SERTARUL CU GANDURI

29/05/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (V). Controversatul David 4.


 

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

  Rar un pictor atât de violent controversat. Exaltat de unii şi negat de alţii, cu aceeaşi vehemenţă. Idolatrizat şi pus sub semnul întrebării, cu aceeaşi patimă.

Unii l-au învinuit că a întârziat romantismul încercând să-l înăbuşe. Alţii îl laudă pentru că a oprit decadenţa artei. Unii l-au văzut beat de ideile libertăţii. Alţii l-au socotit fie un naiv care nu înţelegea prea bine întâmplările la care participa, fie un ambiţios care a votat pentru moartea lui Ludovic al XVI-lea şi a afişat convingeri revoluţionare din calcul, ca să-şi poată răzbuna ranchiunile şi să-şi satisfacă orgoliile.

Aceştia din urmă nu uită să adauge că l-a urmat pe Robespierre numai până în pragul eşafodului, după care l-a renegat, apoi i-a jurat credinţă lui Napoleon, devenind pictor de curte. Ni se aminteşte că a lăsat să fie ghilotinaţi prieteni ai săi fără să intervină, că n-a folosit mai târziu trecerea pe care o avea pe lângă Napoleon pentru a salva doi foşti elevi ai săi, compromişi într-un atentat, că l-a pictat pe Bonaparte cu aceeaşi ardoare cu care l-a pictat pe Marat, punând arta pe acelaşi plan cu dorinţele sale de reuşită socială.

I se reproşează uşurinţa cu care fostul iacobin a flatat imperiul uitând că a flata însemna a renunţa să mai fie de folos. Târâţi de patima contestării, unii au vorbit chiar despre josnicie şi sete de parvenire.

Nici pictura lui David nu e scutită de aceste controverse. Unii l-au învinuit că a favorizat prin ideile sale partea cea mai rea din academism. Că n-a produs decât mari desene colorate şi că şi-a impus crezul cu aceeaşi intoleranţă cu care o făcuse Academia împotriva căreia a luptat cu îndârjire. Alţii, elogiindu-l, ne reamintesc că opera lui e una din acelea care nu trec fără urmări în istoria artei.  

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

 

Gustul a reprezentat, ce-i drept, totdeauna un etalon capricios. Considerată un eveniment, Moartea lui Socrate a fost, când David a expus tabloul, comparată cu Capela Sixtină şi cu stanţele lui Rafael. Astăzi nu mai provoacă acelaşi entuziasm. Dar e dincolo de orice îndoială că pictorul morţii filozofului grec nu e un neoclasic oarecare.

El caută în cenuşa antică o flacără pe care o aduce cu sine. Şi atunci când n-o îngroapă prea adânc, ea străluceşte şi compensează severitatea desenului. Cu voia sau fără voia lui, David ne repetă astfel destul de des că frumusetea cea mai adevărată e cea pentru care am sângerat şi noi şi că nu mai putem vedea azi o marmură greacă aşa cum o făceau grecii deoarece, între timp, lumea a trăit lucruri pe care ei nu le-au cunoscut.

Între coloanele care au scăpat nedistruse ni se oferă nu o soluţie, ci o şansă de a afla în noi înşine limbajul care sa le scoată din muţenie. Dezvaluindu-ne toate contradicţiile neoclasicismului, David ne dezvăluie şi singurul drum care ar fi putut salva acest stil de la destinul de a deveni, cum zicea Eugenio d`Ors, “o vorbă aproape fără înţeles”.

Căci, în loc să caute printre ruine ceea ce ne-ar putea aparţine, neoclasicismul a obosit adesea să reconstituie ceea ce a fost. El ajunge din această pricină la ordinea clasică fără luptă. Nu mai intră în labirint. Nu mai rătăceşte pe mări. Proclamă direct victoria lui Tezeu. Proclamă direct înţelepciunea lui Ulise.

Pentru unii neoclasici, frumuseţea nu este o consecinţă, ci un mod de a forţa succesul. Or, ceva din David, poate ardoarea lui, sau poate chiar dificultatea de a imagina fără sprijinul unor amănunte reale, l-a ferit să se exileze printre ruinele antice şi să uite că nu avem la dispoziţie decât prezentul pentru a spune ’’da’’ sau ‘’nu’’. În tablourile lui descoperim un pictor care nu se numără printre cei ce renunţă să meargă mai departe şi rămân să stea îngenuncheaţi pe axiomele lor.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

   E adevărat că, mergând înainte, David nimereşte direct în catedrala Notre dame unde se încoronează Napoleon. Instalat într-o tribună, el îşi notează pe un plan al catedralei aşezarea tuturor personajelor care iau parte la somptuoasa ceremonie, schiţează cu grijă minuţioasă costumele, bijuteriile, amănuntele, străduindu-se să satisfacă orgoliul corsicanului care, în picioare pe treptele altarului, cu diadema împărătească pe frunte, se pregăteşte s-o încoroneze el însuşi pe Josefina îngenuncheată, ca nu cumva să devină altcineva, fie şi numai pentru o clipă, actorul principal al acestei scene. Tabloul va fi remarcabil, dar e limpede acum că ridicând steagul neoclasicismului David şi-a visat propriul său imperiu şi nu ne mai miră coincidenţele dintre cariera lui şi cea a lui Bonaparte.

Napoleon nu suporta să pozeze pentru un tablou, i se părea o umilinţă şi n-avea răbdare să fie model, astfel că David a trebuit să-l picteze mereu după crochiuri grăbite sau din memorie. Dar acestea sunt amănunte fără importanţă. Altceva s-ar cuveni poate remarcat la capătul unui destin atât de controversat ca al lui David. Că nu ajunge să le reproşăm neoclasicilor exilul într-o glorie apusă care i-a împiedicat să vadă gloria zilei trăite. Trebuie să ne întrebăm în clipa următoare ce glorie au visat când au revenit în prezent.

Probabil, Baudelaire are dreptate, omul sfârşeşte prin a semăna cu ceea ce ar vrea să fie. Faptul că după Waterloo, maestrul neoclasicismului a plecat şi el în exil nu e decât o concluzie logică.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1319 – 18.09.1980

16/05/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (IV). Controversatul David 3.


Jacques-Louis David. Napoleon in His Study. 1812.

Jacques-Louis David. Napoleon in His Study. 1812.

   Deşi în inchisoare, David pare foarte sigur de sine. Sigur de talentul lui şi de dreptatea lui. Ridică în singurătatea detenţiei capul cu mândrie, dar în ce măsură, când începi să descoperi gustul cenuşii, mai este mândria o compensaţie suficientă ? Şi ce ascunde ea ?  La ce se gândeşte, de fapt, David ? Se visează cumva în decorurile antice, acum când teama, primejdia au devenit şi pentru el adevăruri vii ? Se simte lezat în amorul propriu ? Regretă cumva înfocarea sa iacobină ? Sau faptul că n-a fost suficient de abil ?

Cum putea să prevadă că Robespierre va simţi el însuşi efectul ghilotinei după ce îl experimentase la alţii ? Şi nu el, David, a tras sfoara care face cuţitul să cadă. El a organizat serbări, a regizat ceremonii, a desenat, a pictat. Atât. E vinovat că a urmărit succesul ? Că a cerut desfiinţarea Academiei ? Că n-a pierdut prilejul pe care-l avea de a se răfui cu pictorii ce-i erau adversari ?

Mai direct spus, David îşi face oare autoportretul în închisoare pentru că în singurătate omul simte nevoia să devină judecătorul său ? Pentru că el caută, atunci, cel puţin în sine însuşi un interlocutor ?

Ceea ce ştim sigur e un motiv mai banal. David nu poate crea nimic fără model, fără o scenă reală de la care să plece, fără o documentaţie. Fantezia nu l-a ajutat niciodată decât să continue, nu să înceapă. Or, singurul chip pe care-l poate studia acum în linişte este chipul său din oglindă. Dealtfel, tot la închisoare, privind pe fereastră face şi singurul peisaj din opera lui, dacă nu socotim carnetele cu crochiuri italiene.

