SERTARUL CU GANDURI

26/03/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (IX). Un pictor fericit 6.


Jean-Louis Forain (1852-1931) - Joris-Karl Huysmans, 1878

Jean-Louis Forain (1852-1931) – Joris-Karl Huysmans, 1878

   Eugenio d’Ors când vizita un muzeu necunoscut se ducea în ultima sală, apoi se întorcea la intrare, declarând că nu vede limpede decât acele lucruri despre care ştie unde se termină.

Unde se termină viaţa ? Fireşte, în moarte. Renoir priveşte însă moartea doar pentru a se întoarce să iubească şi mai mult viaţa. Va ajunge în ultima sală într-un fotoliu de infirm, aproape paralizat. E poate simplă legendă faptul că în ultimii ani ai vieţii trebuia să i se lege penelul de degetele anchilozate de reumatism.

În realitate, se pare, trebuia numai să-i aşeze cineva cu grijă penelul între degetele înţepenite şi să i se pregătească paleta. Legenda penelului legat de degete s-a născut din pricină că pielea mâinilor jupuindu-se mereu, pictorului i se bandajau mâinile.

Dar ceea ce e important e că Renoir nu renunţă la pictură nici acum. Învelit cu o pătură pe picioare îşi petrece în fiecare zi câteva ore în faţa şevaletului. Face asta cu preţul unor mari suferinţe şi trebuie să se odihnească des.

Şi mai mult decât toate aceste amănunte ne tulbură o frază pe care bătrânul pictor o murmură în această ultimă sală. Tocmai acum, ajuns aproape la optzeci de ani, el exclamă: Je crois bien que j’ai trouvé. „Am găsit”. Câţi pot spune asta ? Uneori nu ştim prea bine nici ce căutăm. Ce forţă admirabilă are acest bătrân cu ochii aburiţi de o uşoară melancolie să opună din căruciorul său de infirm tuturor disperărilor care ne pot înăbuşi chiar fiind sănătoşi o frază atât de laconică şi de neechivocă în acelaşi timp ?  

Jean-Louis Forain (1852-1931) - La danseuse aux bas roses

Jean-Louis Forain (1852-1931) – La danseuse aux bas roses

 

Poate că mai mult decât orice confesiune, această frază ne vorbeşte despre adevăratul Renoir, despre visurile modeste, dar foarte umane din privirile femeilor pe care le-a pictat şi despre modul său de a trece prin viaţă fără grabă şi fără spaimă. „Am găsit”, şopteşte el. „Am găsit”, într-o lume în care atâţia ne-au asigurat că n-avem nici ce căuta, că totul e absurd, fără sens, inutil, chiar căutarea unui sens, chiar o revoltă…

Comoara pe care atâţia au căutat-o, pe care piraţii filosofiei au crezut c-o pot fura, comoara de care ne-au vorbit poeţii, care l-a îmbătat pe Don Quijote, după care alerga din femeie în femeie Don Juan, comoara în care scepticii n-au mai crezut şi pe care pesimiştii au contestat-o şi chiar au dispreţuit-o, comoara care părea să fie eşecul iluziilor, ţărmul inaccesibil, Hiperboreea, lâna de aur visată de argonauţi… ei bine, toate acestea nu sunt simple poveşti, dacă reuşeşti să crezi în ele destul de mult, ele există, vrea să spună, poate, această frază a lui Renoir.

În ultimii ani, tablourile lui cântă parcă şi mai limpede bucuria de a trăi. Sub cerul de cenuşă al războiului, culorile lui Renoir rămân nealterate, în vreme ce bătrânul pictor tremură pentru viaţa fiilor săi plecaţi pe front. El păstrează pictura departe de toate grijile şi suferinţele sale. Arta lui e ca o patrie fericită unde florile nu se veştejesc, nici cerul nu se maculează.

Jean-Louis Forain (1852-1931) - Le dialogue

Jean-Louis Forain (1852-1931) – Le dialogue

   Este aceasta fericirea adevărată ? Cuvântul „fericire” trebuie pronunţat cu teroare spunea cineva. Aptitudinea lui Renoir de a fi fericit, de care s-a făcut atâta caz, mă trimite cu gândul la definiţia pe care o dădea odată fericirii Romain Rolland: „Fericirea stă în a cunoaşte propriile limite şi a le iubi”. Ceea ce au făcut şi grecii în fond ! Şi-au cunoscut limitele şi le-au iubit. Oare întâmplător, după ce a pictat ca impresionist clipa, Renoir sfârşeşte prin a se întoarce la divinităţile Greciei antice ? Afrodita părea că murise în clipa împresionistă. Ea renăştea acum din aceeaşi mare unde pictorii impresionişti nu mai văzuseră o vreme decât reflexele apei şi soarelui pe plajă.

Obosit de nemurire, omul nu e obosit probabil decât de conştiinţa imposibilităţii ei. Cunoaşte dinainte eşecul care-l aşteaptă pe acest drum, de aceea caută uneori adevărul în direcţia opusă. În locul unei eternităţi goale, impresioniştii ne-au arătat o clipă cu braţele încărcate de daruri. Infinitul a acceptat să se aşeze pe patul lui Procust pentru a fi o cărare care urcă prin ierburi pe o colină într-o amiază de vară, iar spiritul părea că s-a conciliat cu ceea ce trece ireparabil. Şi, deodată, venind pe drumul impresioniştilor Renoir nimereşte direct în Grecia antică. Adică acolo unde ne-am fi aşteptat cel mai puţin. Alergând să vâneze clipa, el a ajuns la hotarele intemporalului.

Ciudată această aventură în care impresionismul găseşte la capăt, printr-unul din reprezentanţii săi, ţărmul de care vroise să fugă. Dar cât de limpede recunoaşte astfel Renoir că oricât ne-am înfrupta din clipă, dispreţuind eternitatea, clipa nu ne potoleşte foamea.

Jean-Louis Forain (1852-1931) - Le vieux monsieur, 1876 copy

Jean-Louis Forain (1852-1931) – Le vieux monsieur, 1876 copy

   În ultima sală a vieţii lui Renoir, buzele Afroditei murmură ceva despre limite şi despre puterea de a le iubi. Şi, probabil, nu există un mod mai înalt de a iubi clipa decât acela de a nu vrea s-o pierzi, dorind-o eternă.

Ajunşi aici, înţelegem că Renoir nu vrea să arunce trandafiri pe răni pentru a ascunde rănile. El ne spune numai că aceşti trandafiri există şi e păcat să-i ignorăm. Căci, într-adevăr, mai rea decât nefericirea e numai renunţarea care te împinge să te resemnezi cu ea şi s-o accepţi.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1328 – 20.11.1980

12/02/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VIII). Un pictor fericit 5.


Mary Cassatt (1845 - 1926) - Bacchante, 1872

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Bacchante, 1872

   Cei care au suferit privaţiuni în tinereţe încearcă adesea, dacă soarta le surâde mai târziu, să-şi ia revanşa printr-un exces de lux şi de ţinută. Dacă au simţul ridicolului, se vindecă de aceste porniri după primele încercări de tapaj.

Dacă nu, se vor mistifica irecuperabil, desăvârşind prin paradă ceea ce mizeria şi umilinţele n-au reuşit cu totul. Căci a şti să suporţi gloria, succesul, e uneori mai dificil decât a şti să suporţi obtuzitatea care îşi arată colţii.

În faţa obtuzităţii poţi să ridici din umeri murmurând ceva printre buze şi să-ţi vezi de treabă, dar sunt atâţia care, când norocul le-a suflat în pânze, n-au ştiut cum să se descurce printre capcanele acestui noroc şi au căzut în ele. Dar Renoir face parte din categoria mai rară a celor care rămân neschimbaţi, aproape insensibili la cântecele de sirenă ale succesului şi celebrităţii sau, oricum, hotărâţi să nu le dea ascultare. Ajuns celebru după ce a fost socotit printre “nebunii din banda lui Monet”, îşi păstrează acelaşi surâs. El răspunde în acelaşi fel gloriei ca şi suferinţei. O ignoră.

E destul de delicat pentru a nu-i alunga pe cei care roiesc la bătrâneţe în jurul său, atraşi ca fluturii de strălucirea reputaţiei, dar e destul de înţelept ca să nu-i ia în serios. Duce aceeaşi viaţă simplă şi chiar când e admis la Luvru, prin derogare de la regula după care pentru a avea acces în acest muzeu trebuie să fi trecut zece ani de la moartea pictorului în cauză, nu-şi modifică stilul de existenţă în maniera celor care consideră opulenţa un semn nu numai al succesului social, ci şi artistic, cu toate că pânzele lui se vând acum la preţuri care, câţiva ani mai devreme, ar fi părut incredibile, o glumă. Vândută cu 425 franci în 1874, La Loge e plătită cu un milion în 1916.  

Mary Cassatt (1845 - 1926) - Child Drinking Milk, c.1868

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Child Drinking Milk, c.1868

 

Această glorie are cortegiul ei de plictiseli. Cândva, în adolescenţă, muncitorii fabricii de porţelanuri unde Renoir lucra ca decorator îl numeau în glumă “monsieur Rubens”. Acum curioşii îl caută pe pictor chiar ca pe Rubens. Numai că în vreme ce lui Rubens îi plăcea să picteze în mijlocul unui necontenit du-te vino de colaboratori, colecţionari şi admiratori, Renoir se simte stânjenit de curioşii care-l asaltează cu sporovăiala lor. Discuţiile estetice l-au plictisit întotdeauna. Nu e preocupat de teorie, deşi exact în anul în care a părăsit impresionismul se apucă să studieze tratatul despre pictură al lui Cennino Cennini, pe care-l găsise întâmplător la un anticar în timp ce hoinărea pe malurile Senei, şi va face din el o carte de căpătâi.

Cu ochii săi umezi şi strălucitori, cu gesturile nervoase care însoţesc frazele sale graseiate şi trenante, frecându-şi mereu nasul cu indexul, Renoir refuză să “oficieze”. Şi astfel, din anumite puncte de vedere, viaţa acestui pictor “de avangardă” ne apare de o uimitoare consecvenţă. El trece simplu, neverosimil de simplu parcă, printr-o lume obişnuită cu alt stil, în care de atâtea ori ceea ce e azi bun, mâine e declarat anacronic, iar profeţii se schimbă ca garda la palatele capetelor încoronate. A fost prieten cu impresioniştii, a expus alaturi de ei, a înfruntat alături de ei râsetele criticii oficiale şi, tocmai când succesul i-a surâs, s-a apucat să reînveţe pictura de la cei dinaintea lui.

Lui Renoir i s-a părut atunci că truda impresioniştilor seamănă cu efortul disperat al Danaidelor. Lumina e prea nestatornică; în fiecare clipă diferă. A-i urmări în natură jocurile schimbătoare e, poate, o pură vanitate. Ea nu se lasă prinsă; în schimb, se poate prinde pictorul în capcana aparenţelor, în mirajul plein-air-ului.

 

Mary Cassatt (1845 - 1926) - Portrait of a Woman, 1972

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Portrait of a Woman, 1972

  Dealtfel, n-ar trebui să ne surprindă că lui Renoir i s-a părut comic să fie socotit avangardist. Fiecare cântă cum poate, zicea el. Când n-a mai crezut în vânătoarea de impresii, s-a folosit, în perioada ingrescă, de un desen secetos. Când a renunţat la această graţie rece, s-a întors la bucuria de a picta strălucirea caldă a epidermei feminine. La urma urmei, el a fost singurul impresionist fascinat de trupul omenesc (pentru ceilalţi omul e o pată de culoare într-un peisaj) şi nu s-a dezis niciodată de asta.

Cennino Cennini spunea în Quattrocento că ucenicul trebuie să înveţe mai întâi şase ani desenul pe tăbliţe, apoi să fiarbă cleiul, să frământe pasta, să pregătească panourile. Alţi şase ani fiind necesari pentru cunoaşterea diversităţii culorilor. În ceea ce îl priveşte, Renoir a pus mereu pe primul plan “învăţătura muzeelor”.

Îl iubea pe Delacroix şi considera Femei din Alger cel mai frumos tablou din lume. În plină aventură impresionistă, ştie să-l admire pe Rafael. Apoi, în ultimii ani, se gândeşte tot mai des la antichitate. Regăseşte frumuseţea antică sub cerul Provenţei, iar opera lui se încheie, poate nu întâmplător, cu Judecata lui Paris şi cu efigia Afroditei. La acea dată, gloria lui Renoir nu mai era primejduită de nimic. Cu atât mai semnificativă e această revenire la o frumuseţe ce părea altora perimată.

Mary Cassatt (1845 - 1926) - Two Women Seated by a Woodland Stream, 1869

Mary Cassatt (1845 – 1926) – Two Women Seated by a Woodland Stream, 1869

  El nu se întoarce la clasicism dezamăgit de avangardă, ci după ce a obţinut ca impresionist notorietate şi recunoaştere. Clasicismul său nu e refugiul unui avangardist înfrânt, care se consolează printre maeştrii vechi, ci al unui pictor elogiat pentru îndrăznelile lui novatoare, pe care gloria nu­-l ţintuieşte într-un loc şi nu-l împiedică să caute mai departe.

Renoir urcă spre clasicism, nu se repliază în el. Clasicismul îi încoronează opera, nu e consolarea ei.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1327 – 13.11.1980

25/01/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VII). Un pictor fericit 4.


Renoir - A Bather (1885-1890)

Renoir – A Bather (1885-1890)

   Ne putem întreba în ce măsură o asemenea pictură ne spune adevărul. Nu, nu ni-l spune. Lumea nu este aşa cum a pictat-o Renoir. Conştient sau nu, el elimină toată partea din umbră a grădinii. Lasă să se vadă numai ceea ce e frumos.

Ca şi cum în lume n-ar exista decât vară, naturi şi femei fericite, copii şi trandafiri. Oamenii pictaţi de el au un aer lipsit de griji, n-au probleme profunde, complicate: un bal, o ieşire la plimbare, o carte pe care o citesc, un ceas în grădina Luxembourg, o petrecere, o baie în râu sau în mare e cam tot ce fac ei.

Când ne privesc, e limpede că se văd în oglindă. Femeile sunt întotdeauna visătoare. Au faţa plină, o piele de fruct proaspăt, ochi strălucitori şi buze cărnoase, surâsul timid şi fermecător şi ceva de realitate ideală. Nudurile sunt mulţumite şi caste. Natura e cordială şi veselă. Ierburi calde, parfumate de soare, o pereche dansând, un pom înflorit, femeile care spală rufe într-un râu sau altele care se scaldă… şi parcă nici o tristeţe nu rezistă în acest incendiu etern al verii.

E o lume fără mari ambiţii, dar şi fără abisuri. Cărarea urcă, apoi, spre bătrâneţe, coboară lin. Ca în Drumul prin ierburi într-o amiază de vară. Lipsesc în genere umbrele sau, dacă există, ele nu sunt negre, ci violete. Şi un val de căldură îl întâmpină pe spectatorul pătruns în acest univers prin care poţi să rătăceşti fără riscuri; nici tristeţea, nici speranţa nu te vor strânge de gât; nici o primejdie nu te pândeşte în afară de cele ascunse în propriile tale melancolii.

Pierre Renoir - Bather with Blonde Hair (1904-1906)

Pierre Renoir – Bather with Blonde Hair (1904-1906)

   Biografii lui Renoir au vorbit despre o ştiinţă înnăscută a fericirii. Dacă există o asemenea ştiinţă, în ce-ar consta ea ? În vocaţia de a eluda, desigur. De a eluda fără efort şi mai ales fără să se mintă. Renoir vede numai ceea ce îi dă dreptate. El n-are ochi pentru altceva. Trece prin viaţă, cum trec impresioniştii prin natură, atenţi numai la peisajele duminicale… Născut la Paris, impresionismul era punctul de vedere al unor artişti care cunoşteau atât de puţin natura încât erau capabili să privească uimiţi un deal acoperit cu iarbă. Gustul lor pentru natură e al unor citadini plecaţi în excursie. Şi când pictează, nu pasărea contează, ci cântecul ei prefăcut în lumină. Mizerabilii arţari din curtea hangarului cunoscut sub numele Le Moulin de la Galette, unde se ţineau baluri populare, par la Renoir arbori sărbătoreşti.

Viaţa nu e cum ne-o înfăţişează Renoir: o sărbătoare perpetuă. Există destule motive ca să reproşăm acestei picturi excesiva ei candoare şi, poate, chiar o anumită superficialitate. Ceea ce ne face apţi de tristeţe este mai ales intransigenţa pasiunii şi nu există soare mai negru decât acela pe care romanticii l-au văzut în plină lumină.

Şi totuşi nu e niciodată prea uşor să combaţi până la capăt un anumit mod de a simplifica. Dacă un artist renunţă cu bună-ştiinţă să ne ceară să regândim viaţa, el trebuie cel puţin să-şi asume misiunea de a ne ajuta să n-o sărăcim şi mai mult. Tocmai asta face Renoir. El renunţă să ne pună pe gânduri, pentru a ne spune lucruri obişnuite, dar o face cu toată căldura de care e în stare un om neindiferent.  

Pierre Renoir - Conversation with the Gardener

Pierre Renoir – Conversation with the Gardener

 

Pare tot timpul convins că în faţa încercărilor vieţii există o singură soluţie corectă, iar această soluţie nu poate fi o disperare mai adâncă, oricât ne-ar asalta umbrele, ci o iubire mai adâncă pentru ceea ce se află în lumină. Vede lumea în roz şi cu multe surâsuri, şi nu vom găsi în pânzele lui pe nimeni care să-şi deteste hainele, în ciuda faptului că modelele sunt în general modest îmbrăcate. Dar, în cele din urmă, înţelegem că distanţa dintre Renoir şi cei care mint poleind adevărul e distanţa dintre tandreţe şi impostură.

Peisajele lui nu cunosc furtuna din sufletul lui Rembrandt, însă ne pot ajută să judecăm la stricta valoare “clipa” impresioniştilor, fără să-i uităm nici limitele, nici meritele. Căci această clipă ne arată uneori, tocmai în fragilitatea ei, ceea ce e etern: tinereţea nemuritoare a lumii; şi, probabil, niciodată efemerul n-a fost chemat cu mai multă fervoare să-şi conteste amărăciunea.

“Încă mai putem greşi ireparabil”, am putea spune. Sau, în tonul preferat de Renoir: au dreptate nu regretele, ci soarele şi vara ; nu ezitările, ci ideile în care credem ; nu renunţările, ci ceea ce îndrăznim să iubim fără măsură; iar fericirea nu e niciodată atât de superficială încât să merite s-o dispreţuim. E adevărat că această pictură omite, ne arată numai acea parte de viaţă şi de lume unde nu există frig, nu există ofense, nu există teamă şi decepţii, dar foarte rar s-a spus atât de limpede că a iubi viaţa este o condiţie nu numai pentru speranţă, ci şi pentru încăpăţânare.

Renoir - Lise Sewing, 1866, Dallas Museum of Art

Renoir – Lise Sewing, 1866, Dallas Museum of Art

   Adevărul n-are contrariu, scrie undeva în caietele sale Braque. Ba da, are şi chiar la Renoir. Ajunge să ne amintim de perioada aşa-numită “ingrescă”. Renoir îşi frânează acum efuziunea. Formele pe care înainte le sugera vizual  prin vibraţii de culoare, acum le închide într-un desen sever.

Se îndepărtează de impresionism, apropiindu-se de Ingres. Privighetoarea nu mai cântă în funcţie de soarele care o îmbată, ci după rigoarea unui solfegiu nevăzut. Femeile capătă o solemnitate aproape hieratică şi parcă nu le mai interesează fericirea, ci distincţia. O graţie rece. Carnea nudurilor e emailată, dar flacăra care ardea în peisajele verii abia mai mocneşte din pricina eleganţei.

Din fericire, după un timp, Renoir a uitat din nou să deseneze pentru a sugera admirabil, făcându-ne să-l căutăm în muzee, în ciuda simplificărilor lui sau poate din cauza lor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1326 – 06.11.1980

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VI). Un pictor fericit 3.


Renoir - On the Terrace

Renoir – On the Terrace

   Există mai multe moduri de a îmbătrâni. Pe măsură ce îmbătrâneşte în  autoportretele sale, Goya devine mai sumbru şi mai sarcastic. Rembrandt, mai amar şi mai singur, mai scârbit de liota creditorilor şi de ticăloşia lumii.

Botticelli dispare în cârji pe străzile Florenţei şi nu mai ştim aproape nimic despre el. Leonardo se exilează, luând cu sine enigma Giocondei. Michelangelo dă târcoale noaptea, călare, catedralei San Pietro, visând la cupola a cărei machetă a făcut-o, ori dezleagă cu dalta paşii dibuitori din Pietà Rondanini, mai orgolios ca oricând şi mai disperat ca oricând.

Tiţian priveşte seniorial, aureolat de glorie. Cézanne nu mai iese din bârlog decât pentru prieteni sau artişti interesaţi de pictura lui. Courbet se prăbuşeşte sub loviturile procesului şi exilului. Degas, aproape orb, devine izolat şi amar. Dürer, bulversat de Reformă, caută expresia supremă a artei în simplicitate.

Gauguin, după o sinucidere ratata, îmbătrâneşte prematur. Munch îşi interoghează patetic destinul. Rubens îşi trăieşte somptuos gloria. Tiepolo îşi stinge luminozitatea cerurilor cu nori aproape violeţi. Tintoretto devine tot mai anxios… Nici unul nu a îmbătrânit ca Renoir. Dar câţi îmbătrânesc ca Renoir ? În timp ce bătrâneţea altora ne umple adesea de compasiune sau de revoltă, bătrâneţea lui Renoir stărneşte în noi un sentiment de admiraţie aproape mai mare decât arta lui.

Renoir - The Laundress 1880 ; Art Institute of Chicago

Renoir – The Laundress
1880 ; Art Institute of Chicago

   Rembrandt iesea în ultimii ani numai noaptea. În schimb, Renoir nu se izolează mai mult decât înainte. Nu pictează mai puţin decât înainte. Nu izbucneşte în râsete sarcastice ca Goya şi nu se însingurează ca prietenul său Cézanne. Continuă să picteze sub ochii celor din jur cu acelaşi aer de pasăre care cântă. El e mai puţin profund decât alţii, dar e mai plin de dorinţa de a plăcea. descoperă mai departe frumuseţea banalului cu o inepuizabilă forţă de a se minuna de lucrurile fireşti şi nu observă ceea ce e urât. Frumuseţea e acolo unde ştim s-o vedem, pare să ne spună el.

În artă, ca şi în viaţă, lumea n-a dus lipsă de profeţi. Şi în măsura în care profeţia este o formă organizată a speranţei, poate că acest lucru este chiar normal. Dar nu cred că Renoir s-a gândit vreodată serios să profetizeze ceva. El se mulţumeşte să picteze. Nu cere naturii decât ceea ce ea îi oferă singură.

Şi, probabil, de aceea natura îi oferă atât de mult. Pictura lui cântă. Un cântec discret, luminos, fericit şi limpede, care eludează tristeţea, ca şi cum în lume n-ar exista decât ceea ce îi place lui Renoir. În faţa lui ne-am putea plânge de prea mult farmec naiv, cum se plângea el în Italia de prea multă frumuseţe. Căci, într-adevăr, priveliştile frumoase au uneori inconvenientul de a îmbăta ochiul împiedicându-te astfel să gândeşti. Simţi cum o bucurie ciudată anulează treptat întrebările şi nu mai vrei să tulburi acest calm fericit.

Dar în universul lui Renoir ceva te împiedică, totuşi, să duci reproşurile prea departe. Există, desigur, singurătate, există disperare, dar poate miza arta pe ele ? Există neant, există abjecţie, dar e nevoie să ne-o repete şi arta ? Poate că uneori e nevoie, tocmai ca să învăţăm să ne apărăm. Dar în aceeaşi măsură avem nevoie şi de cei care ne ajută să reîncepem mereu, să ne gospodărim mai bine rezerva de optimism. Deşi, lucrul cel mai greu pe lume e, probabil, să surâzi până la capăt.

Renoir - Jugglers at the Cirque Fernando 1879; The Art Institute of Chicago

Renoir – Jugglers at the Cirque Fernando 1879; The Art Institute of Chicago

   Pictorii trişti, când au vrut să fie luminoşi, s-au simţit cumva obligaţi să facă lumina violentă, să atragă atenţia asupra ei, în vreme ce Renoir ştie parcă să caute fericirea în orice: într-un fruct, într-o floare sau în privirea fugară a unei femei. Şi dacă acest fapt nu ne miră în tablourile de tinereţe, el ne umple de admiraţie la un artist care nu mai poate folosi decât două degete pentru a mânui penelul.

Schopenhauer scrisese la 31 de ani primul volum din Lumea ca voinţă şi reprezentare. La 70 de ani, un pictor infirm refuză să creadă ceea ce un filosof declarase încă tânăr. În locul îndoielilor, el pictează un buchet de trandafiri. Şi spre deosebire de pictorii trişti care, vrând să mărturisească o bucurie, ridică tonul de teamă că nu vor fi auziţi, el nu strigă. I se pare mai convingător să vorbească normal. Bucuria lui seamănă foarte bine cu verile normale, cu arborii sub care şi noi am privit, poate, lumea într-o amiază de vară când aerul vibra deasupra pajiştii calde sau deasupra unui râu. Treaba filosofilor pesimişti dacă vor să privească totul cu ochi sumbri.

 

Renoir - The Swing 1876; Oil on canvas, 92 x 73 cm; Musee d'Orsay, Paris

Renoir – The Swing
1876; Oil on canvas, 92 x 73 cm; Musee d’Orsay, Paris

   El ştie că lumea e aici şi că el se află pe lume pentru a o picta. Cu două tuburi de culori poate răsturna pe masă o amiază de vară. Şi aşa cum în serile când mergea la Café Riche răsfoia la întâmplare un mare dicţionar în 17 volume, pescuind amănunte cu care în discuţiile din seara aceea îşi “înfunda” prietenii, nu-şi caută mult subiectele… Există ceva mai dificil decât fericirea, simţi nevoia să adaugi: s-o întâmpini cu simplitate; după cum există ceva mai grav decât nefericirea: să te resemnezi cu ea şi s-o accepţi.

Probabil, în muzică (Gounod i-a recomandat, se pare, tatălui său să-l îndrume spre o carieră muzicală), Renoir s-ar fi simţit atras de Mozart, aşa cum în pictură îi ia apărarea lui Fragonard. El ştie că lumea admite greu să considere mare un artist care nici măcar când râde n-o face zgomotos. Totuşi nu scoate exclamaţii de om sau pictor fericit. Îşi curăţă liniştit penelul şi se apucă de lucru, fără declaraţii şi gesturi patetice de care au nevoie cei ce trebuie să se convingă în primul rând pe ei înşişi că sunt fericiţi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1325 – 30.10.1980

24/01/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (V). Un pictor fericit 2.


Renoir - La promenade ca 1906; Oil on canvas, 165 x 129 cm

Renoir – La promenade ca 1906; Oil on canvas, 165 x 129 cm

   Bulletin de la Vie artistique din 15 decembrie 1919 relatează astfel întrevederea lui Renoir şi Wagner în Italia: “Renoir este singurul pictor pentru care wagner a consimţit să pozeze. Cei doi barbaţi  au stat de vorbă şi şi-au descoperit repede sentimentele cele mai opuse. S-au separat cu răceală.

–      Rău muzician, zicea Renoir.

–      Rău pictor, declara Wagner’’

   Chiar dacă această relatare nu redă fidel ce s-a petrecut în cele douăzeci de minute acordate de Wagner lui Renoir pentru a-i face portretul, ea nu greşeşte cu totul opunându-l marelui muzician german. În pictura lui Renoir nu există tristeţe şi drame. Soarele străluceşte ca într-o vară perpetuă. Abia dacă găsim în întreaga lui operă un singur peisaj de iarnă, făcut pe la începuturi. Pictorul însuşi s-a îndreptat într-un cărucior de infirm prin această vară eternă spre moarte. Bătrân şi anchilozat, el găseşte puterea să surâdă.

Cel care a fost calificat in şcoală drept  un „copil vesel, dar serios” nu s-a schimbat mai târziu. Chiar pictura lui este “veselă, dar serioasă”. Trandafirii săi cei mai tandri şi mai luminoşi au fost pictaţi cu o mână paralizată. Nudurile cele mai robuste provin dintr-o perioadă când abia mai putea ţine penelul între degetele rigide.

Renoir - La famille de l'artiste 1896; Oil on canvas, 173 x 140 cm

Renoir – La famille de l’artiste 1896; Oil on canvas, 173 x 140 cm

   În autoportretul din 1875, deci la 34 de ani, întâlnim un Renoir cu trăsături uscate şi crispate, cu privirea preocupată. E una din rarele imagini în care pictorul pare ursuz. Un an după aceea, se reprezintă cu o mică pălărie moale, aproape violetă, cu faţa proaspătă, aproape roz, şi ochii mari, languroşi. În acel an, impresioniştii încă mai erau socotiţi „nişte alienaţi, atinşi de nebunia ambiţiei”. La expoziţiile lor,  cu excepţia câtorva prieteni, veneau numai cei dispuşi să se distreze şi să râdă. Totuşi, pe Renoir incomprehensiunea nu-l exasperează. Îşi păstrează aceeaşi poftă de lucru şi acelaşi aer de om căruia îi ajunge lumea reală.

De fapt, dacă biografii nu greşesc, el nu s-a plâns niciodată de nimic. La 13 ani era pictor da farfurii. Manufactura pentru care lucra îi plătea cu mai puţin de o jumătate de franc duzina de flori pictate pe porţelanurile de Sèvres.

În pauze alerga însă la Luvru să deseneze după modelele antice şi era mulţumit. La 17 ani a devenit pictor de evantaie. Le împodobea cu scene din Watteau sau Boucher. Mai târziu s-a specializat în ornarea storurilor care trebuiau să servească drept vitralii unor capele ale misionarilor din Orient.

Apoi a intrat în atelierul lui Gleyre, unde i-a cunoscut pe Monet şi Sisley. Folosea uneori tuburile de culori aruncate de alţii şi care nu erau complet golite, dar va spune mai târziu: “Nu există săraci !”. Căci el nu ţine minte parcă decât clipele când a fost fericit. Are o facultate uimitoare de a nu se încurca în regrete şi de a nu se arăta vulnerabil. Douăzeci de ani şi-a trimis tablourile unui juriu pe care-l dispreţuia, de zece ori i s-a spus “nu” şi de zece ori şi-a văzut singura (uneori) pânză acceptată plasată atât de ori în Salon încât era evidentă intenţia de a o face să treacă aproape neobservată.

Renoir - Jeunes filles au piano (Girls at the Piano) (1892)

Renoir – Jeunes filles au piano (Girls at the Piano) (1892)

   Dar nimic nu-l zdruncină, se pare. Aparţine o vreme acelui curent care tulbură toate apele în viaţa artistică a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, impresionismul, se numără printre cei învinuiţi că sunt o bandă de indivizi periculoşi care au pus mâna pe nişte tuburi de culori, e ridiculizat ca şi ei, împroşcat cu ocări (căci oamenii încep totdeauna prin a nu înţelege, spunea Picasso), dar in tot acest vacarm anti-impresionist el continuă să picteze ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Umbrele care trec prin viaţa lui Renoir nu pătrund în pictura lui. Criza de încredere prin care trece la un moment dat când se îndoieşte de talentul său se învăluie ea însăşi în discreţie. Renoir face cât mai puţin zgomot şi, într-o lume care nu duce lipsă de strigăte e, desigur, uimitor un om atât de discret, pe care nici jignirile, nici succesul nu-l pot sili să-şi ridice vocea.

Monet a fost bântuit odată de ideea sinuciderii. O asemenea idee e evident incompatibilă cu Renoir. Oricâte lovituri primeşte, nu există în faţa şevaletului un pictor mai calm. El cunoaşte un singur anotimp în artă, vara, şi o singură stare de spirit: a celui care înţelege că un nefericit nu începe să fie cu adevărat nefericit decât când nu mai ştie să se bucure de nimic. De aceea, dincolo de revolte şi de tristeţi, găseşte puterea de a iubi ce i se pare frumos şi de a dovedi asta în fiecare zi.

Renoir nu e dintre cei care văd viaţa în roz ştiind de fapt că se mint şi că mint, dintre cei care poleiesc adevărul. El e la fel de sincer în lumină ca Rembrandt în umbră. A pictat iubind zilele frumoase până şi din fotoliul său de infirm. Compoziţiile sale roşii din ultima perioadă aparţin parcă unui om tânăr şi sănătos care-şi cântă senzualitatea. Şi dacă artistul se formează, cum zice Camus, în acel du-te-vino dintre el însuşi şi ceilalţi, la jumătate de drum de frumuseţea de care nu se poate lipsi şi de comunitatea din care nu se poate smulge, Renoir ne aminteşte că suferinţa nu e singura realitate.  

Camille Pissarro - Gelee blanche (Hoarfrost) 1873; Oil on canvas, 65 x 93 cm; Musee d'Orsay, Paris

Camille Pissarro – Gelee blanche (Hoarfrost)
1873; Oil on canvas, 65 x 93 cm; Musee d’Orsay, Paris

 

În ultima parte a vieţii el nu se mai numără printre impresionişti, însă nimeni nu întruchipează, probabil, mai bine morala impresionistă care caută doar ceea ce poate fi obţinut. Impresioniştii sunt, într-adevăr, foarte aproape de ceea ce simţim vara pe o plajă fierbinte… Pictori ai clipei ? Poate. Dar şi eternitatea este formată din clipe. Şi viaţa. Mai ales viaţa, care ne interesează mai mult decât eternitatea.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1324 – 23.10.1980

14/01/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (IV). Un pictor fericit 1.


Camille Pissarro - Garden of Les Mathurins at Pontoise

Camille Pissarro – Garden of Les Mathurins at Pontoise

   S-a spus că nu există bătrâni fericiţi. Există numai bătrâni resemnaţi. Nu-i adevărat. Priviţi-l pe Renoir, în oricare dintre autoportretele sale de bătrâneţe.

S-a spus, de asemenea, că fericirea e superficială şi că, oricum, ea n-ar putea fi înţeleasă de la alţii. Dar despre oameni cu adevărat fericiţi merită să vorbeşti chiar când nu ai nici harul, nici norocul lor. În cea mai neagră dezolare nu e nepotrivit să-l priveşti pe Renoir bătrân şi senin. Cel care face asta are un imens privilegiu asupra celor care consideră o naivitate şi chiar o uşurinţă să discuţi despre fericirea altora: el ştie că fericirea există şi, prin urmare, îşi poate defini punctul de vedere plecând de la această premisă.

Renoir are în 1910 şaizeci şi nouă de ani. Nu mai poate să se deplaseze decât cu ajutorul cârjilor. Suferă de mai multă vreme de un reumatism deformant. Picioarele au fost primele atinse, dar nici de mâini nu se poate folosi prea bine. Sunt aproape anchilozate, au devenit osoase şi noduroase şi singurele două degete care-l mai ascultă, care mai au supleţe, sunt degetul mare şi indexul. Pictorul nu mai poate suporta frigul şi umiditatea iernilor pariziene şi caută din ce in ce mai insistent sudul însorit din Provence, încercând să-şi micşoreze suferinţele şi să oprească sau cel puţin să amâne paralizia care avansează. Şi care nu-l va ierta. Peste doi ani, va părăsi cârjile pentru a se aşeza într-un carucior de infirm.

Camille Pissarro - The Stage Coach at Louveciennes 1870; Musée d'Orsay

Camille Pissarro – The Stage Coach at Louveciennes 1870; Musée d’Orsay

   Exact la aceeaşi vârstă s-a pictat Goya într-un autoportret celebru. Două destine exprimate cu fidelitate de chipurile celor doi pictori, amândoi bătrâni şi, altă coincidenţă, amândoi infirmi.

Suferinţa l-a transformat pe Goya într-un vulcan. Spaniolul e sumbru, iar singurătatea dogoreşte în jurul lui. În schimb, obrazul lui Renoir, brăzdat de riduri ascunse în parte de barba albă, nu şi-a pierdut lumina. Ochii îi strălucesc umezi şi ştim de la cei care au fost aproape de el în această perioadă că spunea adesea : sunt mulţumit că mi-am păstrat vederea bună.

În ciuda bolii, parcă nimic nu s-a schimbat în felul cum Renoir priveşte lumea. Nu lasă să treacă nici o zi fără să picteze. Iar oglinda ni-l arată, studiindu-se, ca de obicei, liniştit. Nu poţi învinge tremurul mâinii care s-a învăţat cu penelul cincizeci de ani, murmură parcă el. Într-o dimineaţă, după ce ai pictat toată viaţa, descoperi că te dor încheieturile şi că degetele au înţepenit. Mâna ezită şi e gata să scape penelul. Şevaletul trebuie să ţi-l aşeze cineva, nu departe de casă, şi să te ajute apoi să ajungi acolo.

Şi ştii că mâna va anchiloza cu totul. Picioarele nu te vor mai ţine deloc. Va trebui să rămâi toată viaţa pironit într-un fotoliu de infirm. Ei bine, atunci singurul lucru care te poate salva e să nu transformi aceste suferinţe penibile într-o tragedie… Renoir va vrea chiar să sculpteze, călăuzind cu ajutorul unei baghete mâinile a doi tineri practicieni. Ce lecţie mai înaltă de încăpăţânare suavă se poate da ? Nici măcar o grimasă nu apare pe acest chip blând, cu părul alb, care pare pictat de Fra Angelico.  

Camille Pissarro - Le verger (The Orchard) 1872 .Oil on linen, 45.1 x 54.9 cm; National Gallery of Art, Washington

Camille Pissarro – Le verger (The Orchard) 1872 .Oil on linen, 45.1 x 54.9 cm; National Gallery of Art, Washington

 

Istoria artei a cunoscut puţine cazuri de creatori într-adevăr fericiţi. rafael a murit prea tânăr şi a fost prea răsfăţat ca să ştim dacă avea acest dar. Nu e prea greu să fii fericit când eşti tânăr, eşti înconjurat de o lume care preţuieşte ce faci şi te bucuri de la început de succes.

În vreme ce Renoir şi-a demonstrat ceea ce se numeşte în cazul său “aptitudinea fericirii” împotriva bolii, după ce a demonstrat-o împotriva privaţiunilor şi obtuzităţii.

Cei care l-au cunoscut în acei ani se întrebau cum putea să fie atât de senin, cum o asemenea bucurie de a trăi putea exista într-un trup înfrânt de boală. Mâinile sale puteau apuca numai cu mare dificultate un obiect. Reumatismul articular avansa. Încălţat cu papuci de lână, înfăşurat într-un şal, cu capul fin şi palid, acoperit până la urechi de o caschetă sau de o pălărie de pânză albă, după sezon, şi cu eterna sa ţigară pe care o reaprindea fără încetare.

Renoir lucra mai departe, ca şi cum totul era ca înainte, fără să cedeze nici disperării, nici ripostelor colţuroase. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Îşi păstra calmul şi nu lăsa să se vadă durerile fizice care îl imobilizau treptat. Altul în locul lui ar fi devenit un personaj acru şi ursuz sau ar fi izbucnit în strigăte sarcastice şi amare. Renoir însă nu-şi schimbă tonul. Sau dacă îl schimbă, o face pentru a ascunde şi mai bine suferinţa. În pictura lui domină acum roşul auriu.

Într-un secol obişnuit mai mult decât altele să confunde geniul cu nefericirea şi să condiţioneze chiar geniul de nefericire, pare aproape o stângăcie să vorbeşti despre un mare pictor fericit. Poate de aceea Renoir este privit uneori cu îndoială. A fost oare într-adevăr atât de mare ? Sau n-a fost atât de fericit cum vrea să ne facă să credem pictura lui ?

Camille Pissarro - Entrance to the Village of Voisins (1872)

Camille Pissarro – Entrance to the Village of Voisins (1872)

   Aceste întrebari nu sunt cu totul lipsite de orice temei. “Fericirea” a devenit un cuvânt atât de uzat încât uneori seamănă cu acei bani tociţi a căror valoare nu se mai cunoaşte. “Un pictor fericit” e o formulă care nu m-aş mira să nu spună unora nimic. Dar lecţii de conştiinţă putem lua şi din cuvinte uzate în anumite împrejurări.

Există tăceri care ne ajută să suportăm zgomotul. Şi există naturi fericite, ca Renoir, care ne amintesc că nu întâmplător dintre trandafirii aurii şi roşii nu se zăreşte mâna infirmă care i-a pictat.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1323 – 16.10.1980

25/09/2013

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (III). Semnul lui Don Juan 2.


 Gustave Caillebotte - Thatched Cottage at Trouville (1882)

Gustave Caillebotte – Thatched Cottage at Trouville (1882)

   Înainte de a-l dispreţui pentru nestatornicia lui, Don Juan ar merita, poate, să-l admirăm pentru pasiunea lui nedomolită. Există atâtea inimi seci care nu cunosc decât calculul rece şi indiferenţa brutală încât ar trebui să vedem în frumosul andaluz mai degrabă un bărbat fără noroc sau care se frustrează singur.

Căci a dispreţui chiar dragostea, nu numai degradarea ei, e un drum plin de riscuri. E adevărat că Don Juan târăşte dragostea din noapte în noapte şi eşuează acolo unde el îşi ţine contabilitatea cu orgoliu, în aritmetica: deoarece “o mie trei” femei înseamnă infinit mai puţin decât una, iar “iubiri” nu înseamnă neapărat “iubire”. El n-are timp să înţeleagă valoarea dragostei deoarece e mereu grăbit să se lepede de ea. Dar adversarii lui Don Juan nu sunt numai cei care îi privesc cu compasiune alergătura, ci şi cei iritaţi de succesele sau chiar de pasiunea lui.

Aceştia au făcut din povestea lui un pretext pentru a lua în derâdere însăşi dragostea. Aşa cum inamicii impresioniştilor, învinuindu-i de uşurinţă, n-au vrut niciodată să dea atenţie unor amănunte semnificative totuşi. Aproape orb, Monet nu înceta să picteze lumina. Aproape paralizat, Renoir nu înceta să picteze trandafiri.

Two Women Seated by a Woodland Stream 1869; Private Collection, Paris

Two Women Seated by a Woodland Stream
1869; Private Collection, Paris

   E greu de păstrat cumpăna dreaptă vorbind despre o artă care a stârnit aproape numai reacţii extreme. Poate de aceea, între batjocură şi apologie, unii n-au observat că această artă doreşte să pătrundă în etern prin poarta cea mai vulnerabilă. Clipa reprezintă ceea ce e efemer, dar şi ceea ce se poate atinge cu mâna. Ceea ce e pieritor, dar şi ceea ce e posibil. Ea moare sub ochii noştri, dar înainte de a muri ni se dăruie şi nu promite decât ceea ce poate oferi. Impresioniştii au eliberat clipa de amărăciune şi au pus-o să-şi arate bogăţiile.

Spre deosebire de Rembrandt sau de Leonardo, un pictor ca Renoir nu şi-a pus decât sarcini pe care le putea îndeplini. Dar poate nimeni nu ne-a vorbit mai simplu despre fericire fără să se plângă de caracterul ei provizoriu. Cutreierând grădinile şi malurile apelor cu şevaletele lor, îmbătaţi de plein-air, Monet şi prietenii lui par convinşi, ca şi Gide mai târziu, că izvoarele vor fi acolo unde dorinţele noastre le vor face să curgă. (Dealtfel, în Fructele pământului exista numeroase pasaje care s-ar potrivi de minune să fie citite cu glas tare într-un muzeu al impresioniştilor ca Jeu de Paume.)

Ei nu observă în lumină ceea ce Rembrandt a văzut în umbră, dar pentru prima oară lumina e transformată în obiect al picturii şi, dezbrăcată de prejudecăţi, clipa dansează goală pe un deal presărat cu maci roşii. Pentru a-i înţelege e nevoie, probabil, să iubim noi înşine totul cu o putere nouă, deoarece în această pictură redusă la ceea ce “se vede” chiar şi superficialitatea e plină de pasiune. Libertatea impresionistă este o nouă captivitate, aşa cum libertatea lui Don Juan este libertatea unui hăituit, dar culoarea are parcă o violenţă tandră. Ceva din fosforescenţa  ei ne urmăreşte ca surâsul unei zile de vară.  

Woman Reading in a Garden 1880 (40 Kb); Art Institute of Chicago

Woman Reading in a Garden
1880 (40 Kb); Art Institute of Chicago

 

Ţinta pe care o urmăreşte aici artapare mai modestă, mai accesibilă; şi totuşi, nu cumva sub modestia aparentă se ascunde un mare orgoliu ? În fond, niciodată arta n-a explorat clipa pentru a muri odată cu ea. Poate că “impresia” este stratagema impresioniştilor, nu scopul lor. Ei se prefac, poate, că nu “văd” decât impresia pentru a viola un adevăr mai profund. Se prefac, poate, că se complac în impresie, că vânătoarea de impresii este singurul lor scop şi singura lor plăcere deoarece vor să surprindă misterul nepregătit.

Chiar dacă n-au deloc pretenţii să facă filosofie prin pictura lor (pictez cum cântă o pasăre, declara Monet), poate că “impresia” nu e decât un cal troian prin care ei vor să pătrundă în tainele realităţii. Mai precis, ceea ce caută înlăuntrul clipei pictorul impresionist nu este oare acelaşi lucru pe care-l căuta artistul grec înlăuntrul eternităţii ? El îşi poartă bătălia pe terenul cel mai fragil, unde totul părea dinainte pierdut. Momeala s-a transformat în capcană, dar nu acest lucru le-a fost reproşat impresioniştilor de către cei care au vrut să-i excludă cu un bobârnac din templul artei ori să-i reducă la anecdotica  scandalului.

Şi de ce-am regreta ceea ce nu trebuie decât să ştim să vedem ? „Totul s-a spus de când există oameni care gândesc”, se plângea La Bruyère. Pentru un Renoir, această frază e lipsită de sens. Lumea e pentru el veşnic nouă şi veşnic tânără. Ea nu îmbătrâneşte niciodată. Important e, ne sugerează el, să declarăm fiecare la rândul nostru şi chiar de mai multe ori în acelaşi loc că viaţa merită să fie trăită. Şi nu pictorii sunt de vină dacă acest singur paradis posibil s-a dovedit uneori un infern.

The Boating Party 1893-94 (130 Kb); Oil on canvas, 90.2 x 117.5 cm (35 1/2 x 46 1/4 in); National Gallery of Art, Washington

The Boating Party
1893-94 (130 Kb); Oil on canvas, 90.2 x 117.5 cm (35 1/2 x 46 1/4 in); National Gallery of Art, Washington

   Le putem reproşa prin urmare impresioniştilor orice, mai puţin lăcomia lor. Ei mi se par mai degrabă orbiţi decât orbi. Tablourile lor îmi amintesc ce-i spunea odată Elizabet Barrett Browning lui Robert Browning: Dacă nu m-aş fi găsit în cutare zi, la cutare oră, în faţa cutărei case, eternitatea n-ar fi avut loc pentru noi… Căci înlăuntrul clipei impresioniste putem descoperi vibraţia efemerului, dar şi o iubire mai adâncă.

Şi dacă nu vom înţelege astfel mai bine fericirea, i-am putea înţelege pe cei fericiţi care s-au născut cu darul de a tresări de uimire în faţa fiecărui foşnet al grădinii.

Aşa cum este Renoir.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1322 – 09.10.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: