Camille Pissarro – Garden of Les Mathurins at Pontoise
S-a spus că nu există bătrâni fericiţi. Există numai bătrâni resemnaţi. Nu-i adevărat. Priviţi-l pe Renoir, în oricare dintre autoportretele sale de bătrâneţe.
S-a spus, de asemenea, că fericirea e superficială şi că, oricum, ea n-ar putea fi înţeleasă de la alţii. Dar despre oameni cu adevărat fericiţi merită să vorbeşti chiar când nu ai nici harul, nici norocul lor. În cea mai neagră dezolare nu e nepotrivit să-l priveşti pe Renoir bătrân şi senin. Cel care face asta are un imens privilegiu asupra celor care consideră o naivitate şi chiar o uşurinţă să discuţi despre fericirea altora: el ştie că fericirea există şi, prin urmare, îşi poate defini punctul de vedere plecând de la această premisă.
Renoir are în 1910 şaizeci şi nouă de ani. Nu mai poate să se deplaseze decât cu ajutorul cârjilor. Suferă de mai multă vreme de un reumatism deformant. Picioarele au fost primele atinse, dar nici de mâini nu se poate folosi prea bine. Sunt aproape anchilozate, au devenit osoase şi noduroase şi singurele două degete care-l mai ascultă, care mai au supleţe, sunt degetul mare şi indexul. Pictorul nu mai poate suporta frigul şi umiditatea iernilor pariziene şi caută din ce in ce mai insistent sudul însorit din Provence, încercând să-şi micşoreze suferinţele şi să oprească sau cel puţin să amâne paralizia care avansează. Şi care nu-l va ierta. Peste doi ani, va părăsi cârjile pentru a se aşeza într-un carucior de infirm.
Camille Pissarro – The Stage Coach at Louveciennes 1870; Musée d’Orsay
Exact la aceeaşi vârstă s-a pictat Goya într-un autoportret celebru. Două destine exprimate cu fidelitate de chipurile celor doi pictori, amândoi bătrâni şi, altă coincidenţă, amândoi infirmi.
Suferinţa l-a transformat pe Goya într-un vulcan. Spaniolul e sumbru, iar singurătatea dogoreşte în jurul lui. În schimb, obrazul lui Renoir, brăzdat de riduri ascunse în parte de barba albă, nu şi-a pierdut lumina. Ochii îi strălucesc umezi şi ştim de la cei care au fost aproape de el în această perioadă că spunea adesea : sunt mulţumit că mi-am păstrat vederea bună.
În ciuda bolii, parcă nimic nu s-a schimbat în felul cum Renoir priveşte lumea. Nu lasă să treacă nici o zi fără să picteze. Iar oglinda ni-l arată, studiindu-se, ca de obicei, liniştit. Nu poţi învinge tremurul mâinii care s-a învăţat cu penelul cincizeci de ani, murmură parcă el. Într-o dimineaţă, după ce ai pictat toată viaţa, descoperi că te dor încheieturile şi că degetele au înţepenit. Mâna ezită şi e gata să scape penelul. Şevaletul trebuie să ţi-l aşeze cineva, nu departe de casă, şi să te ajute apoi să ajungi acolo.
Şi ştii că mâna va anchiloza cu totul. Picioarele nu te vor mai ţine deloc. Va trebui să rămâi toată viaţa pironit într-un fotoliu de infirm. Ei bine, atunci singurul lucru care te poate salva e să nu transformi aceste suferinţe penibile într-o tragedie… Renoir va vrea chiar să sculpteze, călăuzind cu ajutorul unei baghete mâinile a doi tineri practicieni. Ce lecţie mai înaltă de încăpăţânare suavă se poate da ? Nici măcar o grimasă nu apare pe acest chip blând, cu părul alb, care pare pictat de Fra Angelico.
Camille Pissarro – Le verger (The Orchard) 1872 .Oil on linen, 45.1 x 54.9 cm; National Gallery of Art, Washington
Istoria artei a cunoscut puţine cazuri de creatori într-adevăr fericiţi. rafael a murit prea tânăr şi a fost prea răsfăţat ca să ştim dacă avea acest dar. Nu e prea greu să fii fericit când eşti tânăr, eşti înconjurat de o lume care preţuieşte ce faci şi te bucuri de la început de succes.
În vreme ce Renoir şi-a demonstrat ceea ce se numeşte în cazul său “aptitudinea fericirii” împotriva bolii, după ce a demonstrat-o împotriva privaţiunilor şi obtuzităţii.
Cei care l-au cunoscut în acei ani se întrebau cum putea să fie atât de senin, cum o asemenea bucurie de a trăi putea exista într-un trup înfrânt de boală. Mâinile sale puteau apuca numai cu mare dificultate un obiect. Reumatismul articular avansa. Încălţat cu papuci de lână, înfăşurat într-un şal, cu capul fin şi palid, acoperit până la urechi de o caschetă sau de o pălărie de pânză albă, după sezon, şi cu eterna sa ţigară pe care o reaprindea fără încetare.
Renoir lucra mai departe, ca şi cum totul era ca înainte, fără să cedeze nici disperării, nici ripostelor colţuroase. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Îşi păstra calmul şi nu lăsa să se vadă durerile fizice care îl imobilizau treptat. Altul în locul lui ar fi devenit un personaj acru şi ursuz sau ar fi izbucnit în strigăte sarcastice şi amare. Renoir însă nu-şi schimbă tonul. Sau dacă îl schimbă, o face pentru a ascunde şi mai bine suferinţa. În pictura lui domină acum roşul auriu.
Într-un secol obişnuit mai mult decât altele să confunde geniul cu nefericirea şi să condiţioneze chiar geniul de nefericire, pare aproape o stângăcie să vorbeşti despre un mare pictor fericit. Poate de aceea Renoir este privit uneori cu îndoială. A fost oare într-adevăr atât de mare ? Sau n-a fost atât de fericit cum vrea să ne facă să credem pictura lui ?
Camille Pissarro – Entrance to the Village of Voisins (1872)
Aceste întrebari nu sunt cu totul lipsite de orice temei. “Fericirea” a devenit un cuvânt atât de uzat încât uneori seamănă cu acei bani tociţi a căror valoare nu se mai cunoaşte. “Un pictor fericit” e o formulă care nu m-aş mira să nu spună unora nimic. Dar lecţii de conştiinţă putem lua şi din cuvinte uzate în anumite împrejurări.
Există tăceri care ne ajută să suportăm zgomotul. Şi există naturi fericite, ca Renoir, care ne amintesc că nu întâmplător dintre trandafirii aurii şi roşii nu se zăreşte mâna infirmă care i-a pictat.
Publicat în Revista “Flacăra” nr.1323 – 16.10.1980
SERTARUL CU GANDURI 