Jacques-Louis David. Portrait of Marguerite-Charlotte David. 1813.

Jacques-Louis David. Portrait of Marguerite-Charlotte David. 1813.

   Dar e greu să credem că în această tăcere n-au răbufnit ecouri din vacarmul altor zile. Chiar dacă David şi-a pictat chipul ca să uite, amintirile umbresc această faţă frumoasă şi îngândurată… drumul la Roma, euforia convertirii la idealul clasic, triumful primelor tablouri, succesul, gloria, adunările furtunoase ale Convenţiei, strigătele pătimaşe ca ghilotina să fie necruţătoare, Danton, asasinarea lui Marat pe care-l văzuse cu o zi înainte de moarte în aceeaşi încăpere unde a fost înjunghiat, apoi angoasa, nervii întinşi la maximum, aproape arşi de încordare în acele zile cu soare implacabil din mijlocul verii, când căldura era înăbuşitoare şi chiar noaptea cerul avea febră şi se ridicau spre stele nori fierbinţi de praf… căldură amestecată cu frică, deoarece cuţitul ghilotinei cădea mereu şi pe căldură, sub soarele năucitor… plutea ceva în aer, ca o presimţire în acele zile…

Robespierre părea impenetrabil, sigur de efectele elocinţei sale, de aceea ce spuneau şi mai ales tăcerile lui, dar el, David, n-avea de ce să se teamă, el era prietenul Incoruptibilului… apoi dintr-o dată toate s-au prabuşit împotriva sa. În ziua când capul lui Robespierre s-a prăbuşit în coşul călăului, i s-a făcut frică. Şi când în Convenţie a fost somat să se explice, stătea rezemat de tribuna oratorilor, lungă şi joasă, din lemn pictat în verde antic, se ştergea de transpiraţie, iar spectrul ghilotinei dădea o valoare epică vorbelor… uneori de abilitatea oratorului a depins viaţa lui… vorbea sub cuţitul ghilotinei ca sub sabia lui Damocles…

Niciodată n-ar mai vrea să treacă prin clipe ca acelea. Ele pot umili şi un artist remarcabil, mai ales când el tremură si simte o dungă rece sau fierbinte pe ceafă. Frica dezonorează, cu atât mai mult un pictor mândru care l-a zugrăvit pe Socrate murind liniştit şi pe Brutus imobil în durere, pentru ca apoi să constate că în viaţă nu e atât de simplu să fii calm…

În portrete, David a scăpat totdeauna de constrângerile estetice ale idealurilor sale antice. Aici a fost totdeauna mai liber. Dacă în compoziţiile sale istorice e uneori rece, declamator, în portrete îşi arată întregul talent. El le acorda, cum se ştie, mai puţină importanţă, fiind convins că va intra în istorie ca pictor al istoriei; a refuzat chiar să trimită un portret la Salon, motivând că ar fi ridicol ca un pictor de talia lui să expună un simplu portret, oricât de bun ar fi.

Dar destul de des creatorii sunt răi judecători ai operei lor. La fel cum s-a înşelat Petrarca aşteptându-şi gloria de la doctul si plictisitorul poem Africa, nu de la Canţonier, David n-a bănuit niciodată probabil că, după moartea sa, autoportretul lui va stârni mai multe întrebări decât Răpirea sabinelor pe care a schiţat-o tot în închisoare. Singura lui grijă pictându-şi chipul a fost, s-ar zice, să arate că decepţiile nu l-au atins.  

Jacques-Louis David. Leonidas at Thermopylae. Detail.

Jacques-Louis David. Leonidas at Thermopylae. Detail.

 

Într-adevăr, el pare să nu-şi reproşeze nimic. Dacă regretă ceva, reuşeşte să ne-o ascundă foarte bine. Singurul care vorbeşte este orgoliul său. Îşi va fi amintit, poate, de personajele sale şi a vrut să le adopte atitudinea ? Vrea să ne spună că scena penibilă când, palid şi transpirând abundent, a retractat prietenia cu Robespierre a fost o slăbiciune trecătoare ? Că îşi cunoaşte valoarea şi nu se mai teme ? Că un artist adevărat rămâne un artist adevărat dincolo de întâmplările care nu-l cruţă nici pe el ? Că atâta vreme cât îşi păstrează capul pe umeri are arta de partea lui care-l va răzbuna pentru orice umilinţă, în timp ce pe alţii uitarea îi va arunca de pe socluri în praf ? Că la urma urmei n-are de ce să se considere vinovat ?

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1318 – 11.09.1980

13/05/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (III). Controversatul David 2.


Jacques-Louis David. Portrait of Pope Pius VII.

Jacques-Louis David. Portrait of Pope Pius VII.

   David sfida antichitatea chiar îndreptându-se spre Roma. Câştigase premiul Romei, pleca să stea câţiva ani în cetatea eternă, dar declara că antichitatea nu-i va spune nimic, fiin lipsită de căldură, şi nu-l va transforma ca artist. Se înşela într-adevăr sau brava ? Se cunoştea atât de prost sau vroia să-şi ascundă nerăbdarea ?

Odată ajuns la Roma, uită declaraţiile bătăioase şi scoate creioanele şi foile albe pe care le umple cu desene. Nu mai pictează. Aleargă în toate părţile pe străzile Romei, face studii ale monumentelor rămase în picioare, schiţe după basoreliefuri. Se duce în câmpia romană şi adună crochiuri de peisaje. Se impregnează tot mai mult de antichitatea pe care o sfidase cu puţin înainte. Când află de oraşele dezgropate din lavă, aleargă la Pompei şi Herculanum să vadă minunile scoase la lumină, iar acolo primeşte, se pare, lovitura de graţie. E tulburat şi electrizat. Se converteşte la religia antichităţii.

După cinci ani, se reîntoarce la Paris sigur de drumul pe care va merge. Tineri artişti se înrolează sub steagul lui. Jurământul Horaţilor cunoaşte un adevărat triumf, devine un manifest al neoclasicismului. la treizeci şi şase de ani, David are şi admiratori şi discipoli gata să jure pentru principiile lui. Tânăr încă, ajunge membru al Academiei.

La izbucnirea revoluţiei, el pătrunde din umbrele gloriei antice direct în vârtejul fierbinte al evenimentelor. În realitate, nu era vorba de un salt mortal. Toţi cei care i-au înţeles arta şi-au dat seama că sub veşmintele antice şi pe răceala dalelor reconstituite minuţios dogoreşte o pasiune bine dominată. Ei au priceput că Brutus nu era Brutus, ci, poate un simbol, sau, oricum, un mod de a judeca, o atitudine. Că David nu căuta antichitatea din perspectiva pe care i-o arătase Quatremè de Quincy, ci îşi lua din ea numai decorurile, personajele şi un ideal de grandoare austeră. Antichitatea, spune el, constituie marea şcoală a pictorilor moderni. Dar la un pictor adevăratele profesiuni de credinţă sunt tablourile.

Jacques-Louis David. Consecration of the Emperor Napoleon I and Coronation of the Empress Josephine in the Cathedral of Notre-Dame de Paris on 2 December 1804.

Jacques-Louis David. Consecration of the Emperor Napoleon I and Coronation of the Empress Josephine in the Cathedral of Notre-Dame de Paris on 2 December 1804.

   De fapt, nimeni dintre cei care-l cunosc bine nu se miră, probabil, că îndrăgostitul de antichitate dă târcoale eşafodului, că după ce se amuză desenând-o pe Maria Antoaneta în drum spre ghilotină face acelaşi lucru cu Danton. Şi în pictură el e un iacobin de tipul lui Robespierre. Strânge în jurul său pe toţi pictorii nemulţumiţi care n-au fost acceptaţi la Saloane şi se luptă cu toate puterile să obţină desfiinţarea Academiei al cărei membru este.

Arzând de pasiune, e totuşi adesea rigid, clocotind de ambiţii profetizează austeritatea. Ajuns deputat în Convenţie, înţelege că montagnarzii, mai decişi, vor avea câştig de cauză asupra girondinilor care, pe deasupra, sunt mai puţin înverşunaţi împotriva Academiei. El îşi arată întreg zelul alături de montagnarzi. Susţine moţiunile cele mai radicale, devine prieten cu Robespierre. “David, trebuie să mai faci un tablou”, i se strigă în sala Convenţiei când s-a aflat că marat a fost asasinat. “Îl voi face”, răspunde David. Şi îl face, într-adevăr. Pictează moartea lui Marat ca o continuare, parcă, a Morţii lui Socrate. În aerul rece al camerei şi între zidurile reci sentimentul tragic arde acum aproape insuportabil.

În aceşti ani ieşiţi din matcă, el regizează serbările şi ceremoniile revoluţionare până în cele mai mici amănunte. Are, dealtfel, arta de a impresiona mulţimea. Fixează, de pildă, înhumarea lui Marat în amurg pentru a da cortegiului o tristeţe tragică, în vreme ce serbările le fixează la ore matinale, care fac şi mai strălucitoare culorile.

Când Robespierre a fost răsturnat de la putere şi trimis la ghilotină, David şi-a auzit numele în sala Convenţiei. Se simtea ameninţat şi s-a dus tulburat la tribună. Era palid, ni se spune, şi sudoarea care îi curgea pe frunte şiroia pe haine până jos pe podea unde lăsa mari pete. Nu era un orator şi, în plus, frica îl sugruma. Şi-a renegat prietenia pentru Robespierre, declarând că fusese înşelat cu ipocrizie, iar el, David, s-a lăsat amăgit.

Un fel de autocritică penibilă, care l-a scăpat însă de eşafod. A fost arestat şi încarcerat. Eliberat după câteva luni este apoi din nou încarcerat până ce, în august 1795, beneficiază de amnistia generală votată de Convenţie.

În inchisoare i s-au lăsat penelurile şi culorile. Din această perioadă datează autoportretul aflat acum la  Luvru unde ne arată un chip voluntar şi fin.

Clasificarea drept neoclasic nu face, poate, acum decât să ne încurce. Fără ea, am spune mai degrabă că în faţa noastră se află un tânăr romantic; unul din acei romantici care au vrut să cucerească lumea prin pasiune. Are ceva din aerul pe care-l va arbora unul din admiratorii săi de mai târziu, Delacroix, care îl va socoti părintele picturii moderne.  

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

 

Dar are ceva şi din aerul orgolios al lui Napoleon. Priveşte drept, hotărât şi o energie virilă îi pluteşte pe faţă. Dacă în mândrie se amestecă şi melancolia, aceasta e, probabil, din pricina circumstanţelor în care a fost pictat autoportretul şi pentru că artiştii, şi când greşesc, se deosebesc totuşi de cuceritori. Victoriile îl fac să exulte, dar le sporesc şi melancolia adesea. În fiecare victorie a lor există şi o bătălie pierdută şi fiecare orizont atins le arată cât de mare e distanţa până la cel următor. Cu atât mai mult trebuia să se întâmple asta la un artist silit să-şi ascundă în oglindă decepţiile.  

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1317 – 04.09.1980

10/04/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (II). Controversatul David 1.


Self-Portrait. 1794.

Self-Portrait. 1794.

   Napoleon afirma că un om care vorbeşte face mai mult zgomot decât o armată care tace. Statuile clasice formează o armată care tace şi zâmbeşte, dar ce cântece de sirenă se aud uneori într-o tăcere care surâde !

Să recunoaştem că e firească nostalgia din care s-a născut neoclasicismul. Rătăcim, rătăcim ca Ulise pe marea greşelilor noastre şi visăm că trebuie să fie un ţărm unde să putem discuta calm despre fericire.  Şi dacă nu fântânile, ci setea a împins arta înainte, aceasta nu înseamnă că nu dorim, nu aşteptăm şi nu visăm propria noastră fântână la care să ne oprim, potolindu-ne setea.

În bună măsură, neoclasicismul e o dovadă ca, între atâtea desfigurări ale chipului său, omul n-a uitat frumuseţea. Că a vrut să regăsească dragostea limpede, ora de amiază, echilibrul şi să le cânte din nou. Era convins că între coloanele dorice şi ionice, chiar dacă ele nu reprezentau decât simple mulaje, va fi la adăpost împotriva îndoielilor, că lângă sfincşii de piatră surâzând naiv, care au apărut într-o bună zi prin pieţe şi la intrările muzeelor, va fi apărat de întrebări. Nu-i rămânea decât să înalţe din ruine ceea ce se pierduse.

Toate acestea sunt, la urma urmei, de înţeles. Numai că pe parcurs, chiar înainte de a-şi fi terminat strigătul de triumf, neoclasicismul şi-a pierdut modestia. Ca şi Napoleon, el şi-a pierdut cumpătul, s-a îmbătat la primele victorii şi a devenit din ce în ce mai ambiţios. Apărut, ca şi surâsul statuilor greceşti, dintr-o nelinişte, s-a ruşinat parcă de originea sa şi a vrut s-o uite luându-şi un aer de cuceritor încântat de el însuşi.  

View of the Garden of the Luxembourg

View of the Garden of the Luxembourg

 

Născut din nevoia de pământ sigur, s-a trezit lacom de un imperiu. După ce ridicase lancea de marmură a zeiţei Atena ca să se apere de dezamăgiri, a început să ameninţe cu ea pe cei care aveau îndoieli şi a visat să intre în templul artei cu o mantie de hermină pe umeri.

Când Napoleon năvăleşte ca o furtună în atelierul său, David nu ezită să-şi pună penelul în serviciul corsicanului. S-a zis că Bonaparte l-a smuls ficţiunilor antice şi l-a restituit istoriei contemporane. Adevărul e, probabil, ceva mai prozaic. David nu-şi uitase niciodată ambiţiile, a trebuit numai să le amâne sau să le transforme în estetică. Aparent retras în reverii antice, el nu uitase că avea de plătit câteva poliţe Academiei, care cândva i-a întârziat premiul Romei, şi nu s-a lăsat până n-a obţinut desfiinţarea ei.

Dincolo de arhitecturile reci în care îşi aşează uneori personajele ca pe nişte statui, fierb pasiunile unui suflet abia stăpânit. Pentru un artist claustrat în principii ar fi fost mai greu să intre în suita lui Napoleon după ce a fost prietenul lui Robespierre, să picteze entuziast o încoronare după ce, câţiva ani înainte, se înghesuise să vadă “căruţele morţii” şi s-o schiţeze în batjocură pe Maria Antoaneta dusă spre eşafod. În schimb, în vâltoarea istoriei asemenea metamorfoze s-au mai văzut; setea de absolut nu e singura ispită. S-ar spune, chiar, că un pictor atât de ambiţios şi voluntar ca David, care ar fi pictat cu mare plăcere cu vârful sabiei, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, nu aşteptase decât să şi-l ia pe Napoleon drept model.

Coroana regală a lui Ludovic al XVI-lea, pentru decapitarea căruia votase, era acum coroană imperială, fostul iacobin devenea pictor de curte, dar acestea nu erau amănunte de care să se împiedice cineva care înţelegea foarte bine gloria deoarece şi-o dorea el însuşi; şi care se visa el însuşi încoronat ca dictator al artelor (dacă n-a ajuns, a fost numai pentru că Bonaparte nu suporta alt dictator lângă el). Drumul la Roma, studiile după basoreliefurile antice sfârşeau în paradox: idealul de simplicitate în pompă şi fast, intransigenţa în artă măgulitoare.

Self-Portrait. 1791

Self-Portrait. 1791

   Ce înseamnă atunci neoclasicismul lui David, neoclasicismul al cărui maestru este ?

Nu există, se pare, un singur fel de a fi neoclasic. Adesea, neoclasicii ne dau senzaţia pe care ne-o lasă ceasurile lui Dali din Persistenţa memoriei, din care timpul s-a scurs complet. El visează lângă o clepsidră goală. Vântul nu mai umflă steagurile măreţiei antice, dar ei se încăpăţânează să le picteze. În schimb, la David coloanele de marmură şi legendele nu sunt străine de vuietul vremii.

Chiar în încăperea unde moare Socrate şi pe dalele reci din Jurământul Horaţilor se aud paşi care aleargă între capetele rostogolite pe esafod şi coroana lui Napoleon.

În fond, poate că la fiecare dintre artiştii care au avut nostalgia antichităţii, antichitatea a însemnat altceva.


Publicat în Revista “Flacăra” nr.1316 – 28.08.1980

03/06/2012

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (I). Complexul Acropolei.


 

Jacques-Louis David. The Oath of Horatii. Detail. 1784

Jacques-Louis David. The Oath of Horatii. Detail. 1784

  Niciodată nu mi-a trecut prin minte că s-ar putea încerca şi alt  sentiment pe Acropole decât unul de uimire şi admiraţie,  că ruinele sacre ale Acropolei ar putea deveni vreodată pentru cineva o piedică, un obstacol.

Cu atât mai puţin pentru greci. De aceea am fost surprins când, într-o    călătorie recentă pe care am făcut-o în Grecia cineva mi-a vorbit despre “complexul Acropolei”. Voi încerca să rezum argumentele aşa cum le-am auzit deşi celor care am crescut şi ne-am educat In cultul Parthenonului ele ni se pot părea la început şocante.

Într-adevăr, cum să nu tresari auzind că gloria antică a putut deveni la un moment dat din aureolă un lanţ ? (De marmură, dar lanţ.) Că Parthenonul a devenit o dogmă ? (Tulburătoare, dar dogmă.) Că grecul modern s-a trezit constrâns să oficieze între ruine, dorinţa de a­-şi propria sa cultură fiind văzută de conservatori şi de străini mai ales ca o trădare a idealurilor antice, ca o lipsă de respect.

Cel cu care discutam m-a avertizat: să nu-mi închipui că străinii iubesc mai mult decât grecii Parthenonul ! Dar  în ce-i priveşte pe greci lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Fascinaţia Acropolei a devenit uneori tirania Acropolei. Nimeni, sau aproape nimeni, dintre cei sosiţi in Grecia nu mai vroia să vadă chipul de azi al atenianului. Toţi îl căutau pe Socrate. Nimeni nu mai vroia să ştie ce simţea atenianul. Toată lumea vroia să asculte cântecul alb al coloanelor Parthenonului. (Ceea ce se întâmplă, dealtfel, destul de frecvent şi acum.)   

Jacques-Louis David. Self-Portrait. c. 1789.

Jacques-Louis David. Self-Portrait. c. 1789.


Nietzsche, Renan, Goethe au lucrat pentru agenţiile de turism greceşti, dar împotriva grecului care vroia să-şi rostească între ruine propriul său cuvânt. Care vroia să-şi audă în teatrul din Epidaur propriul său glas. În timp ce nimeni sau aproape nimeni nu vroia să audă acest glas. Toţi vrând să-i audă încă pe Eschil, pe Sofocle, pe Euripide. Salamina atrage ca un magnet. Parthenonul fascinează. Absoarbe întreg inte­resul. Nimeni nu mai are ochi şi urechi pentru freamătul străzii. Cei mai pasionaţi călători intră în Atena ca într-un muzeu. Caută pe străzi umbre ilustre şi, în sala cea mai preţioasă, Parthenonul. Apropierea traficului modern de colina Acropolei e privita ca o ireverenţă.

A nu iubi destul Parthenonul, fiind grec, nu mai e o simpla chestiune de gust. E o decadere. Chiar daca „a nu iubi destul” înseamnă, de fapt, „a nu iubi exclusiv”. Ceea ce orice om îşi poate permite, să opteze prin iubire, grecul s-a văzut în situaţia de a i se refuza. I  se impunea o admiraţie fără condiţii, idolatria Parthenonului, de către toţi cei care veneau hotărâţi să admire Parthenonul. De aici până la a simţi gloria veche (şi sublimă) ca pe o povară şi ca pe o frustrare, ca pe un obstacol nu era decât un pas.

Căutările culturii moderne se izbeau uneori de ruinele Acropolei, iar grecul, dacă am înţeles bine logica interlocutorului meu, s-a aflat la un moment dat într-o dureroasă dilemă. Va deveni ghid între ruinele antice, repetând mereu acelaşi ideal ? Sau va întoarce, cu orice ris, spatele antichităţii, pentru a-şi aduce propria sa mărturie ?

Jacques-Louis David. Death of Marat. 1793.

Jacques-Louis David. Death of Marat. 1793.

   Au existat, se pare, conflicte fierbinţi. Idolatrii antichităţii de o parte. Cei care se considerau împovăraţi de trecut, de altă parte. Un poet, bărbat frumos, însurat cu o americană bogată, i-a tocat acesteia averea pentru a trăi a l’antique, înconjurat de vestale şi îmbrăcat ca în timpul lui Pericle. La Delfi, el a vrut sa reînvie prin montări spectaculoase drama antică, în vreme ce alţii cereau desacralizarea arheologiei.

Mi-am adus aminte de această discuţie, mai târziu, pe străzile Ateneî, în faţa  unor edificii neoclasice, despre care ar fi dificil să spui că au fost inspirate. Ele au vrut să împrumute gloria antică şi n-au reuşit decât s-o trădeze. Porticuri, arhitrave, stilobaţi, triglife, coloane, metope, frize, capiteluri, nu lipseşte aparent nimic.

Totul din abundenţă, totul mult, prea mult, din dorinţa de a nu uita nimic şi uitând tocmai principalul, totul nou, strălucind, fără o pată, fără urma timpului, totul sistematic şi pedant încât îmi aminteam mereu de „complexul Acropolei”.

De câte ori m-am trezit, imaginar sau real, în faţa ruinelor Parthenonului, am simţit cum amiaza mă strânge de gât. Există ceva în aceste ruine, dincolo de perfecţiunea marmurei, care tulbură şi descătuşează partea cea mai adevărată din noi, cea pe care o uităm în rutina oarbă a atâtor vanităţi zilnice. Înţeleg prin urmare de ce „complexul Acropolei” e o problemă reală, dar o idee plină de primejdii.

Oare, pentru a fi noi înşine, trebuie să ne simţim singuri, născuţi de un deşert ? Şi cum să privim Parthenonul fără dragostea din totdeauna ? Aceasta nu depinde de noi câtă vreme mai credem că se poate vorbi logic despre fericire. Atunci de ce o artă atât de clară a stimulat o admiraţie confuză ? Grecii o contemplau pe Afrodita ieşind din apa mării, scuturându-şi părul ud încă de spuma amară. În schimb, neoclasicismul se întoarce să admire statuile Afroditei; nu marea, nu ora care tresare sub muşcătura luminoasă a soarelui, ci o statuie, cu iluzia de a o reînvia.

Jean-Auguste-Dominique Ingres. Self-Portrait at the Age of 24. 1804.

Jean-Auguste-Dominique Ingres. Self-Portrait at the Age of 24. 1804.

   Quatremère de Qincy, pentru a demonstra că n-are sens să ducem într-un muzeu ceea ce are valoare numai într-o anume ambianţă, dă exemplul unui străin bogat care, vizitând ruinele anticului Tibur, s-a îndrăgostit de ele şi a transportat în parcul său tempul ce străjuia torentul. Nu e oare supărător, se întreba cunoscutul arheolog, să iubeşti astfel antichitatea ? Nu înseamnă asta să denaturezi valoarea lucrărilor antice ?

Şi totuşi, Quatremère de Qincy a fost primul care l-a învăţat pe David să iubească antichitatea mutând-o în atelierul său.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1315 – 21.08.1980

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: