Octavian Paler – Cazul Rembrandt (V). Oglinzile

Îmi fulgeră uneori pe dinainte imaginea cheiurilor Amsterdamului, aşa cum vor fi fost ele pe vremea lui Rembrandt, şi mi-l închipui pe pictor ascultând zgomotele de scripeţi şi lanţuri. O corabie tocmai pleacă. Se duce în Orient, de unde va veni cu mirodenii, covoare scumpe şi arme exotice. Pictorii visează la acele pământuri îndepărtate chiar dacă nu îndrăznesc să le descrie.

Dar de ce călătorii ? Cea mai fascinantă călătorie începe cu o simplă oglindă. Cu ea se poate călători până acolo unde nici o diligenţă şi nici o corabie nu ajung. Până la un răspuns. Până la o idee despre bătrâneţe şi moarte. O oglindă, oricât de fidelă, nu adaugă nimic lumii şi n-o ajută să fie mai dreaptă, dar în faţa ei poţi auzi uneori mai bine decât lângă o clepsidră cum curge timpul. Şi chiar dacă nu prea abilul Rembrandt va pierde totul, îi va rămâne o oglindă în care să-şi facă autoportretul. Destul pentru a gândi în continuare despre destin. Pentru a picta, în timp ce Spinoza scrie în acelaşi oraş.

Închis în casă, când deasupra portului pluteşte o pâclă otrăvită de ploaie, constată că n-are un confident mai bun şi un martor mai apropiat decât oglinda în care se priveşte. Dealtfel, prima sa reacţie când e fericit sau disperat e să-şi scruteze chipul. Apoi ia penelul şi se îndreaptă spre şevalet. Un nou autoportret. Vor fi peste şaizeci. În medie cam două autoportrete pe an.

Să-l acuzăm că fuge nu numai de călătorii, ci şi de lume ? A renunţa la adevărul propriu, ne-ar răspunde el, înseamnă a renunţa şi la fraternitatea cu ceilalţi. Să-l suspectăm de narcisism ? Ce glumă. El nu se înfrumuseţează niciodată. Dimpotrivă, nu evită părţile care-l avantajează mai puţin, gura cu buze cărnoase şi nasul mare. La urma urmei, n-are rost să se mintă. Acest pictor care a impus şi modelelor sale să-i semene nu-şi face totuşi iluzii în privinţa orgoliului. El a înţeles că rostul artei nu e să flateze şi că, oricum, aceasta n-ar avea drept rezultat decât o desartă aroganţă, căci omul se dispensează uşor de umilinţa modestiei dacă oglinda îl măguleşte. Între umbră şi lumină, filosofii săi se află între dragoste şi durere. Dar ei ştiu că înţelepciunea vine adesea prea târziu pentru a mai repara ceva din ceea ce, cu superba ei nepăsare, tinereţea a stricat. Fiul risipitor nu-şi găseşte întotdeauna tatăl. Şi uneori, chiar dacă vrea, nu mai are unde să se întoarcă. Însă câtă vreme ne urmăm calea, există cel puţin un sens care ne ajută să trăim, spun ei pentru Rembrandt.

Singur în faţa oglinzii, el poate schimba măştile în voie ca un actor. Dacă o imagine ne contrariază printr-un râs ca de clovn, următoarea ne va aminti că acest om este totuşi un om trist. El se amuză şi întârzie într-un divertisment doar pentru a nu ajunge prea repede la amărăciune. Uneori se deghizează, pictându-se în straie exotice. Îşi pune pe cap un turban, îmbracă o tunică persană sau se împodobeşte cu bijuterii luminiscente. Atunci pare mulţumit. Îşi cunoaşte valoarea şi încă n-a descoperit că asta nu-i deajuns într-o lume obişnuită să judece prea des după alte criterii. Destinul ? Îl va supune, îl ca cuceri. Deocamdată să se mai distreze pţin. Dar dincolo de această bună dispoziţie aproape agresivă, undeva în umbră, nevăzuţi, filosofii săi tac şi ascultă. Ei ştiu ce va urma.

Să nu ne grăbim totuşi prea mult. Să vedem totul. Privirea când umbrită de melancolii, când bănuitoare sau incisivă. Maliţios, pictorul ne spionează uneori cu coada ochiului.Şi încă o dată râde. Un râs uşor forţat, căci Rembrandt n-a ştiut, de fapt, niciodată să râdă. Pentru acest taciturn, se simte, râsul e o mască. Alteori e insolent, sfidător sau aproape cabotin. Îşi pune pălărie cu pene şi sabie. Cu Saskia pe genunchi arată ca un negustor care tocmai a făcut o tranzacţie fericită şi sărbătoreşte evenimentul în familie. E tentat de parodie şi se foloseşte câteodată de perucile cu care îşi îmbracă modelele. Şi parcă nu chipul îl interesează atunci, ci masca. Apoi se interoghează din nou. Sau ne priveşte liniştit cu ochii săi căprui.
Ne derutează şi ne întrebăm dacă legenda care pretinde că-şi picta chipul în oglindă pentru a nu plăti modelele, nu are un sâmbure de adevăr. Bărbia e despicată ca de obicei, dar unde a dispărut ridul vertical de pe frunte ? Să avem răbdare. Va veni un moment când el se va adânci şi nu va mai putea fi evitat. Deocamdată, Rembrandt încă îşi mai îngăduie să se considere un Prometeu impenitent.

Nimeni nu şi-a pictat de atâtea ori chipul şi nimeni nu s-a ascuns sub atâtea măşti. Ca într-un carnaval uluitor în care trebuie să-şi schimbe mereu înfăţişarea. E sigur de el, jovial, apoi, refugiat în umbră, îşi lasă neliniştea interioară să vorbească sau poartă o bonetă neagră, ca o aureolă de artist damnat care nu mai are nimic de pierdut, convins că numai moartea va putea să desăvârşească opera creditorilor. Dar el ştie, bineînţeles, că aceste autoportrete ar fi deajuns să formeze o operă şi să exprime un destin. Nici o corabie nu l-ar putea duce atât de aproape de sine însuşi. Şi pe măsură ce reduce distanţa ce-l separă de el însuşi, reduce, în fond, şi distanta ce-l separă de lume.

Iată-l, stând la fereastră însă. A întors spatele oglinzii în care şi-a studiat până atunci obrazul ? Şi ce priveşte ? Strada ? Viitorul ? Faţa e rotundă, scăldată de o lumină zgrunţuroasă. Gura imperceptibil crispată. Are patruzeci şi doi de ani aici. Începe penibilul şir de umilinţe care-l vor lovi. Le presimte ? Sau ştie că oricum îşi va urma drumul fără să se lamenteze ? Destinul e un cuvânt găunos uneori. În clipa când Rembrandt se va întoarce, va fi din nou faţă în faţă cu îngerul.

Publicat in „Flacara” nr. 1278 – 06.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (IV). Lupta cu îngerul

 

Rembrandt Van Rijn

Un contemporan al său ne asigură că Rembrandt n-ar fi deschis uşa nici primului monarh din lume. Nu e, ca Rubens, un pictor care să lucreze sub privirile curioşilor înghesuiţi în atelierul său ori, ca Rafael, să umble însoţit de admiratori şi muzicanţi. E din tagma celor care au nevoie să fie singuri când vor să spună ceva. Doar el şi şevaletul din faţa sa, pentru a începe de fiecare dată, ca Iacob, lupta cu îngerul.

În această scenă pe care abia reuşesc să mi-o închipui se află întreaga taină şi măreţie a artei. O luptă plină de ezitări începe. În care nici o victorie anterioară nu mai contează şi totul trebuie luat mereu de la început. Speranţa, în primul rând. Cel care se luptă este întotdeauna un om care speră. Altfel, Rembrandt n-ar mai putea lua penelul decât pentru a-şi flata epoca, renunţând să-i mai fie de folos din moment ce nu-i mai pretinde nimic. Dar el se retrage în atelier pentru a-şi urma calea, nu pentru a căuta soluţii de prosperitate. Lupta cu îngerul e totdeauna o luptă aspră şi Rembrandt ştie foarte bine că în această luptă victoria nu se poate cumpăra. Se poate smulge, aşa cum smulge el umbrelor lumina, dar uneori triumful e mai dureros decât înfrângerea. Nu asta contează, aplauzele din jur. Le-a auzit şi ştie ce preţ au. Mult mai important e să asculte liniştea. Să se asemene filosofilor săi, singurii de la care are ceva de învăţat.

E adevărat că Amsterdamul i-a fost fără voie un profesor bun. L-a declarat pictor la modă, cel mai căutat, iar în clipa când popularitatea a devenit primejdioasă şi elogiile ameninţau să sufoce murmurul lăuntric care a fost totdeauna vocaţia lui Rembrandt, i-a întors spatele. În acelaşi an în care Spinoza a fost excomunicat, bunurile lui Rembrandt au fost scoase la licitaţie. Colecţiile de artă îi sunt luate de creditori. Din naufragiul falimentului îi rămâne doar şevaletul. Acum îngerul nu mai e înger, ci o forţă care nu acceptă nimănui să fie el însuşi decât cu condiţia să se asemene celorlalţi.

Dealtfel, nişte oameni care pretuiesc cum se cuvine spiritul practic n-au ce face cu compasiunea sau înţelegerea. Comandându-şi portretul, ei nu sunt interesaţi de viaţa interioară, ci de o afacere cu destinul. Plătesc pentru a-şi cumpăra o şansă de eternitate sau măcar de supravietuire. Nu vor să-şi vadă obrazul aruncat în umbră, ci bine luminat. Sunt oameni practici, nu filosofi. Se gândesc la reuşita socială, nu la noaptea care va veni. Să le facem din asta o vină ? În definitiv, Renaşterea a înflorit la Florenţa printre baloturi de lână şi de mătase. Profeţii lui Rembrandt s-au plimbat pe cheiurile Amsterdamului, amestecaţi în lumea pestriţă a portului, uitându-se cum se încarcă şi se descarcă mărfurile din corăbii. Au simţit mirosul mirodeniilor aduse de peste mări şi, poate, spre deosebire de Rembrandt, au avut mirajul călătoriilor.

Dacă erau într-adevar înţelepţi, au înţeles că într-un oraş de negustori meritele se cântăresc pe aceeaşi balanţă pe care se cântăresc mătăsurile şi covoarele. Cine are timp de viaţa interioară într-o lume preocupată ziua şi noaptea să vândă şi să cumpere ? Cine să pună preţ pe linişte când zgomotul e atât de profitabil ? Şi pe cine interesează problema perspectivei când pentru a prospera ca artist trebuie să ştii să flatezi ? Lumea care-l doboară pe Rembrandt nu-i porunceşte să-şi ridice privirea spre cer, ci îi aminteşte regulile sale. Şi e cu atât mai brutală cu cel care nu mai vrea să măgulească nimic.

Dacă ar fi urmat gusturile clienţilor săi, Rondul de noapte ar fi fost un tablou care ni i-ar fi arătat pe aceşti bravi archebuzieri eventual în jurul unei mese lungi, la un banchet, luminaţi toţi la fel, întrucât toţi au plătit la fel. În loc de asta Rondul de noapte e o capodoperă de mister. Tumultul lui anunţă singurătatea care începe pentru un artist care, după ce a crezut ani de zile în reuşita socială, acum nu mai crede decât în arta sa.

Să recunoaştem, totuşi, fără ocoluri că există cineva care pierde aici. Omul căruia favoarea publică i-a întors spatele. Nu e nevoie de amănunte pentru a dovedi asta. Cunoaştem prea bine ce s-a întâmplat după ce ora barocă a colecţiilor preţioase şi a stofelor scumpe a trecut pentru Rembrandt. Nu cumva e un orgoliu prea mare să vrei să fii tu însuţi când nu ţi se cere decât să fii ca toată lumea ? Ni-l amintim pe Rembrandt dintr-un autoportret mai vechi, unde stă cu Sakia pe genunchi. Um Rembrandt prosper, vag ameţit de reuşită, gândind uneori, probabil ca negustorii care îi fac comenzi. Încă puţin şi pictorul ar fi prea ocupat să-şi ducă povara acestei faime avantajoase ca să mai semene bătrânilor cufundaţi în visul lor interior pe care penumbra îi absoarbe încet şi care îl atrag atât de mult.

Sunt momente când succesul ameninţă să  triumfe asupra neliniştii şi viaţa să triumfe asupra artei. Prea la modă, Rembrandt ameninţă să nu mai fie Rembrandt. Pe nesimţite, cununa de lauri risca să se transforme în lanţ. Amsterdamul Ii arată astfel capcanele compromisului şi ale gloriei. Ni-l închipuim pe Rembrandt recomandându-se “negustor”, nu pictor ? Şi totuşi a făcut-o. Dar în clipa când jocul a devenit primejdios, geniul său şi obtuzitatea celor din jur i-au venit în ajutor. Ca atâţia artişti care şi-au făcut dreptate singuri, Rembrandt a fost silit să caute o compensaţie într-o consecvenţă sporită. Ceea ce a pierdut viaţa, a câştigat arta. Pe măsură ce viaţa lui pare opera unui neînţelept, înţelepţii lui sunt mai tulburători. Cum să nu admirăm faptul că fiind ani de zile pictor la modă succesul nu i-a fost fatal ? Iată că în deşerturile zgomotoase Infrângerea poate fi uneori o oază.

Publicat in „Flacara” nr. 1277 – 29.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (III). Lumina

 

Rembrandt - Self Portrait with Plumed Beret

Aduse din Orient, lalelele au devenit repede o pasiune naţională, o pasiune care făcea ravagii şi-i ameţea pe aceşti chibzuiţi olandezi, împingându-i la extravaganţe financiare. În vremea lui Rembrandt bulbii de lalea se negociau ca valorile la bursă. Şi daca datele rămase sunt exacte, s-a plătit pentru un soi rar de lalea cinci mii două sute de florini, în timp ce un portret al lui Rembrandt costa îndeobşte o sută de florini.
Nici măcar un tablou celebru de Rafael nu izbutea să concureze cu bulbii din soiul Amiral Liefkens ! Cu toate acestea, floarea adusă din orient nu excelează printre cele cu care Rembrandt o împodobeşte pe Saskia când o pictează în Flora. El preferă flori mai modeste. Fapt destul de curios pentru un necumpătat, care nu e avar decât cu lumina din tablourile sale.

Această lumină îi scaldă numai jumătate de obraz într-un autoportret de tinereţe, singurul în care s-a idealizat. Aici înţelepciunea nu-i spune, se pare, nimic tânărului pictor. Alte virtuţi pare să prefere şi în primul rând arta de a răzbate în viaţă. Nu e firesc când ai douăzeci şi trei de ani şi încă n-ai aflat ce este dezamăgirea ? El crede în lumea de la care aşteaptă să-i recunoască valoarea şi o priveşte cu optimism după ce şi-a studiat cu grijă chipul pe care-l va arăta clienţilor săi. Dar aceasta nu e încă “lumina lui Rembrandt”, care nu neagă întunericul, ci desnădejdea.

Dacă într-un muzeu de artă greacă statuile ar fi aranjate cronologic, am observa probabil destul de bine cum viaţa interioară a personajelor sculptate estre atrasă tot mai mult spre suprafaţa marmurei până când ea se transformă în surâs şi apoi surâsul oboseşte. În clipa când viaţa interioară ajunge chiar la suprafaţa marmurei, arta greacă moare. În schimb, dacă ar fi puse într-o ordine cronologică portretele lui Rembrandt, am observa cum în pânzele olandezului se întâmplă un fenomen invers. Din ce în ce mai mult viaţa interioară capătă profunzime, iar în ochii bătrânilor se oglindeşte parcă însăşi istoria lumii. Detractorii îl numesc “prinţul tenebrelor”, dar ceea ce nu văd ei e că acest subtil alchimist nu îndreaptă lumina spre formele pictate, ci o smulge din ele.

Un alt olandez va spune mai târziu că există o lumină pe care numai noaptea ne-o descoperă: cea a astrelor. Şi, astfel, Van Gogh ne lămureşte de fapt ce este lumina lui Rembrandt. Ea are nevoie de umbre ca să strălucească. Ţîşneşte aproape totdeauna din tenebre, ca archebuzierii din Rondul de noapte care ies din obscuritate înaintând spre spectator sub soarele de la sfârşitul după amiezii.
E ora la care Leonardo îi sfătuia pe pictori să observe şi să picteze dulceaţa unui obraz în penumbră ; ora când aripile morii de vânt din copilăria lui Rembrandt încremenesc între câmpie şi cer, iar clopotele pioase fac umbrele amurgului să participe la miracolul vieţii. Sfâşietor miracol, căci umbrele ameninţă lumina şi în acelaşi timp o exaltă. Poate de aceea acest ceas are o melancolie pe care Rembrandt n-o defineşte niciodată până la capăt.
Totuşi, nimeni până la el n-a îndrăznit să întunece trei sferturi din tablou pentru a ne atrage atenţia asupra părţilor care-l interesează cel mai mult, unde zitările par să înceteze. Acest senior al umbrei este în realitate un profet al luminii. În fiecare tablou al său umbra se luptă cu lumina ca Iacob cu îngerul. Umbra vrea parcă să smulgă luminii binecuvântarea, iar lumina să coboare în viaţa lăuntrică şi s-o scoată la suprafaţă. Învăluit în noapte, profetul strigă şi strigătul lui este totdeauna luminos.

A fost învinuit că înjoseşte miturile când pictează nuduri, folosindu-le ca pretext pentru a dezbrăca o slujnică. În parte era adevărat. Zeii îşi pierd acum nimbul. Sau mai bine zis au cedat locul unor bătrâni taciturni care au mai multă elocinţă decăt ei. Dar există un mit mai necesar şi mai înjosit decât  omul, de atâtea ori pus să poarte un nimb de noroi şi de sânge ? Rembrandt se foloseste de umbre pentru a pune în lumină o umanitate de care avem nevoie, care se gândeste pe ea însăşi ; în care ne recunoaştem neliniştile şi dilemele, căci acest pictor al universului interior scormoneşte în sufletul nostru, face să vibreze coarde ruginite, ne atinge cicatricile şi ne sileşte să constatăm că vorbim despre lucruri pe care nu le înţelegem totdeauna cum trebuie. Speranţă ? Iubire ? Ce mai înseamnă ele pentru o minte grăbită să trăiască fără prea multe întrebări ? Iată-le murmurate în aceste ¨priviri fără spaţiu¨ în care ne regăsim cu amărăciunea că adesea am izbutit să fim tocmai contrariul decât am visat.

Măcar de data aceasta le vom auzi ? Fericirea nu depinde de noi, dar pentru uscăciunea unei existenţe epidermice suntem singurii vinovaţi. Şi în zadar am discuta despre conflictul dintre lumină şi umbră dacă nu vedem în Rembrandt un pictor care ne eliberează de constrângeri pentru a ne obliga noi singuri descoperind, puţin surprinşi, că lumina nu sărbătoreşte obrazul, ci îl umple de adevăr.

Şi la Caravaggio am întâlnit această dramaturgie nocturnă. Totuşi aici umbra are altă enigmă. Uneori ea e ca o rugăciune de seară şi mi-l imaginez pe Rembrandt ascultând cum noaptea îşi revarsă umbrele în singurătatea lui, avansând implacabilă ca ploaia din Cei trei arbori. Aceste umbre îl asediază demult, din tinereţe chiar. A cochetat, poate, o vreme cu ele, le-a ignorat uneori, le-a sfidat, dar ele n-au dispărut niciodată. Povestea lui Rembrandt este mai întâi povestea triumfului vieţii interioare. Şi apoi a cuceririi zilei de către noapte.
Dar în clipa crepusculului, ora sa preferată, privirea se va întoarce încă o dată cu o nesfărşită tandreţe spre noi.

Publicat in „Flacara” nr. 1276 – 25.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (II). Umbra

La Amsterdam, în Rijksmuseum, căutăm, fireşte, Rondul de noapte. Tabloul acesta ne fascinează în aceeaşi măsură în care pe contemporanii lui Rembrandt i-a scandalizat. Vizitatorii trec şi se miră când li se povesteşte că o capodoperă a dat semnalul ruinei pictorului. Se miră ca şi cum obtuzitatea a fost un privilegiu al patricienilor din Amsterdamul secolului al XVII-lea.

Filosofia, spunea un moralist, triumfă uşor asupra relelor trecute şi viitoare, în schimb relele prezente triumfă asupra ei. Cand însă moraliştii ne plictisesc, preferăm să aflăm lucruri ştiute de toată lumea. Cel mai celebru tablou al lui Rembrandt are un titlu incorect, de câte ori am auzit acest paradox ? Ţinut multă vreme într-o încăpere încălzită cu turbă arsă, s-a acoperit cu un strat de funingine care a întunecat culorile. Abia când ea a fost stearsă, s-a văzut limpede că personajele ce ies din obscuritatea unei arcade sunt luminate nu artificial, ci de soare. Întămplarea e aproape simbolică.

 

Afară, în ceaţa subţire amestecată cu ploaie şi cu mirosul marii, casele vechi au aceeaşi tonalitate ca Rondul de noapte. Chenarul alb al ferestrelor încearcă să îndulcească severitatea calvină a zidurilor, aşa cum în moda secolului al XVII-lea gulerul de dantelă atenua răceala hainelor, dar cu acoperişurile lor ascuţite şi pereţii înnegriţi aceste case nu lasă loc la prea multe îndoieli ; ele sunt solidare în faţa apei canalelor şi singure în faţa timpului. Încă există clădiri care au îscris pe faţadă secolul lui Rembrandt ; case de negustori, de cuceritori ai mării, care au ţinut să aibă un aer respectabil şi în portretele comandate pictorilor şi în aspectul locuinţelor pe care şi le-au construit, amintindu-ne nu numai că Descartes a trăit un timp printre aceşti oameni întreprinzători, ci şi că ei nu l-au înţeles decât, poate, pentru faptul că, din prudenţă, şi-a ars Tratatul lumii după ce l-a scris.
Dealtfel şi Spinoza a constatat că nu e tocmai uşor să faci filosofie într-un oraş unde şcoala aspră a succesului a impus ideea că reuşita socială e singurul lucru care merită să fie învăţat. Înţeleg prin urmare că stăpânii acestor case au gândit altfel decât Rembrandt şi că Rembrandt nu le putea semăna, chiar dacă a vrut-o uneori când a jucat la bursă, a făcut negoţ sau şi-a cumpărat singur la preţuri exorbitante gravurile pentru a le ridica în felul acesta cota. Dar nu suntem datori să ţinem seama totdeauna numai de ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Există adevăruri de care avem nevoie chiar dacă viaţa le-a ignorat. Iată, o lume care n-a crezut decât în virtuţile bogăţiei nu se sfieşte acum să reclame comparaţia cu tablourile unui falit. După ce s-a străduit din toate puterile să arate că gloria unui artist nu înseamnă nimic când societatea in care trăieşte nu-i mai acordă favoarea sa, iat-o preluând nimbul lui de umbre. Desigur, nu pasiunea pentru Rembrandt a înegrit aceste case şi totuşi îmi place să văd aici o revanşă. Îmi amintesc, privindu-le, că Florenţa şi-a recunoscut public remuşcările pentru exilul lui dante punând pe ziduri plăci de marmură pe care sunt săpate versuri din Divina Comedie. Amsterdamul a sfârşit prin a semăna Rondului de noapte pe care l-a repudiat.

Între zidurile pe care vechimea nu le-a şubrezit, nimic nu pare fragil, cu excepţia romantismului. Descartes pretindea că într-un asemenea oraş poţi să stai toată viaţa fără să te ştie nimeni. Numai ferestrele foarte largi, cu lăcomia lor de lumină, ne fac să întoarcem capul; e greu sa visezi, chiar o clipă fără să fii cât de cât romantic. Dar, putem continua liniştiţi. Umbrele extinse în Amsterdamul vechi ca o igrasie sumbră ni se par nu numai cunoscute, ci şi fireşti. Cum ar putea fi altfel în oraşul lui Rembrandt ? Arcada clădirii din care iese în Rondul de noapte compania de archebuzieri seamănă cu ceea ce se poate vedea uneori în plină stradă. Şi parcă timpul n-a făcut altceva decât să imite tablourile lui rembrandt, într-un Amsterdam convertit la credinţa celui pe care odinioară l-a socotit “primul eretic al picturii” şi l-a învinuit că pictează umbra pentru că nu ştie să redea lumina.

Rembrandt îşi împiedica adesea vizitatorii să-i privească prea de aproape tablourile în atelier, pretextând că mirosul culorilor i-ar incomoda. Din acelasi motiv, s-ar zice, arunca în umbră ceea ce îl interesa mai puţin. Dar această umbră nu este o simplă absenţă a luminii. E o muzică neagră sau chiar o religie neagră. O noapte din care am venit sau în care ne întoarcem şi în care lumina transformă nişte bătrâni îmbrăcaţi sărăcăcios în profeţi, în vizionari, care cunosc Taina pentru că provin din ea. Un labirint în care filosofii au o aureolă funebră şi nu mai au nevoie să vorbească.

Ei ştiu că sunt atâtea lucruri de spus încât tăcerea rămâne uneori singura soluţie. S-au retras să citească şi să ezite, desprinşi din noapte ca sclavii lui Michelangelo din piatră şi căutând să dea lucrurilor un sens. Dacă alţi pictori sunt mari prin ceea ce au găsit, rembrandt e uriaş prin ceea ce caută.

Sunt acestea umbrele care-l înconjurau la Amsterdam, pe măsură ce rămânea mai singur ? Undeva în întuneric, Sisif urcă muntele cu speranţa că sus va afla un răspuns. Faţa lui nu mai capătă aspectul pietrei, ci al umbrei. Şi artistul însuşi, care s-a înfăţişat într-un tablou pe Golgota, se răstigneşte parcă între umbră şi lumină de fiecare dată când pictează. Noaptea revine mereu în pânzele sale, ca o durere ascunsă.
Sau, cum spune Claudel, aceste portrete ne fac mereu cunoştinţă cu noaptea. Dar există o interpretare “nocturnă” a picturii lui Rembrandt care exagerează titlul Rondului de noapte şi nu mai vede ce importanţă are lumina în această pictură.

Publicat in „Flacara” nr. 1275 – 18.11.1979