SERTARUL CU GANDURI

01/03/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (VI). Lupta cu stânca.


Michelangelo. The Last Judgment. 1534-1541. Fresco.

Michelangelo. The Last Judgment. 1534-1541. Fresco.

   Prometeu, ajuns Michelangelo, nu se mai mulţumeşte, deci, să înfrunte vulturul. El visează să sculpteze întreg muntele pe care se află. Şi nu-l mai aşteaptă pe Heracles. Titanul nu mai poate fi eliberat de nimeni, nici măcar de zei. Numai el singur se poate elibera, prin creaţie, sculptându-şi stânca.

În vreme ce în stradă lumea se distrează, îşi vede de treburi sau ţese intrigi, el rămâne un solitar. Nu se pricepe nici să se bucure, nici să se apere decât în acelaşi fel. Se scoală noaptea, îşi pune coiful de carton deasupra căruia arde o lumânare şi începe să sculpteze. La ce bun toate, gândeşte uneori, când sfârşeşti ca acela care vroia să treacă marea şi se scufundă în mlaştină ? Dar tot el se revoltă împotriva acestei întrebări. Şi loveşte apoi şi mai puternic cu dalta în marmură. Simte că nu e nevoie să pună lanţuri la mâini Sclavilor pe care-i ciopleşte şi în locul cărora se vede, poate, uneori pe el însuşi. Sunt legaţi de blocul de marmură ca de un butuc. Chiar stânca din care îi smulge este lanţul lor.

De fapt, nu numai sculptorul ne trimite cu gândul la Prometeu. Fiecare sclav al său e un Prometeu înlănţuit pe munte. Mai exact, aceşti sclavi nu sunt înlănţuiţi de stâncă; sunt înlănţuiţi în stâncă. Nu s-au deşteptat încă din piatră. Sunt ei înşişi pe jumătate stâncă, sclavi nu pentru că şi-au pierdut libertatea, ci pentru că încă nu şi-au cucerit-o. Au început prin a fi sclavi. Dalta care îi desprinde din blocul de marmură le promite nu numai un trup. Le promite libertatea şi întâlnirea cu vulturul.

   (E, poate, cazul să ne aducem aminte că în clipa când prometeu e înlănţuit pe munte, omul a parcurs un drum important pentru libertatea lui. El nu mai e stâncă, nu mai e indiferent. Simte şi gândeşte. A descoperit şi suferinţa şi revolta. Or, a şti că eşti sclav e primul pas hotărâtor spre libertate. Când strigă în singurătatea lui orgolioasă “Vin, Doamne, chiar dacă nu ştiu ce pot spera”, glasul lui Michelangelo e probabil şi amar şi sfidător.)

Din rocă apare un sclav adormit încă, dar care, peste o clipă, va suspina poate. Şi abia atunci va începe partea cea mai grea a luptei. Căci în clipa când sclavul va deschide ochii, el va avea conştiinţa sclaviei sale. De-abia atunci va şti că e legat de stâncă şi că îi aparţine încă. Loviturile daltei devin din ce în ce mai repezi şi mai îndârjite. Vulturul nu-l lasă pe sculptor să se odihnească. Iar Prometeu ştie acum că este şi sculptor şi sclav. El e cel care loveşte cu dalta în piatră şi tot el se află în piatră şi aşteaptă să-şi câştige libertatea.

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

   Michelangelo ne dă impresia astfel că se caută pe sine în blocurile de marmură. Rând pe rând ţâşnesc din piatră David, Moise şi Sclavii. Timpul se naşte într-un balet de marmură. Aurora, Ziua, Crepusculul , Noaptea. Şi în toate, ca într-o fântână îngheţată, se reflectă chipul sculptorului, zbuciumul lui. Nu există nici un autoportret sigur al lui Michelangelo, dar nu este întreaga lui operă un imens autoportret ? Nu distingem oare mult mai bine în statuile sale decât în autoportretul presupus de la Uffizi furtuna din sufletul acestui artist ? David e plin de energia sa vehementă. Moise arată cum trebuie să fi arătat sculptorul în momentele de mânie. Ziua are disperarea lui îndârjită. Sclavii dorm, în formele lor torturate, ca el. Iar în Pietá Rondanini, paşii ies parcă şi din limitele vieţii şi din limitele artei. Coboară în acelaşi timp în moarte şi-n veşnicie.

Când Iuliu al II-lea  l-a obligat să schimbe dalta cu penelul, artistul bombănea  nemuţumit. Papa l-a silit să picteze, dar nu să devină pictor. Figurile de pe tavanul Sixtinei au relieful unor statui. Căci obsesiaa acestui toscan născut într-un ţinut plin de cariere de piatră şi alăptat de nevasta unui pietrar a fost piatra, nu culoarea. Pentru el diferenţa dintre sculptură şi pictură este  diferenţa dintre soare şi lună. A pierdut  odată trei ani la Carrara numai pentru că nu s-a mulţumit să aleagă cu propria sa mână blocurile de marmură cele mai frumoase, şi a vrut să construiască şi un drum pentru transportul lor. Trei ani din viaţa unui artist care în patru ani ne-a lăsat Capela Sixtină !

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

   Şi parcă sculptorul se caută într-adevăr peste tot în piatraa pe care o ciopleşte. Se eliberează mereu şi niciodată până la capăt. Există atâtea stânci care îl conţin încă, unde este captiv ! De ce să ne mire patima cu care se năpusteşte aspra fiecărui bloc de marmură ? Fiecare îl doare, parcă, pentru că fiecare îl cuprinde şi pe el. Visul de a sculpta munţii nu e un semn de trufie. E un impuls firesc la un titan care simte închisă în fiecare stâncă o parte din el şi din zbuciumul lui. Dacă ar putea, ar sculpta toatee blocurile de marmură pe care le vede, pentru a se elibera de formele care-l persecută. Căci e sculptor şi sclav. Prometeu înlănţuit şi Prometeu eliberator.

Fiecare chip pe care-l smulge din piatră este o victorie parţială. Şi fiecare bloc de marmură pe care nu-l atinge dalta sa, un eşec. David, înainte de a deveni pentru florentini simbolul libertăţii, a fost şi el un sclav. Ca şi sclavii începuţi în timpul proiectelor pentru Judecata de apoi şi lăsaţi în eboşă, într-o simbolică dramă. Însetat să sculpteze toate stâncile, titanul face proiecte grandioase, dar care depăşesc puterile unui om. Sclavii neterminaţi sunt dintr-un ansamblu care trebuia, iniţial, să numere patruzeci de statui.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1307 – 26.06.1980

24/02/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu ( V ). Lupta cu vulturul.


Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

   I s-a reproşat lui Michelangelo lipsa de asemănare cu modelele a statuilor care îi reprezentau în Capela Medici pe Lorenzo Si Giuliano. “Cine va mai şti peste cinci sute de ani ?” a răspuns ironic sculptorul. Şi trebuie să-I dăm dreptate. Într-adevăr, cine mai ştie acum ? Gânditorul are gândurile celor care îl privesc.

La picioarele lui, Aurora se deşteaptă din somn şi întreaga ei faţă ne vorbeşte patetic despre tristeţea celui care a sculptat-o. Această tristeţe e o rană interioară care nu se vindecă niciodată. Se cicatrizează pentru puţin timp, apoi crusta se rupe brusc şi melancolia sângerează din nou. E din categoria acelor tristeţi fără remediu, care nu cunosc decât înseninări scurte, temporare, cerând pentru asta ca durerea să fie trăită până la capăt. Michelangelo trebuie să se învingă permanent pe el însuşi şi după aceea să-şi apere această victorie împotriva celorlalţi.

În Grecia, el ar fi fost mai degrabă spartan decât atenian. Dormea puţin, nu se menaja deloc şi îşi istovea trupul cu o voluptate sarcastică. Umbla îmbrăcat aproape ţărăneşte, în ciuda faptului că-şi întreţinea iluzii de nobleţe. Trăia “singur ca un călău”, ricana Rafael, dar “călău-înger” sau “înger-călău” ar fi fost o formulă mai potrivită. Căci florentinul e un amestec ciudat de singurătate şi tandreţe, inocenţă şi vinovăţie, forţă şi vulnerabilitate, asprime şi candoare. Cea mai măruntă neînţelegere se poate transforma la el în ruptura. Şi uneori ne dă impresia că-şi face singur existenţa greu de îndurat. “N-am prieteni de nici un fel şi nici nu vreau” exclamă el. Pentru că titanii trebuie să rămână singuri ? Ei nu au de partea lor decât vulturul. Ca şi Prometeu. Ceea ce le sfâşie inima le întăreşte braţul.   

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.


Oricum, cele şapte riduri ale lui Michelangelo de care vorbeşte, mi se pare, Vasari sunt şapte cercuri ale Infernului.

Distingem aceleaşi şapte riduri si pe fruntea profetului Ieremia din Capela sixtină căruia Michelangelo I-ar fi împrumutat obrazul său. Cu mâna la gură, ca şi Gânditorul, profetul pare stăpânit de viziuni sumbre. Dar din tăcerea lui iradiază o forţă care, ca totdeauna la Michelangelo, face nefericirea grandioasă. Adâncit în reveriile sale dureroase, Ieremiaa e ca un fulger amar.

Ceea ce mă fascinează la Michelangelo este tocmai acest eroism al melancoliei. Există în trupurile pictate sau sculptate de el o sfintenie a zbuciumului care ne tulbură cu atât mai mult cu cât înţelegem din ce abis se înalţă. Muşchii, puternic reliefaţi, sunt ai unor gladiatori, dar ai unor gladiatori care se luptă cu metafizicul. Nu pe Goliat îl înfruntă David cu privirea. Ci Destinul. Şi nu e această privire, privirea lui Michelangelo însuşi ?

Nimeni nu şi-a dominat disperarea cu mai multă forţă. Şi, mai ales, nimeni n-a obligat disperarea să se transforme în forţă ca acest artist care nu ştie să fie plăcut ca Rafael, în schimb seduce prin melancolia sa răzvrătită şi mândră. El nu mângâie materia., ci o loveşte. Nu se simte nicăieri mai în largul său ca într-un uragan de forme unde suferinţa, în loc să se lamenteze, tună.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Night. 1526-1531. Mar

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Night. 1526-1531. Mar

   Nefericirea, pare să ne spună Michelangelo, nu depinde de noi. Dar de noi depinde dacă suferim inutil, striviţi de tristeţe, sau ne transformăm melancolia într-un punct de plecare. Nu putem nimic împotriva durerii dacă n-o putem converti în curaj, silind-o să creeze, să ne hrănescă orgoliul şi să ne ajute să trăim. Căci a fi victimă nu înseamnă a suferi, ci a nu mai avea putere s-o recunoşti. Nu asta vrea să spună Michelangelo scriind într-un sonet “Bucuria mea este melancolia ?”

  De data aceasta, Prometeu îl pune pe vultur în serviciul său. Şi îşi zgândără cicatricea ca să-şi ascută voinţa. Supremul lui orgoliu e acum să-şi sculpteze stânca de care e legat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1306 – 19.06.1980

12/02/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu. Învingătorul – 2.


Michelangelo. Tomb of Lorenzo de' Medici. 1526-1531

Michelangelo. Tomb of Lorenzo de' Medici. 1526-1531

   Dealtfel, singura ratare a titanilor e să înceteze lupta. Înfrângerea este pentru ei un izvor de energie, dar consolarea îi poate împinge într-un eşec iremediabil. Un titan consolat e un titan care a renunţat la condiţia sa. Şi chiar la forţa sa, care se reîmprospatează prin luptă. Vulturul joacă un rol important în povestea lui Prometeu; iar un adevărat titan face din orice încăpere un munte.

Trebuie să corectăm prin urmare legenda. Ea ne-a obişnuit cu ideea că Prometeu a furat întâi focul din cer şi apoi a fost surghiunit pe un munte şi prins de o stâncă în lanţuri. Că muntele, deci, e exilul. Supliciul. Pedeapsa. Preţul plătit pentru focul furat zeilor. Cu cât Prometeu coboară mai repede de pe munte, ne spunem, cu atât mai bine. Va înceta suferinţa. Suferinţă inutilă, la urma urmei, deoarece focul a fost obţinut. Dar Michelangelo ne arată că Prometeu trebuie să urce pe munte în fiecare zi şi în fiecare noapte. Va coborâ numai din când în când să doarmă.

De cum se va trezi, va lua dalta şi va urca pe munte din nou. Căci focul trebuie cucerit mereu. Muntele nu e pedeapsă, loc de supliciu sau locul de supliciu, ci singurul loc unde focul poate fi cucerit. La poalele muntelui, vulturul nu coboară decât în alte scopuri. Să ne facă să suferim, nu pentru a ne provoca să creăm. În schimb, Prometeu, pe care ni-l închipuim abrutizat de suferinţă, smulge pe munte (sau abia pe munte!) focul care face din om un demiurg.

Între prima Pietà a lui Michelangelo şi Pietà Rondanini la care artistul mai lucra în zilele dinaintea morţii încape, s-ar putea spune, toată istoria artei. În cea dintâi, Michelangelo a dovedit că oricând îi putea egala şi chiar depăşi pe greci. În ultima, acest orgoliu i se pare inutil. Picioarele care dibuie pe soclu caută cu totul alte ţărmuri decât ale Greciei lui Fidias şi Praxitele. Această sculptură gândită ca o piatră de mormânt ar putea fi aşezată chiar pe mormântul Renaşterii. Dar ea ne dezvăluie că în statuile neterminate ale lui Michelangelo lupta continua încă. Învingătorul n-a ajuns sau n-a vrut să dea pietrei lovitura de graţie. Şi, dacă a ezitat, el a ezitat nu în faţa victoriei, ci a încetării luptei sale. Poate, de aceea (pentru a ne întoarce la comparaţia lui Romain Rolland) tânărul din Învingătorulîntoarce in altă parte gura tristă şi privirea nehotărâtă. De aceea trupul îi zvâcneşte înapoi. El nu vrea, probabil, să pună capat luptei. Cu alte cuvinte, Michelangelo îşi întârzie uneori victoriile. Le amâna. Nu le refuză însă. Dimpotrivă, e însetat de ele, mai ales când sunt dificile. Şi poate nicăieri nu se vede mai bine acest lucru ca în statuile sale neterminate, deoarece, din perspectiva unui titan, orice operă la care nu mai e nimic de adăugat e într-un fel ratată, întrucât ea a încheiat lupta.  

Michelangelo. Pieta. c.1550

Michelangelo. Pieta. c.1550


Ceea ce spunea Stendhal despre Judecata de apoi, că ar copleşi închipuirea sub povara nenorocirii şi “nu mai rămâne forţă pentru a avea curaj” ar putea fi în parte adevărat pentru această frescă. Dar mi se pare că înţelesul cel mai adânc al artei lui Michelangelo, în ansamblul ei, este la polul opus. Chiar când suferinţa crispează trupul sau cuprinde sufletul, ca în Noaptea, rămâne putere pentru a avea curaj. Fireşte, nu ne miră că David, calm şi mândru, ar putea murmura oricând: “Nu mă tem nici măcar de mine însumi, de ce m-aş teme de Goliat ?” Să ne oprim însă în faţa Sclavilor. Ei se smulg din piatră, pregătiţi să stea întocmai ca David pe socluri !

Simţim că se nasc nu pentru a fi trestii gânditoare, ci pentru a fi liberi. Sclavul ce se deşteaptă stă culcat în marmură ca un luptător înaintea bătăliei. Astfel, Michelangelo, chiar când nu e învingător are orgoliul luptei sale, reamintindu-ne că omul n-are nevoie de trufie, dar nu poate trăi fără orgoliu; că aroganţa îl face pe om dezgustător, dar umilimţa îl degradează la fel de mult. În definitiv, ce înseamnă “orgoliu” la un artist care visa să sculpteze munţii ? Desigur, nici onoruri, nici lux, nici ranguri, nimic din toate astea.

Ele înseamna ambiţii, iar un mare artist n-are ambiţii, ci sete. Sub bolta Capelei sixtine, Dumnezeu nu avea un slujitor, ci un rival. Un Prometeu stropit de culori în stare să-şi provoace singur vulturul pentru a-şi îndeplini visul de demiurg. Uneori, el are liniştea lui David care, chiar înconjurat cu un gard de sârmă ghimpată sau ameninţat cu revolverul la ceafă, ar privi lumea la fel; nici un muşchi nu I-ar tresări. Alteori, e sumbru şi teribil ca Moise. Visător ca Gânditorul. Sau inocent ca Adam trezit din somn în scena Genezei. Dar întotdeauna gata să se reîntoarcă pe munte, de cum s-a trezit.

Michelangelo. Pieta Rondanini, unfinished. 1564

Michelangelo. Pieta Rondanini, unfinished. 1564

   Titanul a vrut să învăluie în taină o parte din lucrurile întâmplate pe muntele lui. Înainte de a muri, a dat pradă flăcărilor un mare număr de desene, schiţe şi cartoane, pentru ca nimeni, povesteşte Vasari, să nu-I cunoască truda pe care o risipise şi chipul în care îşi silise geniul să nu dea decât lucruri desăvârşite.

Şi poate că Michelangelo a avut dreptate , nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie. Totuşi, există pentru fiecare ceva de descoperit aici. Să afle, dacă nu un drum de ieşire din destin, măcar un mijloc de a sta drept înlăuntrul acestui destin.

Numai în acest sens pot înţelege afirmaţia lui Elie Faure că Michelangelo ne subjugă prin perpetua sa victorie.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1305 – 12.06.1980

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: