Michael Shermer – „De ce cred oamenii în bazaconii” (III)

   May 28, 2015, 09:04 PM: “ În Occidentul industrializat, accentul pus pe progresul ştiinţific şi tehnologic a influenţat profund culturile occidentale – în asemenea măsură, încât spunem acum că o cultură progresează dacă încurajează dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei. În ştiinţă, trăsăturile utile sunt reţinute, iar cele inutile, abandonate, prin confirmarea sau respingerea cunoştinţelor testabile de către comunitatea ştiinţifică”.

May 28, 2015, 09:06 PM: “Dar, cu toate imperfecţiunile ei, ştiinţa este în prezent cea mai bună metodă pe care o avem la dispoziţie pentru a face ce vrem să facem. După cum observa Einstein: „Un lucru am învăţat într-o viaţă lungă: în comparaţie cu realitatea, toată ştiinţa noastră e primitivă şi infantilă – şi totuşi e lucrul cel mai preţios pe care-l avem.”

May 28, 2015, 10:07 PM: “Fizicianul Werner Heisenberg, laureat al Premiului Nobel, spunea despre eforturile oamenilor de a înţelege lumea fizică: „Ceea ce observăm nu este natura însăşi, ci natura expusă metodelor noastre de investigare.” În mecanica cuantică, această idee a fost exprimată riguros sub forma „interpretării şcolii de la Copenhaga” asupra evenimentelor cuantice: „o funcţie probabilistică nu descrie un eveniment anume, ci un spectru continuu de evenimente, posibile până când o măsurătoare perturbă izolarea sistemului, iar un singur eveniment are loc”

May 30, 2015, 10:17 PM: “Istoricul ştiinţei Dan Kevles de la Caltech a spus odată la cină o poveste pe care o bănuia apocrifă. Doi studenţi nu s-au întors la timp dintr-o excursie la schi pentru a-şi da examenul final, fiindcă petrecuseră până noaptea târziu. I-au spus profesorului că avuseseră o pană de cauciuc, aşa că acesta le-a amânat examenul pentru ziua următoare. După ce i-a aşezat pe studenţi în două camere separate, le-a pus doar două întrebări: (1) „Pentru 5 puncte, care e formula chimică a apei?” (2) „Pentru 95 de puncte, care cauciuc?”

May 30, 2015, 10:31 PM: “Jocurile mecanice se bazează pe principiul skinnerian al confirmării intermitente. Omul prost, la fel ca şobolanul prost, nu are nevoie decât de un câştig întâmplător pentru a continua să tragă de mâner. Mintea face restul”.

May 30, 2015, 11:11 PM: “Gândirea ştiinţifică şi critică nu apare în mod natural. Cere educaţie, experienţă şi efort, după cum explică Alfred Mander în Logica pentru milioane: „Gândirea e o activitate de înaltă calificare. Nu e adevărat că suntem înzestraţi în mod natural cu capacitatea de a gândi clar şi logic – fără să învăţăm cum şi fără exerciţiu. Oamenii cu minţi needucate nu trebuie să se aştepte să gândească clar şi logic mai mult decât trebuie să se aştepte să fie buni tâmplari, jucători de golf, de bridge sau pianişti cei care n-au învăţat şi n-au exersat niciodată”

May 30, 2015, 11:14 PM: “fizicianul Max Planck, care a făcut următoarea observaţie privind condiţiile în care apare ceva nou în ştiinţă: „O noutate ştiinţifică importantă îşi face rareori drum câştigând teren puţin câte puţin şi convertindu-i pe oponenţi: rareori se întâmplă ca Saul să devină Paul. Ceea ce se întâmplă este că adversarii mor pe rând, iar noua generaţie e obişnuită cu ideea de la bun început”  

May 31, 2015, 09:22 AM: “Experienţele morţii iminente rămân unul dintre cele mai mari mistere ale psihologiei, lăsându-ne încă o dată cu o întrebare omenească: E mai probabil oare ca experienţa morţii iminente să fie un fenomen al creierului încă neexplicat sau o dovadă a ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fie adevărat – nemurirea?”

May 31, 2015, 09:23 AM: „Singurele lucruri pe care le cunosc despre viaţa de apoi sunt mai întâi că nu ştim nimic, iar apoi că am vrea tare mult să ştim ceva”, spunea Robert Îngersoll (1879). În absenţa credinţei, mulţi oameni găsesc însă lumea asta lipsită de sens şi dezolantă. Filosoful George Berkeley (1713) spunea: „Pot trece cu uşurinţă peste orice suferinţă din prezent când mă gândesc că stă în puterea mea să fiu fericit peste o mie de ani. Dacă n-ar exista acest gând, aş prefera să fiu stridie în loc să fiu om.”

Sunday, June 14, 2015, 05:41 PM: „E o întoarcere la marele lanţ al fiinţei”[50], susţine Tipler. „Diferenţa este că lanţul e temporal.” Până şi fizica lui e conservatoare:   Teoria mea e foarte conservatoare din punctul de vedere al fizicii. Ceea ce spun eu este să luăm ecuaţiile standard – vechile ecuaţii tradiţionale ale mecanicii cuantice şi ale relativităţii generale –, iar tot ce avem de făcut pentru a înţelege universul este să considerăm în locul condiţiilor la limită din trecut condiţiile la limită din viitor.[51] E contraintuitiv pentru că noi, oamenii, ne deplasăm din trecut, în prezent, spre viitor, aşa că presupunem în mod tacit că şi universul funcţionează la fel. Eu afirm că nu există niciun motiv ca universul să funcţioneze în felul acesta. Odată ce adoptăm punctul de vedere al viitorului, universul devine mult mai inteligibil pentru fizicieni, la fel cum a devenit sistemul solar când a fost privit din punctul de vedere al soarelui (1995)”.

   June 14, 2015, 06:46 PM: “Universul nostru este poate doar un sub-univers printre multe sub-universuri (întregul fiind un multivers), fiecare cu legi ale fizicii uşor diferite. Potrivit acestei teorii propuse de Lee Smolin (1992) şi Andrei Linde (1991), de fiecare dată când colapsează o gaură neagră, ea colapsează într-o singularitate aidoma celei din care a fost creat universul. Dar, când o gaură neagră colapsează creând un univers-copil, legile fizicii din universul-copil sunt uşor modificate. Cum au existat probabil miliarde de găuri negre care au colapsat, există miliarde de sub-universuri cu legi ale fizicii uşor diferite. Numai în acele sub-universuri care au legi ale fizicii asemănătoare cu ale noastre pot apărea forme de viaţă asemănătoare cu a noastră”.

June 14, 2015, 09:00 PM: “Poate că un om e doar un calculator care se reduce la ADN şi la amintiri neuronale, dar o viaţă omenească, adică istoria unui om, e mult mai mult decât ADN şi amintiri neuronale. Este rezultatul tuturor interacţiunilor omului cu alte vieţi şi istorii personale, precum şi cu mediul, el însuşi rezultatul nenumăratelor interacţiuni depinzând de nenumărate evenimente, într-o matrice complexă cu atât de multe variabile, încât nici calculatorul lui Tipler, care poate înmagazina 10 la puterea 10 la puterea 123 de biţi (1 urmat de 10123 zerouri), n-o poate reprezenta”.

Michael Shermer – „De ce cred oamenii în bazaconii” (I)

May 24, 2015, 11:49 AM: “Există o lungă tradiţie a acestei linii de gândire care se regăseşte în colecţia talmudică de comentarii asupra obiceiurilor şi legilor evreieşti numită Mişna: „Nu vă judecaţi aproapele până nu sunteţi în situaţia lui” (Aboth 2:5); „Atunci când judecaţi un om, înclinaţi balanţa în favoarea lui” (Aboth 1:6). Iisus vrea să fim atenţi să nu trecem graniţa care separă judecata morală legitimă de cea ipocrită. Metafora „paiului” şi a „bârnei” e o hiperbolă cu tâlc. Omul care nu e virtuos se simte mulţumit moralmente când judecă virtutea semenului. „Făţarnicul” e criticul care îşi ascunde propriile slăbiciuni concentrându-şi atenţia asupra slăbiciunilor altora”.

May 24, 2015, 12:20 PM: “Oamenii sunt animale care caută tipare. Căutăm sensul într-o lume complexă, haotică şi imprevizibilă. Dar în acelaşi timp suntem animale care spun poveşti, iar timp de mii de ani miturile şi religiile noastre ne-au hrănit cu poveşti despre tipare încărcate de sens – despre zei şi Dumnezeu, despre fiinţe supranaturale şi forţe mistice, despre relaţiile oamenilor cu alţi oameni şi cu creatorii lor, despre locul nostru în cosmos. Unul dintre motivele pentru care oamenii continuă să apeleze la gândirea magică este că modul de gândire modern, ştiinţific datează doar de câteva sute de ani, pe când omenirea există de câteva sute de mii de ani. Ce am făcut de-a lungul acestor milenii de mult trecute? Cum a evoluat creierul nostru pentru a face faţă problemelor unei lumi radical diferite?”.

May 24, 2015, 12:23 PM: “În cartea sa Preistoria minţii, arheologul Steven Mithen afirmă chiar că există un procesor general care ne defineşte ca fiinţe umane moderne: „Pasul critic în evoluţia minţii moderne a fost trecerea de la o minte proiectată ca un briceag elveţian la una cu fluiditate cognitivă, de la un tip de mentalitate specializat la unul generalizat. Aceasta le-a permis oamenilor să proiecteze unelte complexe, să creeze arta şi să creadă în ideologiile religioase. Mai mult, posibilitatea apariţiei altor tipuri de gândire care sunt esenţiale pentru lumea modernă se bazează pe fluiditatea cognitivă.”

May 24, 2015, 12:28 PM: “Am evoluat devenind fiinţe înzestrate care caută tipare şi descoperă cauze. Aceia care s-au descurcat mai bine în găsirea tiparelor (a te aşeza în direcţia din care bate vântul faţă de vânat e rău pentru vânătoare, balega de vacă e bună pentru recoltă) au avut mai mulţi urmaşi. Descendenţii lor suntem noi. Problema căutării şi găsirii tiparelor se reduce la a şti care sunt cele încărcate de sens şi care nu. Din păcate, creierul nostru nu poate face întotdeauna deosebirea.”

May 24, 2015, 12:34 PM: “E ca şi cum te-ai întreba „de ce au bărbaţii sfârcuri”. Întrebarea care trebuie pusă este „de ce au femeile sfârcuri”. Răspunsul este că femeile au nevoie de ele pentru a-şi hrăni copiii, iar bărbaţii şi femeile sunt construiţi pe aceeaşi structură arhitectonică. A fost pur şi simplu mai uşor pentru natură să construiască bărbaţi cu sfârcuri inutile decât să reconfigureze arhitectura genetică de bază.”

May 24, 2015, 01:36 PM: “Căutăm certitudini consolatoare la ghicitorii în cărţi şi în palmă, la astrologi şi mediumuri. Spiritul nostru critic cedează în faţa năvalei promisiunilor şi speranţelor oferite pentru a potoli marile spaime ale vieţii. N-ar fi minunat dacă nu am muri cu adevărat? N-ar fi minunat dacă am putea vorbi din nou cu cei dragi pe care i-am pierdut? Bineînţeles că ar fi.“

May 24, 2015, 01:36 PM: “Când suntem vulnerabili şi înspăimântaţi, cel care ne oferă speranţe nu are decât să ne promită o viaţă de apoi şi să ne dea cea mai firavă dovadă. Credulitatea omenească va face restul, după cum observa Alexander Pope în Eseu despre Om (Epistola i, 1.95): Etern speranţa izvorăşte-n pieptul omenesc, Căci omul Nu-i, ci mereu Fi-va binecuvântat de cel ceresc, Iar sufletu-i stingher, prins în carcasa muritoare, Va pribegi, tânjind după odihnă-n viaţa viitoare.   Această speranţă e cea care ne îndeamnă pe toţi – sceptici şi creduli deopotrivă – să fim captivaţi de mistere neelucidate, să căutăm un sens spiritual într-un univers fizic, să visăm nemurirea şi să ne dorim ca speranţele noastre să se împlinească pentru eternitate.”

Gânduri pentru totdeauna – 02

–         „Creştinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poţi să-l imiţi, imperfect, dar una e imitarea şi alta e participarea care te face să te realizezi în tine, prin el, în mod total.” (Petre Ţuţea)

–         „Creştinismul este o imitare a naturii divine.” (Sfântul Grigorie de Nyssa)

–         „Creştinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic vio­lenţa şi crima din economia faptei umane.” (Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă)

–         „Creştinismul e o metafizică a călăului.”( Friedrich Nietzsche în Amurgul idolilor)

–         „Creştinismul este pentru cele ale sufletului, nu pentru cele ale minţii.” (Constantin Noica în De Caelo)

–         „Creştinismul este o religie în care Dumnezeu îşi trimite Fiul să moară pentru tine.” (John Ashcroft)

–         „Creştinismul este una dintre multele erezii iudaice.” (Eric Hoffer)

–         „Creştinismul este o şcoală a fericirii.” (Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii)

–         „O Biblie în mâna valorează cât două în geantă.” (Autor necunoscut)

–         „Oamenii nu resping Biblia pentru că aceasta se contrazice pe sine, ci pentru ca îi contrazice pe ei.” (Autor necunoscut)

–         „Noul Testament este cea mai bună carte care a fost şi va fi vreodată cunoscută în această lume. ” (Charles Dickens)

–         „Este imposibil să conduci lumea cu dreptate fără Dumnezeu şi fără Biblie. ” (George Washington)

–         „Între coperţile unei singure cărţi, Biblia, sunt toate răspunsurile la toate problemele cu care ne confruntăm azi – numai să le citim şi să le credem.” (Ronald Reagan)

–         „Niciodată să nu laşi cărţile bune să ia locul Bibliei. Adapă-te din Izvor, nu din şuvoaiele care izvorăsc din Izvor.” (Amy Carmichael)

–         „Dumnezeu este pretutindeni. Totuşi, El nu vrea ca tu să-L gaseşti în altă parte, ci doar în Cuvânt. Caută-L şi-L vei înţelege corect. Altfel îl ispiteşti pe Dumnezeu şi înalţi idolatria. De aceea El a stabilit o anumită metodă pentru noi. Aceasta ne învaţă cum şi unde să-L căutăm şi să-L găsim, şi anume în Cuvant.” (Martin Luther)

–         „Ţine-te strâns de Biblie, ca singura speranţă a libertăţii tale. Scrie preceptele ei în inima ta şi pune-le în practică în viaţa ta.” (U. S. Grant)

–         „There is no surprise more magical than the surprise of being loved. It is the finger of God on a man’s shoulder.” (Charles Morgan)

–         „The happiness which God designs for His higher creatures is the happiness of being freely, voluntarily united to Him and to each other in an ecstasy of love and delight compared with which the most rapturous love between a man and a woman on this earth is mere milk and water. And for that they must be free. Of course God knew what would happen if they used their freedom the wrong way: apparently He thought it worth the risk” (.S.Lewis)

Gânduri pentru totdeauna – 01

–  … roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia ; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.  Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii…
Epistola către Galateni, 5, 22-26

–  Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte. Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine : trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt ; de fapt nu ajungi niciodată. Poţi să spui orice, oricum – e inutil : eşti imediat întrerupt. Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului.
Jules Renard, Jurnal (1893)

–  Un frate a întrebat pe avva Ierax zicând: spune-mi cuvânt ca să mă mântuiesc. I-a răspuns lui bătrânul: şezi în chilia ta şi de îţi este foame – mănâncă. Iar de îţi este sete – bea. Şi nu vorbi de rău pe cineva. Aşa ai să te mântuieşti!
Patericul egiptean, Pentru Avva Ierax

–   Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos : privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.
Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I    

–   Întruparea are loc într-un singur trup, pe când împieliţarea se poate face în oricâte piei… Dracul te pune într-o fluiditate fără de capăt. E specialitatea lui de a opera prin contraste, adică la extreme, la hotare. Dacă ia pe „ba” singur, el te va pune într-un „da” ori „ba” fără ieşire ; dacă ia pe „ba” însoţitor de ceva, te face să spui : „ba şi asta”, „ba şi asta”. El le pune în joc pe amândouă, întrucât şi în îngheţ şi în dezgheţ total zace ceea ce-i place lui – neutralitatea, indiferenţa… Inima omului se întreabă numai ca să se desfete. Dar Împieliţatul îi răspunde ca s-o prindă în atâtea ispite încât s-o desprindă de dragostea reală… Îi pune înainte toate împieliţările cu putinţă ale unei fiinţe reuşite, aşa încât mută inima în irealitate!
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească

–   Avva Macarie se întorcea odată din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi ieşi în cale diavolul cu o seceră. Încercă să-l lovească dar nu reuşi. Atunci îi zise : ”Eşti puternic, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, chiar dacă fac şi eu ce faci tu : tu posteşti, eu nu mănânc niciodată ; tu veghezi noaptea ; eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui”. Avva Macarie întrebă : ”Care?”. Diavolul răspunse : ”Smerenia. Din pricina ei nu pot să-ţi fac nimic”.
Patericul egiptean

–   Un frate a zis lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Răspuns-a lui bătrânul : nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.
Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I

–   Despre ajutorul Domnului : Sunt momente când Domnul nu trebuie să te ajute! Treburile mici, insignifiante, mărunte, nu trebuie trecute în grija Lui! În grija Lui trebuie pasat ceea ce cu nici un chip nu poţi rezolva de unul singur. Sunt încercări, greutăţi, situaţii pe viată şi pe moarte, care, cum bine spune Eugen Ionescu, sunt greu de rezolvat „la mintea omului”. Pe acestea trebuie să i le oferim Domnului spre rezolvare. Sunt momente în care trebuie cu toată energia şi osteneala să te ajuţi tu! El, Domnul, te asistă, te însoţeşte, te călăuzeşte, devine chiar confidentul tău dacă ştii să i te rogi, te priveşte ca un Pedagog, ca un Părinte care vrea să-şi vadă copilul pus pe lucru, pus pe treabă, neleneş, sârguincios… Şi dacă vede că nu poţi, că te prăbuşeşti (cum El Însuşi s-a prăbuşit sub lemnul crucii) subit îţi sare în ajutor, îţi întinde mâna, te ridică, te iartă şi, dacă e cazul, te sărută pe obrazul scuipat şi pălmuit.
Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară, XXXIV, Convorbiri literare

-Ce bine ar fi dacă „Hristos a înviat!” ar deveni crezul şi salutul nostru de zi cu zi. Asta ca să înţeleagă fariseii şi cărturarii că Învierea lui Hristos nu e celebrată doar o dată în an ci, spre surprinderea lor, la orice Liturghie şi, spre mirarea lor, în tot timpul şi în tot locul, dacă nu suntem tonţi, ci suntem creştini cu adevărat. Aşadar, în ciuda „tiptirişurilor” de tot felul – cum ar zice N. Steinhardt, să spunem, „cu timp şi fără timp” – cum ar spune Apostolul Pavel, „Hristos a înviat!”.
Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară

–   Anii trec repede şi oamenii îmbătrânesc, deci nu staţi la răscruce. Fiecare să-şi aleagă o cruce (căsătoria sau monahismul) în funcţie de dăruirea pe care o are şi să înainteze pe una din cele două căi ale Bisericii noastre. Şi să nu întârzie! Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure de Înviere.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie

–   Este lucru vădit că sufletul cuprins de nepăsare este şi necredincios; iar amânând zi după zi, nu primeşte cuvântul mântuirii. Deseori este purtat de vise, este cuprins de înfumurare şi nu percepe războiul care se dă înlăuntrul său. Pentru că înfumurarea aduce cu sine orbirea sufletului, care nu-i permite să-şi cunoască slăbiciunea.
Sf. Macarie Egipteanul, Cuvânt despre răbdare şi discernământ, 17, PSB 34

–   Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate păcătuind cu o femeie şi se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său zicându-le: „Opriţi-vă! Până când greşiţi?” Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă ca nu îndată să judecaţi, chiar şi cu ochii de aţi vedea.

–   Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Părinte, am făcut un păcat greu şi voiesc ca trei ani să petrec în pocăinţă.” Stareţul a răspuns: „Este mult!” Fratele a zis: „Atunci porunceşte ca să mă pocăiesc un an.”
Stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Auzind aceasta, ceilalţi fraţi au zis: „Apoi până la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăinţă?” Iar stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Şi a adăugat: „Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima şi de va pune gând tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primeşte Dumnezeu pocăinţa! Toate cele peste măsură sunt ale dracilor.”
Avva Pimen cel Mare, Vieţile sfinţilor, 27 august

–   Trebuie să ne deprindem a privi omul aşa cum este el în adâncul adâncului său. Aşa se raportează Dumnezeu la noi. El nu ne iubeşte pentru că suntem buni; Dumnezeu este milostiv faţă de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste. El pur şi simplu ne iubeşte.

–   Dacă suntem în stare să fim recunoscători pentru faptul că cineva – Dumnezeu sau om – poate să ne iubească fără nici un temei, putem deveni alţi oameni. Şi în căsătorie lucrul acesta are o importanţă atât de mare! E esenţială această credinţă în om; această capacitate de a ne aminti că numai prin dragoste aproapele meu poate fi ajutat să devină aşa cum l-a plănuit Dumnezeu; numai prin dragoste poate fi adusă la lumină întreaga lui frumuseţe.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii

–   „Lucrarea lăuntrică” prin excelenţă este rugăciunea, în întreaga bogăţie de semnificaţii pe care această noţiune o are în Scriptură şi Tradiţie. „Spune-mi cum te rogi şi îti voi spune ce crezi” – am putea spune modificând un cunoscut proverb. În practica rugăciunii devine evidentă esenţa faptului de a fi creştin, modul în care credinciosul se raportează la Dumnezeu şi la semenii săi. Numai în rugăciune creştinul e în mod efectiv el însuşi.
Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale

–   De ce a poruncit Domnul să ne iubim vrăjmaşii? Nu pentru ei, ci pentru noi! Căci atâta timp cât ţinem în noi gândul despre vătămarea pe care ne-a adus-o cineva, nu avem pace şi nici linişte. Trebuie să ne lepădăm de asta. Cum? Trebuie să iertăm din inimă. Dacă se iartă din inimă, e ca şi cum nu a fost nimic. Dacă acela e iertat, atunci pacea pune stăpânire pe sufletul tău.
Stareţul Tadei de la mănăstirea Vitovniţa, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt

–   De ce oamenii nu iubesc adevărul? Ei iubesc, fireşte, şi adevărul, pe care nu l-ar iubi dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noţiune a adevărului. De ce nu se bucură de adevăr? De ce nu sunt fericiţi? Fiindcă sunt mult mai intens preocupaţi de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiţi este mai mare decât puterea de a-i face fericiţi a firavei amintiri a adevărului. În oameni încă se mai află o mică lumină; să meargă, să meargă, pentru ca să nu-i apuce întunericul!

–   Dar de ce adevărul naşte ură? De ce este văzut ca un duşman unul din slujitorii Tăi vestind adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viaţa fericită, care nu este altceva decât bucuria întemeiată pe adevăr? Aceasta nu se întâmplă decât pentru că iubirea pentru adevăr este atât de mare încât oricine iubeşte ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubeşte să fie adevărat şi, fiindcă nu vrea să admită că se înşeală, nu vrea nici să se lase convins că greşeşte! Şi astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a ceea ce cred ei că este adevărat.

–   Iubesc adevărul când îi scaldă în lumina lui şi îl urăsc când îi contrazice. Deoarece nu le place să fie înşelaţi, dar vor să-i înşele pe alţii, oamenii iubesc adevărul când el li se prezintă, dar îl urăsc atunci când le arată greşelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi răsplăteşte: ei nu vor să le fie dezvăluită greşeala, dar el le-o dezvăluie totuşi în pofida voinţei lor şi, în acelaşi timp, rămâne ascuns pentru ei… Şi totuşi, chiar şi aşa, oricât de nenorocit ar fi, sufletul preferă să-şi afle bucuria mai degrabă în adevăr decât în minciună. Şi va fi cândva fericit dacă, lăsând deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sunt adevărate toate celelalte lucruri.
Fericitul Augustin, Confesiuni

³   Fără ca omul să-şi schimbe locul, mintea lui hoinăreşte prin lume (Ep. 7, 1), resortul acestui „vagabondaj” fiind patimile: „Căci mintea împătimită se învârte în cerc şi ajunge cu anevoie de stăvilit când vizitează materiile care produc poftele; dar când ajunge nepătimitoare, atunci se opreşte din rătăcire întâlnind realităţile necorporale care-i împlinesc dorinţele duhovniceşti” (Cog 26). Pentru a favoriza această „fermitate” imobilă a minţii (Or 2.72), este recomandată „citirea Cuvântului lui Dumnezeu”. „Căci nimic nu contribuie atât de mult la rugăciunea curată ca cititul dumnezeieştilor Scripturi… Nimic nu izbăveşte [de gândurile rele] ca meditarea Cuvintelor sau raţiunilor lui Dumnezeu”… De aceea monahii, ca şi toţi creştinii la început, îşi consacrau mult timp lecturii şi meditării Scripturilor.
Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împortiva lor

–   Să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău. Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma
bunei voiri ne-ai încununat pe noi.
Psalmul V, 11-12

sursa: http://www.apostolia.eu

Charles W. Colson – Nascut din nou (Fragment)

Extraordinara carte de marturie. Am citit-o minunandu-ma de fiecare pagina. La un moemnt dat am gasit acest fragment deosebit:

[p.213-214]  Pe măsură ce vorbea, Nixon era aproape gata să-şi mărturisească credinţa, vorbind mai deschis ca oricând în lunga sa carieră politică.
“ Când aveam opt sau nouă ani, am întrebat-o pe bunica mea, o femeie foarte evlavioasă, o micuţă doamnă quaker cu nouă copii, am întrebat-o de ce cred quaqerii în rugăciunea tăcută. De câte ori ne aşezam la masă ne rugam în tăcere, iar la biserică, deşi uneori pastorul sau altcineva se ridica în picioare când se simţea mişcat de Duhul , de cele mai multe ori mergeam, luam loc şi ne rugam.
Răspunsul ei a foat foarte interesant şi e probabil legat de motivul pentru care Lincoln se ruga în tăcere. Bunica mea mi-a răspuns aşa cum făcea întotdeauna când vorbea cu copiii sau nepoţii ei, cu cuvinte simple: ‘’Ceea ce trebuie să înţelegi, Richard, este că scopul rugăciunii e să-L auzi pe Dumnezeu, nu să-I vorbeşti lui Dumnezeu. Scopul rugăciunii nu este să-I spui lui Dumnezeu ce vrei, ci să afli ce vrea El de la tine.’’ “.

Carti citite: Traian Ciorba – Filioque sau despărţirea apusului de ortodoxie

1. (p.6) Însă doi factori aveau să depărteze mult Apusul creştin faţă de Răsăritul creştin, aceştia fiind teologia lui Augustin, însuşită în timp fără rezerve de apuseni, şi alianţa Romei cu francii, pentru a-şi apăra interesele.
Aceşti doi factori aveau să facă în Apusul creştin o mutaţie ontologică din punct de vedere cultural şi ideologic. Aceşti doi factori sunt în fond, preludiul marii schisme de la anul 1054. Dacă privim lucrurile din punct de vedere dogmatic, putem spune că Apusul prin “dogma” Filioque s-a depărtat fundamental de Răsăritul ortodox.

2. (p.8) Augustin este primul teolog apusean care a susţinut ideea Filioque.

3. (p.10) După cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfinţii Părinţi erau ”îngăduitori cu cuvintele dar nicidecum cu înţelesurile, pentru că nu în litere, ci în înţelesuri şi lucruri stă taina mântuirii noastre”

4. (p.11) După învăţătura Sfântului Ciril al Alexandriei “Duhul Sfânt provine din Tatăl prin Fiul, provine din
Acela după fiinţă şi se dăruieşte creaturii prin Fiul”. Iar în alt loc: “Căci, deşi provine din Tatăl şi Duhul Sfânt, El vine prin Fiul şi este propriu Lui”. Deci şi Sfântul Ambrozie, atunci când spune că Sfântul Duh purcede” de la Tatăl şi de la Fiul” vrea prin aceasta să arate purcederea Lui din Tatăl, din veşnicie şi venirea Lui în lume prin Fiul. De aici se poate vedea că Sfântul Ambrozie nu poate fi acuzat de “Filioque” sau de confuzia dintre Teologie şi Iconomie.

5. (p.11-12) După cum s-a spus ceva mai înainte Augustin este primul teolog apusean care a susţinut clar ideea Filioque. Augustin consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul “nu în sensul că El purcede de la Tatăl şi Fiul ca de la două principii, ci întrucât sunt unul, aşa cum Tatăl şi Fiul faţă de creaturi sunt un singur Creator, un singur Domn”. A spune că Tatăl şi Fiul sunt unul, în ce priveşte purcederea Sfântului Duh, după cum sunt un singur Creator, un singur Domn faţă de făpturi, duce la concluzia că purcederea Sfântului Duh, de la Tatăl şi de la Fiul, este o însuşire fiinţială şi nu ipostatică.

6. (p.15-16) Însă Augustin, cât şi teologia apuseană, neortodoxă, de după el, a susţinut doar purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi Fiul. Din această cauză patriarhul Fotie avea să spună: „dacă Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, de ce Fiul nu se naşte şi din Duhul, ca şi din Tatăl? Ca să le fie nelegiuiţilor toate
nelegiuite, şi părerile şi cuvintele, şi să nu le rămână nimic necutezat”

7. (p.16) …dacă Tatăl are însuşirea de născător ca însuşire fiinţială ce-I aparţine doar Lui, prin aceasta se deosebeşte din punct de vedere fiinţial de Fiul şi Sfântul Duh, la fel se poate spune despre Fiul şi Sfântul Duh, deci fiecare Persoană divină va avea propria fiinţă, ajungându-se astfel la politeism. Ideea că între persoană şi esenţă nu există deosebire, nu oferă nici o cale de mijloc pentru înţelegerea şi mărturisirea corectă a dogmei Sfintei Treimi ” o singură fiinţă, trei persoane”.

8. (p.18) Augustin consideră că doar în două funcţii psihice, cunoaştere şi iubire, sufletul omenesc îşi actualizează întreaga sa fiinţă şi în aceste două funcţii se poate vedea oglindită imaginea vieţii intradivine, dar pe de altă parte arată de ce nu mai poate exista o altă producere lăuntrică, adică o altă persoană divină.

9. (p.19) Sub influenţa lui Augustin teologia apuseană, în legătură cu Persoanele Sfintei Treimi şi a relaţiilor dintre ele, a dobândit un caracter exclusiv psihologic67. Aceasta avea să ducă creştinătatea occidentală la un individualism care nu a înţeles comuniunea dintre oameni şi sobornicitatea Bisericii. Acest individualism avea să alimenteze ideea papală, dar avea să îşi pună amprenta pe civilizaţia şi cultura Apusului şi care se resimte până azi în această cultură fie ea catolică sau protestantă.

10. (p.19) Părinţii din Răsărit cu toate că au folosit, pentru înţelegerea dogmei Sfintei Treimi, exemple din psihicul uman, n-au considerat aceste funcţii psihice imagine fidelă a Sfintei Treimi ca şi Augustin, ci au folosit această analogie la fel cum foloseau şi exemple luate din natură ca de exemplu rădăcină, trunchi şi coroană. Cel mai bun exemplu analog pentru explicarea dogmei trinitare au considerat că e umanitatea ca natură şi persoane.

11. (p.22) La anul 589 avea să aibă loc sinodul al III-lea de la Toledo, sinod în care Filioque a fost introdus, efectiv, în simbolul de credinţă,76 ridicând astfel Filioque la rang de „dogmă”. Putem spune că acest act a fost unul unilateral prin care s-au ignorat propriu-zis, hotărârile sinoadelor ecumenice, referitor la învăţătura despre purcederea Sfântului Duh.

12. (p.25) În această perioadă, secolele VI-VIII, populaţiileromanice, în cea mai mare parte ortodoxe, erau supuse la diferite presiuni din partea elementului franco-germanic care dorea să se impună pe toate planurile, inclusiv cel bisericesc, recurgând pentru atingerea acestui scop la deportări, la exproprieri, la aservirea celor dintâi . Aveau să fie desfiinţate „şcolile monastice galo-romane întemeiate de ucenicii Sfântului Ioan Casian … în care se formau clericii romani.”

13. (p.29) În a doua jumătate a secolului VIII şi începutul secolului IX în Apus ia naştere, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus, Imperiu Carolingian după numele întemeietorului său Carol cel Mare(768-814). Unii văd în aceasta o restaurare a vechiului Imperiu Roman de Apus. Însă noul imperiu a fost mai puţin roman şi mai mult franco-germanic. Acest nou imperiu a fost de fapt fondat de cei ai căror strămoşi au distrus vechiul Imperiu Roman de Apus care a fost constituit din popoare latinizate, pe lângă poporul latin autentic. Imperiul constituit de Carol avea să fie un rival pentru Imperiul Bizantin ba chiar un duşman care avea să contribuie la distrugerea sa, dacă ne gândim la urmările de la 1204.
14. (p.29) Politica dusă de Carol a fost de a estompa cât mai mult ortodoxia apuseană, mai ales prin încercările de a impune propriile idei religioase, având în această privinţă sprijinul teologilor franco-germanici, teologi care în înţelegerea revelaţiei divine puneau accent mai mult pe raţiune decât pe credinţă. Cu aceştia începe de fapt în Apus Scolastica,97 sau mai bine zis ei sunt precursorii Scolasticii.

15. (p.29) Nu trebuie uitat faptul că şi episcopatul Romei a contribuit, conştient sau inconştient, la realizarea noii civilizaţii apusene, alta decât cea a Răsăritului, mânat de dorinţa după jurisdicţie universală asupra întregii Biserici.

16. (p.30) Astfel la şase ani de la sinodul semiiconoclast de la Frankfurt (794), care s-a dovedit antirăsăritean , papa Leon III, dornic de a avea propriul imperiu, îl încoronează pe Carol cel Mare, regele francilor, ca împărat roman în Apus105. Acest eveniment a însemnat separarea politică între Apus şi Bizanţ .

17. (p.38) După cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul şi Sfântul Duh au ca şi cauză, ca principiu pe Tatăl, însă dacă se introduce în divinitate mai multe principii atunci se ajunge la descompunere. După cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul şi Sfântul Duh au ca şi cauză, ca principiu pe Tatăl, însă dacă se introduce în divinitate mai multe principii atunci se ajunge la descompunere.

18. (p.38) Filioque introduce două principii în divinitate, ducând la distincţie fiinţială între Tatăl şi Fiul. „Dumnezeu e esenţă subzistentă în trei Persoane”, însă această unică esenţă îşi are obârşia unităţii, unicităţii în Tatăl, care este cauza unităţii. De aceea patriarhul Fotie arată că admiterea a două cauze în Dumnezeu duce la împărţirea divinităţii căzându-se în diteism.

19. (p.42) Textul indicat de Fotie (Ioan 15, 26) arată clar purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, Teologii apuseni însă interpretează acest text de la Ioan în sens filioquist. Ei spun că atunci când Hristos spune „pe care Eu Îl voi trimite vouă” (Ioan 15, 26), indică purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul. O asemenea susţinere este greşită deoarece Hristos vorbeşte aici de trimiterea iconomică în lume a Duhului prin Sine, adică prin Fiul.

20. (p.49) În anul 885 Fotie scrie Mistagogia, operă în care combate Filioque191 apărând învăţătura ortodoxă a purcederii Sfântului Duh numai de la Tatăl.

21. (p.51) Lui Sergiu IV i-a urmat în scaunul papal Benedict VIII (1012-1024), nepot al regelui german.202 Papa Benedict VIII la încoronarea ca împărat a lui Henric II, (1014) în ceremonialul de încoronare a folosit crezul interpolat cu Filioque.203 Acesta este momentul de la care Roma devine în mod oficial filioquistă, dar încă de la 1009 papa trimite o scrisoare, patriarhului Constantinopolului Sergios II, în care mărturiseşte „dogma” Filioque.204 Patriarhul Constantinopolului Sergios II a convocat un sinod în care a şters numele papei din dipticele Bisericii Ortodoxe.

22. (p.52) Trebuie arătat că la urmaşii daco-romanilor, în ce priveşte credinţa lor aceasta este până azi singura rămăşiţă a vechii ortodoxii latine. Chiar dacă ei au avut un statut mai aparte faţă de celelalte popoare latine, adică au aparţinut jurisdicţional de Constantinopol. Vechea şi autentica latinitate a ţinut de Ortodoxie. Trebuie să spunem însă că ortodoxia daco-romană a fost mai aproape de Răsărit, „în cuget şi simţire”, decât de Apus, chiar şi în vremurile bune ale ortodoxiei latine din Vest.

23. (p.54) …odată ce eroarea Filioque a fost cunoscută de către teologii bizantini, începând cu Fotie, aceşti teologi au văzut în Filioque principala cauză a neînţelegerilor cu apusenii. Nu trebuie uitat faptul că Fotie a considerat eroarea Filioque mai gravă decât pretenţia papală de primat universal. Argumentele lui Fotie reprezentau o apologie a Ortodoxiei împotriva filioquismului apusean, în polemica dintre Constantinopol
şi Roma.

24. (p.54) Putem spune că încă de la 1009, când Roma a adoptat ideea Filioque, prin ştergerea numelui papei din dipticele Bisericii Ortodoxe, comuniunea euharistică dintre Constantinopol şi Roma s-a rupt. Aceasta arată că pentru Constantinopol, Filioque reprezenta o gravă eroare dogmatică, în fond o erezie antitrinitară. Oficializarea la Roma în 1014 a „dogmei” Filioque a fost practic o formalitate, deoarece această idee făcea deja   parte din învăţătura de credinţă apuseană.

25. (p.58) Trimiterea făcută de Humbert la Augustin potrivit căreia Sfântul Duh „purcede din fiecare”, adică din Tatăl şi Fiul, indică distincţie între Tatăl şi Fiul în ce priveşte purcederea Sfântului Duh din Ei, ori dacă există distincţie între Tatăl şi Fiul în ce priveşte purcederea Duhului din Ei, atunci Sfântul Duh va fi compus, ajungându-se astfel la a nega dumnezeirea Duhului.

26. (p.63) După schisma cea mare, apusenii în încercările lor de împăcare cu Ortodoxia n-au făcut altceva decât să încerce ca şi Humbert, însă într-un mod mai diplomatic decât acesta, să-şi impună ideile doctrinare a căror coroană este primatul papal, idee la care nici catolicismul de azi nu dă semne că ar vrea să renunţe.
Schisma a fost acceptată în Răsărit, patriarhul Petru al Antiohiei considera că datorită învăţăturii Filioque depărtarea de apuseni era necesară, iar mitropolitul Ioan al Kievului considera schisma o „nebunie latină”.

Carti citite: Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană

Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană
Ed. Stephanus. 2007. 302 pagini

1. (p.19) …citisem despre Krupp, care devenise milionar fabricând arme ucigătoare, dar că el însuşi era îngrozit de gândul morţii. Nimeni nu avea voie să rostească în prezenţa lui cuvântul ¨moarte¨. A divorţat de soţia lui pentru motivul că i-a pomenit de moartea unui nepot. Avea totul, dar era nefericit fiindcă ştia că fericirea nu putea dura, că trebuia să se despartă de ea şi să putrezească într-un mormânt.

2. (p.23) Inima mea aparţinea lui Cristos, nu unei confesiuni anume, dar luteranismul făcea apel la inima mea mai mult decât alte mişcări creştine. Cercetasem celelalte confesiuni. Biserica Ortodoxă, căreia îi aparţineau 4/5 din populaţie, mi se părea că punea un accent exagerat pe manifestările exterioare. Aceeaşi impresie mi-a făcut-o şi ritul catolic. Într-o duminică de Paşte, după ce am ascultat liturghia în latineşte şi un discurs politic rostit de episcop, am plecat fără să fi auzit măcar in propria mea limbă că Isus Cristos înviase din morţi. Eram atras de serviciile divine protestante, mai simple, unde predica – din care omul putea învăţa şi de care se putea bucura – era partea centrală. Şi apoi, păstrând proporţiile, aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreţ, dar Îl iubise atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreţ Isus pentru a se mântui şi că nu faptele sale  bune îi asigurau mântuirea, ci credinţa sa. Astfel că am devenit luteran.

3. (p.25) Mi-am reamintit atunci că în Biblie stă sris de 366 de ori – o dată pentru fiecare zi a anului – ¨Nu te teme !¨ De 366 de ori, nu de 365; 366, ca să fie acoperiţi şi anii bisecţi.

4. (p.29) Am întâlnit, odată în tren, un tânăr pictor din Siberia îndepărtată şi i-am vorbit despre Isus Cristos.
– Acum înţeleg, a zis el. Ştiam despre asta numai ce ni s-a spus în şcoli, anume că religia este un instrument de aservire al imperialismului etc. Obişnuiam să mă plimb însă într-un vechi cimitir de lângă casă, unde puteam fi singur. Mergeam adesea la o clădire mică, părăsită printre morminte. (Am înţeles că aceasta fusese capela ortodoxă a cimitirului). Aici, pe perete, era zugrăvit un om bătut în cuie pe o cruce. M-am gândit că trebuie să fi fost un mare criminal ca să fie pedepsit în felul acesta. Dar – mă gândeam -, dacă a fost un criminal, de ce avea această imagine locul de onoare, ca şi cum ar fi fost Marx sau Lenin ? Mi-am zis că la început trebuie să fi fost socotit un criminal şi că mai târziu s-a constatat că fusese nevinovat şi, mustraţi de cuget, cei ce l-au răstignit l-au pictat aşa frumos din pricina remuşcărilor.

5. (p.39) Un spital poate duhni a puroi şi a sânge: în aceasta constă frumuseţea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferinţele lor dezgustătoare şi cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienţi sunt trataţi cu dragoste în biserică. Ea îi primeşte pe păcătoşi, dar ei continuă să păcătuiască, şi biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar şi atunci când aceştia comit crime. Politica şi prejudecăţile slujitorilor săi sunt denaturări ale darurilor lui Dumnezeu: Biblia şi învăţăturile ei, rugăciunea şi tainele.

6. (p.60) Mi-am adus aminte de una dinstre cărţile mele preferate: ¨Patericul¨, scrierea referitoare la sfinţii din secolul IV, care întemeiaseră schituri în pustiu. Cartea are 400 de pagini, dar, prima dată când am luat-o în mână, n-am mâncat, n-am băut, nici n-am dormit până nu am terminat-o. Cărţile creştine sunt ca vinul bun – cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Conţine următorul pasaj: ¨Un frate l-a întrebat pe învăţătorul său: <<Părinte, ce este tăcerea ?>> Răspunsul a fost: << Fiule, tăcerea înseamnă să stai singur în chilia sa, în înţelepciune şi teamă de Dumnezeu, păzindu­-ţi inima de săgeţile arzătoare ale gândului. O astfel de tăcere naşte binele. O tăcere lipsită de griji, ca o scară către ceruri !¨

7. (p.70) …mi-am adus aminte că yoghinii indieni îşi limpezesc mintea izgonind orice gând prin repetarea stăruitoare a unei formule sacre. Aceeaşi metodă o folosesc şi călugării de la Muntele Athos, cu interminabila lor “rugaciune a inimii”, în care se rosteşte la fiecare bătaie a inimii un cuvănt din “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”

8. (p.238) Arhimandritul Ghiuş a spus că ceea ce va povesti este o întâmplare adevărată despre colonelul Maramet, direcorul Jilavei. Trecând prin faţa unui şir de deţinuţi, punea fiecăruia aceeaşi întrebare:
– De ce ai fost învinuit ?
– N-am făcut nimic, domnule colonel şi am primit zece ani !
Maramet a mers mai departe.
– Şi tu ce ai făcut ?
– Nimic, domnule colonel şi am luat douăzeci de ani.
– Porc mincinos ! a spus Maramet indignat. În Republica noastră Populară pentru nimic nu se capătă mai mult de zece ani !

9. (p.242) [despre viaţa după moarte] A vorbi din punct de vedere personal […] este primul pas către credinţă, deoarece personalitatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului, singurul lucru care rămâne, pe când trupul se schimbă. Atomii de hidrogen şi oxigen din trupul meu sunt identici cu ai altora. Temperatura trupului meu poate fi măsurată cu acelaşi termometru ca şi a dumneavoastră. Toate procesele biologice sunt similare la toţi oamenii. Dar gândurile mele, sentimentele mele, voinţa mea sunt numai ale mele. Energia fizică este ca o ţandără fără identitate. Energia spirituală este ca o monedă care are înscris pe ea chipul unui rege. Atunci de ce ar trebui să împărtăşească soarta trupului ?

Timeline of Church History

Timeline Of Church History

Sursa: http://danutm.wordpress.com

Este un blog interesant, cam asa cum imi place mie. Cautand prin el am dat de o fotografie dementiala. Are mult miez. Este suficient daca pun numai link-ul:

http://danutm.wordpress.com/2010/02/22/bumper-sticker-of-the-year/