David ne repetă astfel destul de des că frumusetea cea mai adevărată e cea pentru care am sângerat şi noi şi că nu mai putem vedea azi o marmură greacă aşa cum o făceau grecii deoarece, între timp, lumea a trăit lucruri pe care ei nu le-au cunoscut.

Între coloanele care au scăpat nedistruse ni se oferă nu o soluţie, ci o şansă de a afla în noi înşine limbajul care sa le scoată din muţenie. Dezvaluindu-ne toate contradicţiile neoclasicismului, David ne dezvăluie şi singurul drum care ar fi putut salva acest stil de la destinul de a deveni, cum zicea Eugenio d`Ors, “o vorbă aproape fără înţeles”.

Căci, în loc să caute printre ruine ceea ce ne-ar putea aparţine, neoclasicismul a obosit adesea să reconstituie ceea ce a fost. El ajunge din această pricină la ordinea clasică fără luptă. Nu mai intră în labirint. Nu mai rătăceşte pe mări. Proclamă direct victoria lui Tezeu. Proclamă direct înţelepciunea lui Ulise.

Pentru unii neoclasici, frumuseţea nu este o consecinţă, ci un mod de a forţa succesul. Or, ceva din David, poate ardoarea lui, sau poate chiar dificultatea de a imagina fără sprijinul unor amănunte reale, l-a ferit să se exileze printre ruinele antice şi să uite că nu avem la dispoziţie decât prezentul pentru a spune ’’da’’ sau ‘’nu’’. În tablourile lui descoperim un pictor care nu se numără printre cei ce renunţă să meargă mai departe şi rămân să stea îngenuncheaţi pe axiomele lor.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

   E adevărat că, mergând înainte, David nimereşte direct în catedrala Notre dame unde se încoronează Napoleon. Instalat într-o tribună, el îşi notează pe un plan al catedralei aşezarea tuturor personajelor care iau parte la somptuoasa ceremonie, schiţează cu grijă minuţioasă costumele, bijuteriile, amănuntele, străduindu-se să satisfacă orgoliul corsicanului care, în picioare pe treptele altarului, cu diadema împărătească pe frunte, se pregăteşte s-o încoroneze el însuşi pe Josefina îngenuncheată, ca nu cumva să devină altcineva, fie şi numai pentru o clipă, actorul principal al acestei scene. Tabloul va fi remarcabil, dar e limpede acum că ridicând steagul neoclasicismului David şi-a visat propriul său imperiu şi nu ne mai miră coincidenţele dintre cariera lui şi cea a lui Bonaparte.

Napoleon nu suporta să pozeze pentru un tablou, i se părea o umilinţă şi n-avea răbdare să fie model, astfel că David a trebuit să-l picteze mereu după crochiuri grăbite sau din memorie. Dar acestea sunt amănunte fără importanţă. Altceva s-ar cuveni poate remarcat la capătul unui destin atât de controversat ca al lui David. Că nu ajunge să le reproşăm neoclasicilor exilul într-o glorie apusă care i-a împiedicat să vadă gloria zilei trăite. Trebuie să ne întrebăm în clipa următoare ce glorie au visat când au revenit în prezent.

Probabil, Baudelaire are dreptate, omul sfârşeşte prin a semăna cu ceea ce ar vrea să fie. Faptul că după Waterloo, maestrul neoclasicismului a plecat şi el în exil nu e decât o concluzie logică.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1319 – 18.09.1980

10/04/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (II). Controversatul David 1.


Self-Portrait. 1794.

Self-Portrait. 1794.

   Napoleon afirma că un om care vorbeşte face mai mult zgomot decât o armată care tace. Statuile clasice formează o armată care tace şi zâmbeşte, dar ce cântece de sirenă se aud uneori într-o tăcere care surâde !

Să recunoaştem că e firească nostalgia din care s-a născut neoclasicismul. Rătăcim, rătăcim ca Ulise pe marea greşelilor noastre şi visăm că trebuie să fie un ţărm unde să putem discuta calm despre fericire.  Şi dacă nu fântânile, ci setea a împins arta înainte, aceasta nu înseamnă că nu dorim, nu aşteptăm şi nu visăm propria noastră fântână la care să ne oprim, potolindu-ne setea.

În bună măsură, neoclasicismul e o dovadă ca, între atâtea desfigurări ale chipului său, omul n-a uitat frumuseţea. Că a vrut să regăsească dragostea limpede, ora de amiază, echilibrul şi să le cânte din nou. Era convins că între coloanele dorice şi ionice, chiar dacă ele nu reprezentau decât simple mulaje, va fi la adăpost împotriva îndoielilor, că lângă sfincşii de piatră surâzând naiv, care au apărut într-o bună zi prin pieţe şi la intrările muzeelor, va fi apărat de întrebări. Nu-i rămânea decât să înalţe din ruine ceea ce se pierduse.

Toate acestea sunt, la urma urmei, de înţeles. Numai că pe parcurs, chiar înainte de a-şi fi terminat strigătul de triumf, neoclasicismul şi-a pierdut modestia. Ca şi Napoleon, el şi-a pierdut cumpătul, s-a îmbătat la primele victorii şi a devenit din ce în ce mai ambiţios. Apărut, ca şi surâsul statuilor greceşti, dintr-o nelinişte, s-a ruşinat parcă de originea sa şi a vrut s-o uite luându-şi un aer de cuceritor încântat de el însuşi.  

View of the Garden of the Luxembourg

View of the Garden of the Luxembourg

 

Născut din nevoia de pământ sigur, s-a trezit lacom de un imperiu. După ce ridicase lancea de marmură a zeiţei Atena ca să se apere de dezamăgiri, a început să ameninţe cu ea pe cei care aveau îndoieli şi a visat să intre în templul artei cu o mantie de hermină pe umeri.

Când Napoleon năvăleşte ca o furtună în atelierul său, David nu ezită să-şi pună penelul în serviciul corsicanului. S-a zis că Bonaparte l-a smuls ficţiunilor antice şi l-a restituit istoriei contemporane. Adevărul e, probabil, ceva mai prozaic. David nu-şi uitase niciodată ambiţiile, a trebuit numai să le amâne sau să le transforme în estetică. Aparent retras în reverii antice, el nu uitase că avea de plătit câteva poliţe Academiei, care cândva i-a întârziat premiul Romei, şi nu s-a lăsat până n-a obţinut desfiinţarea ei.

Dincolo de arhitecturile reci în care îşi aşează uneori personajele ca pe nişte statui, fierb pasiunile unui suflet abia stăpânit. Pentru un artist claustrat în principii ar fi fost mai greu să intre în suita lui Napoleon după ce a fost prietenul lui Robespierre, să picteze entuziast o încoronare după ce, câţiva ani înainte, se înghesuise să vadă “căruţele morţii” şi s-o schiţeze în batjocură pe Maria Antoaneta dusă spre eşafod. În schimb, în vâltoarea istoriei asemenea metamorfoze s-au mai văzut; setea de absolut nu e singura ispită. S-ar spune, chiar, că un pictor atât de ambiţios şi voluntar ca David, care ar fi pictat cu mare plăcere cu vârful sabiei, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, nu aşteptase decât să şi-l ia pe Napoleon drept model.

Coroana regală a lui Ludovic al XVI-lea, pentru decapitarea căruia votase, era acum coroană imperială, fostul iacobin devenea pictor de curte, dar acestea nu erau amănunte de care să se împiedice cineva care înţelegea foarte bine gloria deoarece şi-o dorea el însuşi; şi care se visa el însuşi încoronat ca dictator al artelor (dacă n-a ajuns, a fost numai pentru că Bonaparte nu suporta alt dictator lângă el). Drumul la Roma, studiile după basoreliefurile antice sfârşeau în paradox: idealul de simplicitate în pompă şi fast, intransigenţa în artă măgulitoare.

Self-Portrait. 1791

Self-Portrait. 1791

   Ce înseamnă atunci neoclasicismul lui David, neoclasicismul al cărui maestru este ?

Nu există, se pare, un singur fel de a fi neoclasic. Adesea, neoclasicii ne dau senzaţia pe care ne-o lasă ceasurile lui Dali din Persistenţa memoriei, din care timpul s-a scurs complet. El visează lângă o clepsidră goală. Vântul nu mai umflă steagurile măreţiei antice, dar ei se încăpăţânează să le picteze. În schimb, la David coloanele de marmură şi legendele nu sunt străine de vuietul vremii.

Chiar în încăperea unde moare Socrate şi pe dalele reci din Jurământul Horaţilor se aud paşi care aleargă între capetele rostogolite pe esafod şi coroana lui Napoleon.

În fond, poate că la fiecare dintre artiştii care au avut nostalgia antichităţii, antichitatea a însemnat altceva.


Publicat în Revista “Flacăra” nr.1316 – 28.08.1980

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: