SERTARUL CU GANDURI

05/05/2018

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 3

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 19:43
Tags: , , ,

El Greco - View of Toledo 1597-99

El Greco – View of Toledo 1597-99

   Şi mai puţin înţeleg de ce secolul nostru s-a apropiat de El Greco risipind o lungă ingratitudine care l-a nedreptăţit pe pictorul spaniol. Nu-mi dau seama ce anume a determinat interesul pentru ciudatul grec instalat la Toledo. Fervoarea ? Ar fi greu să vorbim despre aşa ceva într-un secol ros de scepticism şi bântuit de frig metafizic. Misterul ? Rar un secol mai dispus să vorbească în gura mare despre taine pe care nu le vrea decât ca panaş. Cumva fiorul tragicc atunci ? Nu cred. Secolul nostru a smuls morţii până şi cununa de spini.

Încercând în zadar să găsesc un răspuns, m-am gândit din nou la Toledo şi la Spania.

Kant spune undeva că turcii obişnuiesc să caracterizeze ţările prin care trec după viciul lor cel mai vizibil şi că, procedând astfel, el ar alcătui următorul tablou: Ţara modelor (Franţa). Ţara proastei dispoziţii (Anglia). Ţara fastului (Italia). Ţara titlurilor (Germania). Ţara strămoşilor (Spania).

Dar care “strămoşi” ?

Spania n-a dus în nimic lipsă de paradoxuri. Ea nu era deschisă spre lume şi totuşi a spart orizonturileee cu caravelele ei. Nicăieri Dumnezeu n-a fost mai brutal şi mai sângeros ca în Spania unde a fost cel mai mult invocat. Nimeni nu l-a iubit mai mult pe Don Quijote şi nimeni nu l-a dispreţuit mai mult decât spaniolii. După cum nimeni nu l-a incriminat mai vehement pe Don Juan şi nu l-a invidiat mai aprig. Soarele Spaniei e şi violent şi trist. Ca şi zidurile Escurialului. Inchiziţia a apărut pe un pământ scăldat de lumină. Şi observaţi dansul spaniol. El este în acelaşi timp explozie şi însingurare. Şi e la fel de aproape de ţipătul vital şi de ţipătul de moarte. Oare nu e şi Spania astfel ? Şi nu e şi El Greco astfel ?

El Greco e ca dansul spaniol. Şi Toledo. Nu poţi să vezi Toledo, cel puţin oraşul pictat de El Greco, altfel decât vezi un dans spaniol, gândindu-te în acelaşi timp la viaţă şi la moarte. Soarele arde piatra, dar umbrele sunt adânci şi sonore. Amiaza e ascuţită şi scânteietoare ca sabia de Toledo, dar noaptea, probabil, nu mai eşti sigur dacă paşii care sună pe caldarâm sunt cei de azi sau de ieri. De ieri şi de totdeauna, pentru că în acest sens Spania este într-adevăr o ţară a strămoşilor. Fiecare dans spaniol are o faţă efemeră şi alta eternă.  

El Greco - Allegory of the Camaldolese Order 1599-1600

El Greco – Allegory of the Camaldolese Order 1599-1600

 

Dar există ceva care caracterizează, cred, sufletul spaniol mai mult decât umbra strămoşilor: pasiunea. De aici şi înclinaţia spre arbitrar. Don Quijote şi Don Juan sunt foarte spanioli şi pentru că pe amândoi îi devoră pasiunea. Dupa cum amândoi sunt arbitrari pentru că pasiunea e totdeauna arbitrară. Ea nu recunoaşte decât logica ei. Don Juan are logica lui proprie care altora li se pare pură insolenţă. Don Quijote are şi el logica lui de care alţii râd mai mult sau mai puţin decent.

Şi El Greco e arbitrar. Nimic nu e logic în siluetele lui alungite care nu respectă proporţiile comune. Cei care au căutat să le explice prin boala de ochi a pictorului care-l făcea să vadă, se zice, anormal, judecă sufletul spaniol cu centimetrul în mână uitând că pasiunea are propriile ei legi, singurele pe care le respectă. Ca şi dansul spaniol, dealtfel. Care nu e o sumă de mişcări. E o flacără.

Cu alte cuvinte, o siluetă a lui El Greco nu e pur şi simplu un corp alungit. Ea nu seamănă cu o flacără. Este o flacără. În ea arde o pasiune care nu poate fi totdeauna lămurită, dar e totdeauna evidentă.

Oare are dreptate Eugenio d’Ors când vorbeşte despre “forme care zboară” ? Zborul este totdeauna, sau mi se pare mie aşa, vital. Zbori pentru că eşti însetat de înălţimi. Zborul lui Icar este un zbor vital chiar dacă el se termină în cenuşă. Zborul e un ţipăt, dar un ţipăt luminos.

Nu, nu aşa sunt siluetele lui El Greco, devorate de un extaz care le împiedică să rămână pe pământ, dar le împiedică şi să zboare. Ele sunt, încă o dată, ca dansul spaniol la fel de aproape de viaţă şi de moarte. Căci dansul spaniol are aripi nu pentru a zbura, ci pentru a contrazice ţărâna pe care o frământă picioarele. Nici extazul lui El Greco nu este o ridicare la cer. Este, mai degrabă, o răstignire între cer şi pământ. Flacăra arde, dar nu se rupe de cenuşă.

El Greco - View of Toledo (detail) 1597-99

El Greco – View of Toledo (detail)  1597-99

   Seara, la Toledo, trecătorul se simte, bănuiesc, ca după un dans. Dansul violent al zilei, dansul brutal al luminii nemiloase. După el urmează tăcerea. Tăcerea care are propriul ei dans, numai că acest dans e funebru.

Sabia de Toledo are prin urmare două tăişuri. Şi niciodată nu ştii pe care dintre ele îl simţi. Tristeţea Spaniei cutremură ca şi soarele ei. Asprimea Spaniei tulbură ca şi tandreţea ei. E greu să desparţi ceea ce e de nedespărţit. Şi poate că tocmai de aceea pasiunea spaniolă nu ştie să surâdă. Când tace, Spania tace ca Velasquez. Nu scoate nici o vorbă. Când izbucneşte în râs, o face în hohote, ca Goya. Iar când aspiră spre ceva o face ca El Greco. Arzând. Nimic nu e moderat în pictura spaniolă, pentru că nimic nu e moderat în sufletul spaniol. El nu poate decât ori să tacă violent, ori să strige. De aceea razele Roentgen n-au ce căta dincolo de culoare. Adevărul siluetelor lui El Greco se află în sufletul spaniol.

Am fost tentat să cred că pasiunea Spaniei s-a altoit pe logica greacă în pânzele pictorului venit din Creta. Astăzi ma îndoiesc că am avut dreptate. Pasiunea nu poate fi altoită pe logică. Ea, ori e capabila să-şi inventeze propria logică, ori moare.

Publicat în Revista „Flacăra” nr. 1371 – 17.09.1981

25/01/2018

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 2

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 11:25
Tags: , ,

Rembrandt - Cottage among Trees

    Rembrandt – Cottage among Trees

   La drept vorbind, nu înţeleg de ce Rembrandt este astăzi un pictor căutat. Nu-mi explic ce caută între umbră şi lumină, acolo unde stau filosofii lui Rembrandt, un secol care a transformat morala pragmatică în mit şi în prilej de a dispreţui spiritul; un secol care-ţi dă uneori impresia că se îndreaptă cu cele mai moderne mijloace, limuzine, autobuze cu aer condiţionat, trenuri ultrarapide, avioane supersonice, spre nicăieri. În ce mă priveşte, îmi vine greu să cred că progresul înseamnă a trece de la mersul cu mijloace rudimentare la o alergătură cu mijloce de lux. Mă încăpăţânez să cred că el depinde în primul rând de sensul pe care-l capătă drumul. Şi mă gândesc adesea că Socrate desculţ a ajuns mai departe decât atâţia globetrotteri care vântură azi lumea cu avioanele cele mai moderne. De aceea, repet, nu înţeleg ce caută în toate astea obsesia lui Rembrandt. Fiecare secol şi-a avut favoriţii săi. Al nostru are o înclinaţie ciudată tocmai spre cei care-l contrazic. A scuturat praful de pe numele lui El Greco, I-a făcut postum dreptate lui Van Gogh şi, între crime şi remuşcări, şi-a găsit timp să se intereseze de Rembrandt.

Fără îndoială, nu e asta singura ciudăţenie a secolului nostru. Poate niciodată nu s-a vorbit mai mult despre paradisurile pierdute şi despre Don Quijote. Dar Rembrandt nici măcar asta nu ne oferă. Dreptul la iluzie. Dimpotrivă, el sfâşie ceea ce a ţesut Don Quijote. În umbra care-i înconjoară pe filosofii săi se vede uneori chiar prea clar, încât nu mai putem evita un adevăr pe care n-am vrut, poate, să-l vedem: că labirintul de care vorbesc legendele grecilor se află în realitate în noi.

Rembrandt, din autoportretele de bătrâneţe, este un Rembrandt care a străbătut labirintul. El ştie cum arată Minotaurul şi de aceea râde ca un saltimbanc. A văzut securea dublă şi de aceeaa ştie că tichia sa de saltimbanc este în acelaşi timp o cunună de lauri. Că râsul insolent din gura lui ştirbă este şi un strigăt de triumf. Că faţa lui brăzdată de zbârcituri este adevărul unui filosof care ştie totul sau aproape totul despre om. La intrarea în labirint, era şi el ca toţi negustorii din Amsterdam. Preţuia lucrurile scumpe şi cunoştea valoarea lor. La ieşirea din labirint n-a mai rămas nimic din negustorul de odinioară care strângea obiecte de artă şi făcea, ca toată lumea din Amsterdam, afaceri. Acum, la bătrâneţe, Rembrandt nu e decât un falit singuratec, părăsit de toţi. Cine îl mai înţelege ? Nimeni sau aproape nimeni. Inclusiv cei cărora le-a făcut portretul. Inclusiv spiritele cele mai cultivate ale vremii sale. Poate că şi foştii prieteni îi spun, cum îl numesc vecinii, “bufniţa”, pentru că iese numai noaptea. În orice caz îl ocolesc. Căci steaua lui Rembrandt a declinat odată cu starea lui. Practicii olandezi din secolul al XVII-lea pentru care nu au dreptate decât cei care reuşesc nu pricep ce importanţă mai poate avea un pictor falit. Pentru ei Rembrandt este terminat ca artist pentru că a eşuat în singurul lucru în care ei credeau cu adevărat: în reuşita socială. Eşuând în reuşita socială, fireşte că Rembrandt a eşuat, din punctul lor de vedere, şi în artă. Casa lui Rembrandt e pustie sau aproape pustie. Numai creditorii o mai caută pentru a-şi obţine banii împrumutaţi. În autoportretele pe care şi le face acum, Rembrandt seamănă din ce în ce mai puţin cu un negustor şi din ce în ce mai mult cu un filosof, dar asta nu înseamnă nimic într-un oraş care l-a silit pe Spinoza să plece.

 

Rembrandt - The Stone Bridge

   Rembrandt – The Stone Bridge

  Filosofia nu se bucură de stimă la Amsterdam decât în forma în care o profesează Descartes, dar Rembrandt la bătrâneţe şi filosofii pictaţi de el nu gândesc ca Descartes. Gândesc, poate, ca Spinoza şi tocmai de aceea vor avea singurătatea lui Spinoza. În ultima instanţă, falimentul lui Rembrandt este un esec mult mai profund decât s-ar parea. Nu e vorba de o chestiune pur financiară, de o problemă între Rembrandt şi creditorii săi. E, de fapt, o problemă între Rembrandt şi oraşul în care locuieşte, mai exact de o problemă între cel care caută un sens dincolo de aparenţe şi lumea care crede că numai aparenţele sunt reale, numai ele au un sens. Şi că, deci, sfidarea reuşitei sociale, în sensul practicilor negustori olandezi, nu e decât eşecul profund al cuiva care nu mai înţelege nimic, nebunia unui excentric care nu ştie că unu şi cu unu fac doi şi că poliţele neachitate duc totdeauna la faliment. În cazul lui Rembrandt, eternitatea iluzorie în care crede arta se află faţă în faţă cu cei care cred numai în ceea ce se poate numara şi cântări. Arta cu mâinile goale se află faţă în faţă cu o morală care respectă numai poziţia sigură şi prosperă. Câtă vreme Rembrandt a acceptat idealurile acestei lumi practice, câtă vreme el a fost dispus să picteze ceea ce negustorii Amsterdamului aşteptau de la el, adică gloria prosperităţii lor, pictorul a fost răsplătit. În clipa în care el a lăsat să se înţeleagă limpede că nu-l mai interesau rangurile şi conjuncturile, preferând să se bată cu morile de vânt, patricienii din Amsterdam au început să-l ocolească şi nu i-au mai recunoscut nici arta. Falimentul lui Rembrandt nu era un faliment oarecare. El sancţiona nu numai nepriceperea lui Rembrandt în afaceri, ci orgoliul lui de a crede în arta lui mai mult decât în cariera lui. Într-o casă ocolită de toată lumea, gândeau probabil negustorii din Amsterdam, va fi limpede eşecul unui artist care şi-a îngăduit să dispreţuiască valorile preţuite de ceilalţi.  

Rembrandt with Raised Sabre

    Rembrandt with Raised Sabre

 

Numai că, de peste trei veacuri, râsul lui Rembrandt din autoportretul unde seamănă cu un saltimbanc sună din ce în ce mai sarcastic şi mai semnificativ.

Publicat in Revista “Flacăra” nr.1370 – 10.09.1981

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: