Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces ( IV ) Melancolia

Albrecht Dürer – Melencolia I (1514)

   De ce ne regăsim în Melancolia lui Dürer atât de mult încât vorbim mereu despre ea ? Nu putem ocoli această gravură, la fel cum nu putem uita de soarele negru a Melancoliei lui Gérard de Nerval. E una din acele opere emblematice despre care s-a spus totul şi nimic. Şi la care simţim mereu nevoia să ne întoarcem pentru a le înţelege sau, poate, pentru a ne înţelege pe noi.

În jurul geniului uman, o femeie înaripată şi copleşită de gânduri sau de oboseală, se văd tot felul de instrumente de măsură şi unelte care ne dau, o clipă, impresia unui bazar, plin de lucruri ce n-au altă legătură între ele decât nepotolita curiozitate a lui Dürer. Clepsidra, scara, poliedrul, clopotul, fierăstrăul, ei bine, fie, dar de ce şi un câine ? Apoi echerul, rindeaua, balanţa, sfera, piatra de moară… Femeia care întrupează condiţia noastră, de argilă visând dureros infinitul, ţine în mâna dreaptă un compas. Cu cealaltă îşi sprijină tâmpla. Ea s-a oprit din calcule şi priveşte în gol. Te gândeşti fără voie la Faust, la perfecţiunea inaccesibilă, dar la care omul n-a renunţat niciodată. Căci totul e aici în Melancolia lui Dürer. Uneltele care ne înconjoară şi aripile care ne lipsesc. Întrebarea şi tăcerea care urmează. Ceea ce avem şi îndoiala. Setea care ne arde şi teama că nu ne-o vom potoli niciodată. Un ideal pe care nici nu-l putem atinge şi nici nu-l putem abandona. Melancolia, zicea Victor Hugo, e fericirea de a fi trist. Melancolia, pare să ne sugereze Dürer, e neputinţa de a renunţa.

Albrecht Dürer – Self Portrait With Eryngium Flower

   Ca şi cum ar spune: ne putem opune zădărniciei numai continuându-ne drumul spre ea. Şi mă gândesc că, poate, nimic nu e întâmplător în acest bazar. Nici măcar privirea femeii aţintită în gol, scrutătoare ca a lui Dürer… Artistul a avut totdeauna un adversar mai dificil decât nepăsarea altora şi mai îndărătnic decât materia cu care se luptă. Pe sine însuşi. Deoarece vine aproape totdeauna o clipă când el nu poate evita întrebarea: “La urma urmei, pentru ce?” Pericolul, atunci, e să nu mai creadă destul în creaţia sa şi să renunţe. Rimbaud a făcut asta la nouăsprezece ani preferând să plece pe alt continent şi să se apuce de negustorie. Dar Dürer se numără printre cei care nu renunţă niciodată. Dacă a trecut prin momente de disperare, ne ascunde cu grijă adevărul. Chiar şi aici.

În autoportretul aflat acum la pinacoteca  din München, pictat la jumătatea vieţii, e vizibilă încă grija pentru eleganţă. Ea nu mai e însă ostentativă. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. Aşa cum s-a obişnuit şi cu reputaţia sa. Şi dacă pictorii veneţieni nu s-au gândit, probabil, nici o clipă să-l otrăvească, aşa cum se lăuda Dürer, ar fi avut totuşi motive s-o facă. Acest bărbat elegant care ascundea în el şi ceva din Leonardo şi ceva din Rafael le putea stârniinvidia prin priceperea de a-şi stăpâni ezitările.

Şi nicăieri nu se vede mai bine această pricepere, ca în “Melencolia !” cum scrie pe banderola prinsă de aripile unui liliac care zboară în faţa unui soare strălucitor şi funebru. Elie Faure ne povesteşte că a văzut tineri germani care, debarcând la Veneţia cântau din Schumann cu spatele întors către palatele pe care nu le priviseră încă, iar pe Rin a văzut tinere germane cântând cântecul lui Heine în clipa în care treceau prin dreptul stâncii lui Lorelei pe care nu o priveau. Dürer e la fel de ggerman descoperind viaţa interioară. Numai că tot el e primul care se grăbeşte uneori s-o ascundă. În Melancolia balanţa stă dreaptă. Iar din clepsidră, nisipul s-a scurs pe jumătate. Cât nisip a curs, atâta a rămas. Ceea ce ne împiedică să ne dăm seama dacă privirea femeii se îndreaptă spre trecut sau spre viitor.

Albrecht Dürer – Self-Portrait

   Şi încă o dovadă de echilibru. Geniul uman, înconjurat de cuceririle sale, are trupul robust, copleşit de greutatea terestră, şi aripi. Anteu şi-a pus, se pare, în atelierul din Nürnberg, aripile lui Icar.

Dar toate acestea nu sunt decât un mod de a amâna o întrebare prea directă. Totuşi care e înţelesul Melancoliei lui Dürer ? S-a vorbit despre o criză dubitativă. Se poate. Aceasta însă nu înlătură senzaţia curioasă pe care Dürer mi-o dă mai ales aici. Şi anume că exprima cu cea mai mare exactitate, cu precizie şi fineţe de giuvaergiu un scop care ne scapă. El ne spune aparent totul şi tocmai astfel ascunde ce are de spus. Nimic nu este neglijat, nimic nu este doar sugerat. În gravură, până şi cutele rochiei sunt cu grijă urmărite. Totul e precis. Categoric. Concret. Cizelat. Dar cu această avalanşă de obiecte familiare se petrece un fenomen ciudat. În clipa când sunt toate împreună nu le mai înţelegem prea bine sensul. Rostul lor e oare să ascundă zădărnicia aripilor ? Dürer nu aruncă în umbră nimic. El dă, ca de obicei, tuturor lucrurilor aceeaşi atenţie. Dar luminează detaliile pentru a rămâne scret. Şi tocmai din scrupulozitatea lui maximă se naşte un paradox: cu cât obiectele din faţa noastră sunt mai numeroase şi mai precise, cu atât ideea care le reuneşte e mai ceţoasă. Sau e o simplă impresie ? Căutând un răspuns, enumerăm încă o dată ceea ce vedem… clepsidra, scara, balanţa, aripile, pAnă ce ne amintim că forţa artei e adesea dincolo de  cuvinte. Probabil asta l-a făcut pe Paul al III-lea să îngenuncheze şi să se roage când s-a dezvăluit înaintea lui incendiul tenebros din Judecata de apoi a lui Michelangelo.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1378 – 05.11.1981

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces ( III ) Ce este frumuseţea ?

   Albrecht Dürer – Adam Und Eva

   Adam şi Eva, din cele două panouri aflate acum la Prado, ne poartă, se spune, spre frumuseţea pură. Dar cum eu nu ştiu ce înseamnă “frumuseţea pură”, această precizare nu mă poate ajuta. Nu-mi rămâne decât să-I privesc din nou pe Adam şi Eva, aşa cum ni-i înfăţişează Dürer, pentru a încerca să înţeleg singur ceea ce ar fi de înţeles. În fond, o operă de artă este ceea ce suntem în stare să vedem în ea. Într-adevăr, fiecare se gândeşte, poate, la altceva văzând aceşti primi oameni despre care Dürer nu ne spune nimic; dacă sunt izgoniţi acum din paradis, ori n-au descoperit încă vina; dacă se iubesc sau sunt indiferenţi, existând ca arborii, liberi de păcat şi de orice speranţă; dacă merg unul spre altul ori se despart… La urma urmei, toată povestea noastră pe pământ poate fi spusă cu ajutorul a doi oameni, un bărbat şi o femeie. Şi fiecare dintre noi îşi poate alege din această poveste ce i se potriveşte mai mult sau ce îl atrage mai mult.

Pe mine, de pildă, mă interesează în această clipă pământul pe care calcă, dansând parcă, Adam şi Eva în panourile lui Dürer. Pământ ? Nu, m-am înşelat, m-am grăbit. Ei nu merg pe un pământ obişnuit. E un sol lunar, arid şi pietros pe care nu creşte nici un fir de iarbă. Un soi de deşert. Sau chiar deşert. Dar un paradis într-un deşert ? Ce fel de paradis mai e acesta ? Tiţian, Rubens şi toţi ceilalţi pictori pe care I-a atras această legendă (ori, mai degrabă, s-au folosit de ea pentru a picta nuduri) ne-au înfăţişat un cu totul alt gen de paradis. Un fel de parc tropical, luxuriant, prolix şi tandru, unde vegetaţia, senzuală şi caldă, e aliatul şarpelui. E greu să rămâi inocent într-un asemenea decor care te îmbie la dragoste, par să ne sugereze pictorii respectivi. Dürer face excepţie de la regulă. El ni-i arată pe Adam şi Eva într-un paradis ciudat, în care vegetaţia a fost exterminată şi unde, în afară de conturul unui arbore impus de legendă, nu se vede decât un sol deşertic presărat cu pietre.

Aşadar, în locul luxului vegetal, un pustiu arid. În loc de o natură paradisiacă, singurătatea cea mai desăvârşită. Dar cum se poate teme cineva să fie izgonit dintr-un deşert ? Şi ce nostalgie e aceea care are la bază un pustiu pierdut ? În spatele lui Adam şi al Evei nu se vede nimic. Nici un amănunt. Un fond negru.

E greu să credem că Dürer a vrut să demitizeze legenda; că a văzut în paradisul pierdut singurătatea pierdută şi în păcatul originar primul semn de libertate a omului în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi… Îmi repet că un artist spune mai mult decât a vrut să spună şi, uneori, chiar altceva decât a vrut să spună, în timp ce caut o explicaţie pentru pustiul din jurul acestor nuduri…

Albrecht Dürer – Madonna By The Tree

   Adam seamănă izbitor cu Apollo. Eva are o albeaţă de porţelan. Ne amintim că nici grecii n-au avut nevoie de naturi abundente pentru a-şi plasa în ele ideile. Geografia lor secetoasă i-a învăţat luxul simplităţii, iar marmura n-a avut niciodată un piedestal mai bun decât stânca goală de pe Acropole. Şi e oare o întâmplare că Dürer însuşi, îmbătrânind, a ajuns la concluzia că simplicitatea e scopul extrem al artei ? Poate că Dürer a refuzat peisajul în cele două panouri pur şi simplu pentru a pune în valoare nudurile, care se scaldă astfel într-o tăcere primordială. Dealtfel tot el, folosid acul de gravat, ni i-a arătat altădată pe Adam şi Eva într-o pădure cu aer nordic. Dar deşertul pe care calcă, la Prado, Adam şi Eva mă face să trec peste obiecţii şi să mă aventurez în supoziţii, fie şi lipsite de orice temei. Nu cumva ceilalţi pictori au urmat prea cuminte legenda ? Poate, omul n-a fost igonit din paradis, ci a fugit din paradis. Din singurătate. Şi, oricum, la Dürer cei doi poartă întreaga răspundere pentru păcatul şi pentru dragostea lor. Ei nu datorează nimic peisajului. Dimpotrivă, îl contrazic. Deoarece într-un deşert omul descoperă, de obicei, asceza, nu dragostea. În felul acesta, îmi zic, Dürer pare convins că Adam şi Eva n-au descoperit dragostea întâmplător. Şi că omul a început prin a iubi lumea; abia apoi s-a gândit uneori să renunţe la ea, asceza fiind reacţia unui om deja vinovat.

Undeva între cele două panouri se joacă, s-a spus, destinul nostru, vinovăţia noastră, iar pasul de dans, pe solul ars, sugerează fragilitatea condiţiei umane. Asta îmi aduce aminte o ironie a lui Dürer: “Sunt destui neciopliţi care zic că arta l-ar face pe om trufaş”. Căci, iată, în Adam şi Eva ne arată, dimpotrivă, cât de vulnerabili suntem şi tocmai de aceea câtă nevoie avem să nu renunţăm. Frumuseţea greacă poartă aici, în ea, anxietăţile omului gotic, dar şi o sete din totdeauna. Şovăind, pictaţi pe două panouri separate, cei doi se apropie, simţim, unul de altul. 

Albrecht Dürer – St. Simon

Poate, Dürer n-a ales totuşi întâmplător solul unui pustiu ostil. Într-un deşert nu poţi să speri altceva decât să fii izgonit. Într-un asemenea paradis, a rămâne nu e un privilegiu, ci o pedeapsă, iar dragostea nu mai e o vină, ci unica soluţie pentru a ieşi din deşert, din singurătate. Pentru a deschide închisoarea, cum va spune Van Gogh şi mă surprinde că-l asociez pe austerul Dürer, hotărât să-şi urmeze destinul după ordinea supremă, cu un pictor care a umplut Golgota cu lanuri de grâu. Dar pe coridoarele labirintului dispar nuanţele şi deosebirile. Nu mai rămân decât cele două sensuri. Ca şi în paradisul lui Dürer unde, dansând, Adam şi Eva se apropie din ce în ce mai mult de clipa când vor fi, în sfârşit, izgoniţi din singurătatea în care s-au născut.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1377 – 29.10.1981

Octavian Paler – Restul e iubire ( Reflecţii despre munţi )

Am fost rugat să scriu în acest număr al revistei “ceva” despre munţi. Ceva ? Orice eroare provine dintr-o excludere, zicea Pascal. Dar e o fatalitate, se pare, să spunem “ceva”, mai ales când am dori să spunem totul.

Am încercat, nu demult, să definesc ceea ce îmi place să numesc morala munţilor. Şi afirmam că munţii despart ca să apropie; că ei te obligă să taci pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume zgomotoasă care nu suportă nici discreţia Giocondei. Adăugam atunci: am avut totdeauna impresia sau poate iluzia că o anume reculegere la care te constrânge muntele îi intimidează şi pe escroci.

Exageram, bineînţeles. În realitate, ştiu că escrocii autentici nu primesc lecţii de decenţă. Şi nici nu mai sunt atât de naiv încât să cred că lumea e nerăbdătoare să găsească în natură pedagogul de care are nevoie. Pe vremea când citeam “Émile” al lui Rousseau eram foarte tânăr şi lipsit de experienţă. Între timp, măcar din acest punct de vedere, am devenit mai lucid.

Nu există, totuşi, o morală a munţilor ? Am copilărit lângă munţi şi răspunsul meu nu poate fi decât unul singur. Dar îmi dau seama că pot fi bănuit de orgoliu. De aceea prefer să recunosc că noi înşine , cei care ne-am născut lângă munţi, suntem cei dintâi stingheriţi de defectele noastre. Când vorbim de morala munţilor n-o facem pentru că am fi mai buni sau mai răi decât cei care au trăit mereu departe de munţi, ci pentru a ne explica nouă înşine în primul rând de ce suntem aşa şi nu altfel. Căci dacă ar fi o copilărie să judecăm caracterele după altitudinea la care s-au format (în definitiv, pe Acropole grecii n-au urcat decât o sută de metri pentru a ajunge la zei), în ce ne priveşte înţelegem, de pildă, de ce nu prea ştim să fim degajaţi. Liniştea noastră, a celor care am văzut multă vreme cerul lipindu-şi obrazul de piatră, e colţuroasă ca muntele. Noi ne ascundem tandreţea sub o platoşă de asprime, de frică să nu fim traşi pe sfoară şi să ne expunem prea mult dezvăluindu-ne căldura fără nici o precauţie. Obişnuiţi cu intimitatea tăcuta a muntelui, ne hotărâm greu să ieşim din rezervă şi nu ne mărturisim uşor sentimentele. Preferăm să iubim decât să facem declaraţii de dragoste. Şi devenim, brusc, timizi pe orice scenă unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecaţi, prin urmare, că n-avem destula jovialitate şi nu ne lăudaţi că luăm în serios orice fleac. Nu e nici vina noastră, nici meritul nostru. După cum nu e vina noastră că suntem, în genere, zgârciţi în lucrurile mărunte şi risipitori în cele mari. Căci am obţinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am plătit pentru fiecare floare şi pentru fiecare bucurie. Dar pentru a ne dovedi nouă înşine că ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata să pierdem totul. De fapt, calitatea noastră principală este că nu ne jucăm cu vorbele, iar defectul nostru principal că am transformat asta în orgoliu. Provocat să râdă, un om de la munte iese stingherit din adâncul său de tăcere. Obişnuit să tacă, el consideră râsul, când nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu ştim să fim dezinvolţi. De câte ori încercăm, nu reuşim decât să fim stângaci, surâdem forţat şi se vede că nu suntem în apele noastre. Pe scurt, n-avem vocaţie de actori. Cunoaştem un singur rol bine. Să spunem ce gândim şi să fim ceea ce suntem.

Piatra şi pământul dur ne-au silit să fim prudenţi şi cu ispitele metafizicii. Noi ne-am lipit de pământ ca Anteu nu ca să căpătăm puteri, ci ca să trăim. Ştim de ce în deşert filosoful trebuie să caute mai întâi o oază ca să nu moară de sete, după care poate să-şi continue meditaţiile. Deoarece şi muntele, prin singurătatea lui, este uneori un deşert unde, înainte de a discuta despre dragoste, simţi nevoia s-o trăieşti. Dar în acelaşi timp ştim că muntele este exact contrariul unei piramide şi că numai cine înţelege asta ne poate înţelege şi pe noi. Piramida slujeşte o iluzie metafizică, în vreme ce noi, chiar în pustiul ideilor pure, ne întoarcem cu faţa spre ţărâna pe care am trădat-o şi spre locurile unde am învăţat  să iubim.

Am aflat astfel că muntele are un sens numai dacă i-l dăm. Altminteri, nu e decât un morman imens de piatră, un accident geologic. Şi, chiar cu întârziere, am descoperit că nu munţii sunt de vină pentru ceea ce n-am fost în stare să trăim.

Sunt pe jumătate un renegat pentru că, întâlnind marea, n-am putut să plec indiferent de pe plajă, dar nimic nu şterge în mine amintirea şi gustul pietrei. Departe de munţi, simt cum corabia joacă pe valuri şi visez să am o stâncă sub picioare. Să numesc asta nevoie de certitudini ? Mă tem că sună prea retoric. Şi am, din ce în ce mai mult, oroare de cuvinte mari. E vorba, poate, mai curând de un destin al nostru, al celor care am trăit lângă munţi. Nu putem trăda niciodată până la capăt. Şi târâm după noi, chiar în zarva oraşelor, tăcerea în care am crescut.

De aceea surâd când cineva îmi face obiecţii: “Totuşi munţii sunt prea morocănoşi; sau prea singuri”. Mă rog. Ce să răspund ? Orice aş spune e incomplet. Restul e iubire. Iar iubirea nu se teme de obiecţii. Unii sunt de altă părere şi nu iubesc munţii ? Să fie sănătoşi. Nu le reproşez nimic. Nu poţi să reproşezi unui om că n-are noroc. Şi, la urma urmei, unul din marile privilegii ale iubirii e că nu depinde de nimeni. Doar de tine însuţi. Sau poate nici de tine însuţi.

Dealtfel, adevărata dragoste n-are nevoie de apologie. Şi dacă în genere câmpia ne învaţă să vorbim, muntele ne învaţă, totuşi, mai ales să tăcem. Cei care am trăit lângă munţi ştim bine cât ne-a ajutat şi cât ne-a costat asta.

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1376 – 22.10.1981

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (I). Muntele.

Albrecht Dürer – Adam

   Dürer e comparat adesea cu Leonardo. Dar e comparat şi cu Luther. Şi tocmai faptul că e comparat cu amândoi demonstrează că, de fapt, nu poate fi comparat până la capăt cu nimeni. Fără îndoială, el are aceeaşi foame de a şti ca Leonardo şi aceeaşi pasiune arzătoare ca Luther. Dar nici nu e discret ca Leonardo, nici zgomotos ca Luther. E sigur de sine. Atât.

Şi chiar în galeria autoportretelor e greu să-i găsim un termen de comparaţie. N-are obrazul supt, devorat de febră şi cotropit de o barbă ţepoasă ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Corot. N-are singurătatea lui Cézanne. N-are asprimea lui Goya. N-are umbrele lui Rembrandt. Nu. El e Dürer. Frumos, elegant, constient de valoarea sa. Cândva a vândut, se zice, gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie. Dar poate că asta nu e decât anecdotă. În autoportrete, observaţia se impune, el n-are absolut nimic plebeian. Dimpotrivă. Priviţi-l cu câtă grijă s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în oglindă. E limpede că i-au placut hainele elegante şi că n-a văzut nici un motiv pentru care ar fi trebuit să ascundă asta. N-a neglijat nici o cută a veşmintelor, nici o buclă. Şi, ce-i drept, nu există în toată istoria autoportretului un pictor cu un păr mai frumos ca al lui Dürer. Uităm, privindu-l, că era fiul unui modest argintar, încredinţaţi că avem de-a face cu un tânăr nobil.

E vanitos ? Dar ce artist nu e vanitos ? Taciturnul Velasquez, ajuns la Roma şi întrebat ce parere are despre Rafael a răspuns sec: “Nu-mi place deloc”. Dürer e mai abil. El nu spune că nu i-au plăcut pictorii veneţieni după ce a ajuns la Veneţia. El îi scrie, în schimb, unui prieten din Germania că pictorii veneţieni au vrut să-l otrăvească în timpul unei mese. Ceea ce, fireşte, spune mai mult în materie de vanitate decât acel “Nu-mi place deloc” al lui Velasquez.

Doar Tiţian mai priveşte lumea cu aerul acesta princiar. Numai că Tiţian capată această privire în special la bătrâneţe. Când ştie cine este. În vreme ce Dürer afisează un aer seniorial şi în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani aflat acum la Luvru. Are aici o privire mândră şi un curaj ce nu trebuie dovedit cu sabia. Şi, cu siguranţă, (ne simţim ispitiţi să ne spunem) nu-l înţelege pe Sisif. Cum adică, să urci mereu o stâncă doar pentru ca ea să se rostogolească la vale ? E atât de îngrijit şi de calm, încât nici zeii n-ar îndrăzni să-i dea o asemenea pedeapsă.  

 Albrecht Dürer – Adoration Of The Magi

 

Dar să ne apropiem de autoportret şi să citim ce scrie deasupra capului: “Destinul meu va progresa după Ordinea Supremă”. Zeii nu s-au gândit să-l supună pe Dürer la o pedeapsă ca a lui Sisif, dar Dürer a hotărât singur să şi-o asume.

În general, cei care aspiră  spre ordinea supremă pot fi suspectaţi. Ori sunt prea vulnerabili şi vor să ascundă asta, ori sunt prea orgolioşi; ori sunt prea însetaţi, ori sunt prea singuri. În ce-l priveşte, Dürer n-a declarat niciodată cu insolenţa lui Gauguin: “Să urmezi maeştrii ? Dar pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni”. Ba chiar se duce la Veneţia în dorinţa de a-şi căuta un maestru. Şi-a căutat un maestru, se ştie, pentru a nu se găsi decât pe sine. A declarat însă altceva, care ne lămureşte pe deplin: “Dacă nu putem ajunge niciodată la desăvârşire,- se întrebă el – trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa ?” Iată aici miezul gândirii lui Dürer. Şi întreg secretul său. Cu cine să-l comparăm acum dacă nu cu Sisif ? Ca şi Sisif, el ştie două lucruri mai bine ca orice: 1. că nu poate atinge ceea ce urmăreşte 2. că nu va renunţa să urce totuşi spre ceea ce nu poate atinge.

Pentru Sisif, muntele nu e decât un drum de parcurs, un obstacol care-l desparte de scop. Scopul fiind oprirea stâncii în vârful muntelui. În schimb, pentru Dürer drumul devine chiar scopul. El ştie că nu poate atinge desăvârşirea, dar acesta nu e un motiv să renunţe la ea. Ne rămâne cel puţin drumul spre imposibil dacă imposibilul ne e refuzat. Gravorul din Nürnberg rezolvă astfel dintr-un singur gest drama lui Sisif şi îşi găseşte pe muntele lui chiar sensul existenţei sale de artist. După ce declară că desăvârşirea e inaccesibilă, începe metodic, încăpăţânat şi pătimaş să escaladeze muntele spre ea. Nimeni nu a străbătut cu atâta rigoare drumul spre imposibil, fără să se clatine şi fără să se mintă, refuzând în egală masură ispitele exaltării şi ale desnădejdei. 

Albrecht Dürer – Eve

  Şi întrucât nu poate ajunge la ţintă, descrie toate lucrurile care îl separă de ea. Cu acul de gravat, cu dăltiţa sau cu penelul, el povesteşte tot ce vede. Are o imensă curiozitate şi nu-şi poate stăpâni foamea de amănunte. Nimic din natură pare să nu lipsească din tablourile şi gravurile lui. Ca să se revanşeze parcă pentru pierderea imposibilului adună în ele tot ce e posibil, de la vieţuitoarele pământului la unelte şi mituri. Cu înflăcărare, luând în stăpânire  totul, Sisif îşi descrie fiecare pas de pe munte, îşi caută o consolare în fiecare fir de iarbă, în fiecare piatră, în fiecare copac, în tot ce întâlneşte, în ordinea pe care o caută în dezordine. El cântă chiar urcuşul şi pe măsură ce face asta se vede din ce în ce mai bine muntele şi din ce în ce mai puţin culmea unde ar trebui ca stânca să se oprească. Pentru că gravurile şi tablourile lui Dürer ne întâmpină cu acest paradox: totul e spus cu lux de amănunte şi clar, răspicat, precis, pentru ca ansamblul să devină enigmatic. Spre deosebire de Leonardo care face să surâdă şi pe Gioconda să vorbească având  buzele pecetluite.

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1374 – 08.10.1981

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 1

Tiţian n-ar putea fi înţeles fară Veneţia. Rembrandt fără Amsterdam. El Greco fără Toledo. Iată motivul unei digresiuni în această istorie subiectiva a autoportretului pe care o urmărim aici.

Canaletto – The Grand Canal From Rialto Toward The North (1725)

   Veneţia e, probabil, unicul oraş situat la egală distanţă de realitate şi de metafizică. Ea e o certitudine care a avut ambiţia să-şi ia drept temelie o incertitudine. Un vis orgolios de eternitate ridicat pe piloni, ca o sfidare. Timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile, a coclit aurul leilor veneţieni, măreţiaa a devenit umbră, strigătul de triumf a devenit şoaptă sau chiar tăcere, sfidarea a devenit pedeapsă, orgoliul a devenit melancolie, cu alte cuvinte Veneţia răscumpără acum prin melancolie ceea ce a prădat, ceea ce a sfidat, ceea ce n-a înţeles sau n-a putut înţelege, dar într-un fel ea şi-a rămas credincioasă sieşi, voluptăţii ei de a şterge hotarele dintre pământ şi apă, dintre certitudine şi incertitudine, dintre realitate şi irealitate, dintre iluzie şi regret. Ea e acum melancolică, dar şi melancolia ei vrea să fie somptuoasă. Şi agonia ei vrea să aibă grandoare. Veneţia nu poate învăţa modestia nici cu buzele pecetluite. Ea are o retorică a tăcerii, aşa cum altădată avea o retorică a strigătului şi a cântecului.

Obsesia Veneţiei pare a fi ea însăşi. Şi cum ea însăşi înseamnă un amestec unic de vanitate şi zădărnicie, de triumf şi decepţie, Veneţia pare a avea o unică temă de meditaţie: destinul omului încorporat în destinul ei. În loc să evadeze în incontingent, gândul se întoarce la zidurile înnegrite, la statuile înverzite, la leii cocliţi. Cerul nu există la Veneţia decât reflectat în apă. Eternitatea nu există decât confruntată cu eşecul ei în treptele roase ale palatelor, în ferestrele zidite şi în gondolele care trec pe canale pustii. Obsedată altădată de măreţia ei, de gloria ei, Veneţia e acum obsedată de decadenţa ei. Dar chiar şi din decadenţă ea vrea să facă o formă de glorie. Nu mai poate cuceri gloria pe mări, dar îşi primeşte oaspeţii şi îi supune prin tăcere.  

Francesco Guardi – Venice, Grand Canal

 

De aceea, azi, mai mult ca pe vremea lui Tiţian, Veneţia se confundă cu arta. Ea îşi obţine acum măreţia din dezamăgiri. Îşi cucereşte victoriile din înfrângeri. Îşi transformă chiar agonia în grandoare şi precaritatea în eternitate, câştigând, dupa ce a pierdut totul, cel mai dificil privilegiu, acela de a fi iubită. Ea acţionează astfel ca un artist.

Dar marea pictură veneţiană a apărut într-o vreme când Veneţia n-avea nevoie să-şi obţină victoriile din înfrângeri. Ea cunoştea o glorie reală şi îşi cucerea victoriile pe mări. Nimeni nu se gândea atunci să aştepte de la decădere vreo glorie. Flota veneţiană obţinea singură ceea ce mai târziu va trebui să aducă melancolia, iar palatele veneţiene nu erau încă muşcate de umbre. Veneţia credea şi în vanităţile şi în dreptatea ei. De aceea n-avea nevoie să apeleze la metafizică şi la consolări. Trăia în provocarea pe care o aruncase destinului şi cu aroganţa pe care o au totdeauna învingătorii care nu ştiu că vor fi şi ei odată învinşi.

Poate din această cauză marea pictură veneţiană are cu totul altă grandoare decât aceea a lui Rembrandt de pildă. Pentru că nici unul din pictorii veneţieni n-a trăit în singurătatea la care a fost constrâns, în ultima parte a vieţii, Rembrandt. Dimpotrivă, grandoarea lor pare îmbrăcată la cel mai bun croitor veneţian. Ea are nevoie de fast, de strălucire şi chiar carnaţia trupurilor goale e luxoasă. Totul în această pictură pune preţ pe valorile care pot fi sărbătorite. Veneţia nu trăia încă la jumătatea drumului dintre realitate şi metafizică. Ea îşi admira darurile şi trofeele în plină zi, încredinţată că timpul trebuie să i se supună, ca şi duşmanii serenissimei republici, şi că eternitatea nu e, poate, decât o altă faţă a clipei. De aceea în această pictură e un ciudat amestec de imediat şi etern, iar Tiţian are un aer princiar şi la nouăzeci de ani.

J. M. W. Turner – Grand Canal

   La Tiţian lumina şi culoarea sunt încă în echilibru. Dar ne dăm seama că acest echilibru e provizoriu. Culoarea e prea potrivită pentru gustul veneţian ca să nu biruie. Pictorii vor ceda în cele din urmă, cu totul, tentaţiilor ei din dorinţa de a plăcea. Mai ales că, la Veneţia, Venus nu vrea să fie iubită, ci admirată. Ceva din slăbiciunea Veneţiei pentru aurul care acoperă leii de bronz trece în aproape toate tablourile pictorilor veneţieni, înclinaţi să cânte ceea ce există.

În aceste condiţii nu e de mirare că Filosofii lui Giorgione se gândesc, cu siguranţă, la altceva decât filosofii lui Rembrandt. Ei sunt calmi şi s-au oprit într-o privelişte plină de poezie. Sunt integraţi în natură, nu sunt în conflict cu ea. Şi dacă nu ştim aproape nimic despre cel care i-a pictat, despre Giorgione, avem impresia că ştim aproape totul despre acesţi filosofi, care nu întâmplător sunt trei. Ei n-au vocaţia singurătăţii ca filosofii lui Rembrandt. Simt nevoia să discute. Stau ca într-o seară antică şi cu puţină imaginaţie am putea şti ce discută. Cu siguranţă, despre viaţa la Veneţia.

Marieschi, Michele Giovanni – Rialto Bridge In Venice

   Şi, comparând Veneţia despre care vorbesc ei cu Veneţia de azi, înţelegem că arta nu vrea neapărat să se hrănească din amărăciune. Ea a ştiut foarte bine, de câte ori a vut prilejul, să admire şi să se bucure. Strigătul de triumf nu i-a fost mai puţin la îndemână decât cel de dezgust. Ba, de multe ori, i-a fost chiar mai greu să facă tristeţea biruitoare. Dovadă că Veneţia de  azi nu are alt profet în afară de Tintoretto.

 

Publicat in Revista “Flacăra” nr.1369 – 03.09.1981

Octavian Paler – Un diplomat printre stoici: Rubens (III). Critica paradisului.

   Massacre of the Innocents

   Din clipa când a fost izgonită din paradis, Eva a străbătut toată istoria artei. În numele ei s-au purtat şi războaie, ca războiul troian, dar Adam nu i-a întors nici atunci spatele. Dimpotrivă, a creat în onoarea ei Iliada. Eva l-a  înşelat uneori pe Adam, i-a tăiat părul în somn, l-a împins la moarte, dar l-a împins şi la fapte mari. Dintre toţi zeii grecilor, Afrodita i-a ajutat poate cel mai mult să fie înţelepţi, i-a învăţat că a trăi fără dragoste înseamnă a trăi zadarnic. Sau, cum va zice mai târziu Feuerbach, că acolo unde nu există dragoste nu există adevăr.

Rubens merge chiar mai departe. Şi poate nicăieri nu se vede mai bine acest lucru ca într-un tablou intitulat oarecum ostentativ: Adam şi Eva în paradisul terestru. Cum adică “terestru” ? Răspunsul e unul singur: drumul cerului nu poate duce în altă parte decât pe pământ. Dealtfel, chiar asta a vrut să spună tabloul.

El a fost realizat, cum se ştie, în colaborare cu Jan Briegel. Specialist în flori, fructe şi animale, Jan Bruegel a pictat, bineînţeles, peisajul, iar Rubens cele două nuduri: Adam şi Eva. Şi ne dăm seama din prima clipă că Rubens a făcut aici o uşoară concesie. Ca să nu contrazică peisajul de o mare fineţe al colaboratorului şi prietenului său, i-a pictat pe Adam şi Eva mai puţin corpolenţi decât i-ar fi imaginat într-o natură voluptuoasă creată tot de el. N-a renunţat la nuditatea triumfală care îi place atât de mult, la acele sărbători tumultuoase ale trupului care ne fac să recunoaştem “un Rubens” de la distanţă în orice muzeu, dar şi-a stăpânit cât a putut pasta sa onctuoasă, a pus o oarecare surdină formelor şi culorilor sale pentru a cânta în duet cu Jan Bruegel.  

The Education of Marie de’ Medici 1622-24

 

Dincolo de această concesie, el nu mai poate fi decât ca de obicei. Adică pictorul cel mai nepotrivit pentru a ne arăta un paradis cu oameni inocenţi, bazat pe frustrare. Rubens nu poate concepe decât paradisurile trăite. Cele pierdute nu-l atrag (sau nu le înţelege). Nici cele în care omul ar trebui să uite de trupul său. Ca şi Renan, el ar fi putut spune că nu există paradis, dar trebuie să facem aşa ca să merităm unul. Numai ca pentru fiecare paradisul a însemnat, evident, altceva…

La Rubens, Adam şi Eva sunt atât de “tereştri” încât ne sugerează, ciudat, în comparaţie cu Tiţian, în acelaşi timp o decadenţă şi o revanşă. Ei ne par incompatibili cu paradisul şi tocmai în această incompatibilitate stă şi revanşa lor; deoarece au priceput, de dăm seama, că nu pot renunţa la îndrăzneala de neiertat de a iubi şi la provocarea de a lăsa să se vadă asta. De fapt, ei aduc în paradis viaţa, iar vegetaţia tandră, pictată de Jan Bruegel, devine complice cu aceşti doi oameni care cuceresc paradisul şi îl pierd în acelaşi timp prin Iubire şi Viaţă, convinşi că un paradis în care iubirea ar fi socotită un păcat şi voluptatea a fi anatemizată n-ar merita să fie regretat.

Rubens dă dovadă, aş zice, de o insolenţă cuvioasă. Mărul, şarpele, sunt accesorii aproape inutile aici. Adam şi Eva spun singuri ce au de spus. Ei nu se simt toleraţi în acest paradis. De aceea nu au smerenia pe care le-au atribuit-o alţi pictori. Nu stau ca la Dürer separaţi şi ameninţaţi de un blestem, ca nişte victime frumoase. Au mai puţină nobleţe decât la Tiţian, dar mai multă dorinţă de a nu asculta decât de inima lor. Paradisul e doar peisajul în care s-au întâlnit. Aşadar, n-au cui să dea socoteală decât lor înşile. Şi dragostea şi cunoaşterea la aparţin şi dacă vor avea o vină într-o zi, aceasta nu va fi aceea că s-au iubit, ci că s-au despărţit şi au rămas singuri. Ei pot fi expulzaţi nu din paradis, ci din dragostea care îi apropie.

The Fall of Phaeton 1605

   Primejdia care pluteşte deasupra lor nu e alungarea din acest decor, ci riscul de a nu înţelege importanţa faptului că s-au întâlnit. E un paradis aici care a încetat să mai transforme dragostea în interdicţie şi păcat ; un paradis în care omul se mişcă liber, făcându-şi declaraţiile de dragoste fără teama că va plăti pentru ele.

Mai mult, paradisul însuşi, cu vegetaţia lui de o moliciune caldă, tropicală, a devenit aici senzual. Şi dacă a iubi ar fi în continuare o vină, Adam şi Eva nu vor trebui să se lepede acum de sentimentele lor, ci de teamă. Ei s-au reîntors nu pentru a-şi renega vina, ci pentru a o aşeza la loc de cinste în paradis. Căci, într-adevăr, senzaţia pe care ne-o dă Rubens e că Adam şi Eva au recucerit paradisul după ce au fost izgoniţi. Cei doi nu sunt plini de remuşcări şi umili, ci gata să strige cu orgoliu, dacă ar fi nevoie, că dragostea e infinit mai importantă decât o inocenţă pustie în care inima n-ar tresări niciodată. Şi că un paradis fără dragoste n-ar mai fi paradis, ci infern. Ei au adus astfel chiar păcatul de a iubi, de a simţi, în paradis, arătându-ne, înainte de Baudelaire, că iubirea poate râde şi de infern şi de cer.

Inocent, omul era orb. Numai vina de a iubi i-a deschis ochii. Atunci a înţeles că nu iubirea îl împinge la eşec, ci frigul interior. Pate că Adam şi Eva nu mai ştiu aici să vadă dincol de ceea ce simt. Cel puţin refuză frigul, însă.

Şi pe urmă e limpede că paradisul e la Rubens un subterfugiu pentru a ni se vorbi despre bucuriile terestre. Ceea ce uită el e că tot terestre sunt şi infernurile. Dar asta nu lui Rubens trebuie să i-o reproşăm.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1366 – 13.08.1981

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (II). Melancolia şi labirintul 2.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Adoration Of The Magi 1481-82

   Ultimul război troian a încetat acum o sută de ani. De-atunci, nimeni sau aproape nimeni nu se mai bate sub zidurile Troiei pentru frumuseţe. Arta are, se pare, alte griji. Pe câmpul ars de soare de la Troia au crescut bălăriile, pe ziduri şopârlele dorm nestingherite, iar Homer e mai mult citat decât citit. Se povesteşte că Goethe, la trei ani, ar fi început să plângă, odată când se juca pentru că văzuse un copil urât. Cu unele întreruperi, arta a avut oarecum aceeaşi reacţie după ce Paris, pe muntele Ida, s-a decis să dea marul Afroditei.

Dar de aproximativ o sută de ani, copiii nu mai plâng, probabil, când văd un copil urât şi toată lumea zâmbeste auzind întâmplarea pusă pe seama lui Goethe sau povestea desuetă a unui război în care grecii s-au luptat zece ani ca să aducă înapoi în Grecia o femeie frumoasă. În muzee, Venus din Milo e în continuare respectată (nu şi iubită), dar nu foarte departe de ea, sub ochii fosforescenţi ai unei pisici negre, se află noua zeiţă a artei, o femeie urâtă, plăpândă şi lipsită de graţie, pe care la început publicul a hulit-o şi a fost gata s-o sfâşie: “Olympia” lui Manet. Probabil, războiul troian nu s-ar mai putea purta azi decât pentru această femeie cu trupul rigid, despre care Paul Valéry zicea că are “capul pustiu”.  

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Adoration Of The Magi c.1475

 

Căci de vreo sută de ani ni se spune în forme diferite că adevărul e tot mai puţin compatibil cu frumosul. Cu alte cuvinte, că dictatura frumuseţii a luat sfârşit. Pictorii nu mai au ce căuta pe ţărmul mărilor, cu ochii la valuri, dacă nu vor să fie anacronici. Lumea a reintrat în labirint. Iar frumuseţea e tot mai puţin compatibilă şi cu melancolia. Botticelli, care le unea în aceeaşi imagine, a rămas undeva departe în urmă.

E adevărat că el mai are admiratori printre cei care se duc din când în când sub zidurile Troiei să viseze şi care pretind că nevoia de frumuseţe nu e anacronică; ea e numai incompletă deoarece nu poate ţine loc de adevăr. Aceştia susţin că o amiază de vară pe plajă nu minte niciodată: iubirea există, chiar dacă nu e eternă, iar fără frumuseţe lumea s-ar umple de frig. Când nu găsesc frumuseţea sau nu întâlnesc dragostea, ei se mulţumesc să declare că au fost orbi sau n-au avut noroc, dar refuză să arunce anatema asupra nevoii din care s-a născut Afrodita. Întrucât sunt convinşi că înfrângerile Afroditei nu pot fi decât înfrângeri provizorii, că victoria împotriva dragostei şi a frumuseţii nu poate fi decât o victorie tristă.

În mod normal, omul va fi până la urmă dezgustat de această victorie care-l lasă singur şi dezolat. Şi dacă n-au dreptate cei care au insultat-o pe “Olympia”, n-au dreptate nici cei care au văzut în ea singura zeiţă posibilă, îşi spun aceşti visători care se duc din când în când să viseze sub zidurile Troiei.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Annunciation c.-1485

   Ei mai pretind că Afrodita e o zeiţă paradoxală, singura care şi-a îndemnat credincioşii să dea atenţie posibilului. Amândouă atributele ei, , frumuseţea şi dragostea, sunt atribute nu divine, ci umane. Aceasta înseamnă că nu întâmplător zeiţa lui Botticelli ne apare atât de vulnerabilă. Melancolia ei este propria noastră melancolie. Şi de ce-ar fi ceea ce ne-o apropie o vină ? Poate chiar valoarea Renaşterii ar trebui căutată în primul rând în puterea de a spera din nou, acolo unde, obosite, statuile de marmură ale grecilor au amuţit într-un surâs sceptic.

Numai aşa vom înţelege că nu ieşirea din labirint, în sine, e importantă, ci încrederea pe care ea se bazează. Uneori, drumul mai departe a însemnat, dimpotrivă, reîntoarcerea în labirint, chiar dacă această reîntoarcere a fost plătită cu o melancolie sporită. Când idealul antic n-a mai fost convingător, artistului i-a rămas, în Evul Mediu, doar şansa de a face o lungă călătorie spre centrul labirintului. Apoi, a străbătut drumul invers. Paralizia de o mie de ani a marmurilor greceşti a încetat, buzele zeilor s-au dezmorţit şi Afrodita a început din nou să-şi şoptească povestea. Ea îi aştepta pe artişti la ieşirea din labirint, cum îl aşteptase Ariadna pe Tezeu.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Birth Of Venus )detail) c.1485

   Mă întreb: nu intrăm, oare, în labirint numai pentru a recăpăta dreptul de a ne folosi de firul Ariadnei ? Poate nu întâmplător solitarii au avut mai degrabă obsesia insulelor decât a deşertului. În secret, pe ţărmul unei insule ei aşteptau să apară din valuri trupul cast al Afroditei şi, cu aceasta, rătăcirea lor îşi găsea negaţia necesară. Şi poate nu întâmplător, după ce în Evul Mediu zeii păgâni se refugiaseră sub travestiuri biblice, prima zeiţă antică apărută cu fast în atelierele artistilor Renaşterii a fost tocmai cea pe care ne-o arată Botticelli în “Naşterea Venerei” reînviind din spuma mării. Această pânză pare să aibă chiar valoarea unui manifest. Ea anunţă că, după o lungă absenţă, zeiţa dragostei şi a frumuseţii se reîntorcea printre oameni.

Venus e în picioare pe o cochilie şi avansează spre mal gânditoare. Ceva nelămurit o face să fie neliniştită de reînvierea ei. dar, oare, e aceeaşi zeiţă căreia i-a dat Paris mărul ? Venus pare mai degrabă o femeie dezarmată care, ca şi Botticelli, nu ştie să-şi pledeze cauza decât prin melancolie.

Parcă s-a pregătit să păşească pe una din străzle pustii de mai târziu ale lui Utrillo, cu părul ud şi amar, revărsat somptuos pe trupul gol, dar, cu siguranţă, se va opri şi ea într-un punct, unde femeile pictate de Botticelli n-au curajul să meargă mai departe.

În legendă, şi poate nu numai în legendă, s-a schimbat ceva.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1347 – 02.04.1981

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (I). Melancolia şi labirintul 1.

Malraux spunea că e o eroare să dăm o importanţă prea mare biografiei unui artist. Sună prea tranşant această “dezlegare” şi, în ce mă priveşte, nu văd de ce am avea nevoie de ea. Dar recunosc că melancolia lui Botticelli mă poartă nu la Florenţa, ci în meandrele melancoliei însăşi. Şi dacă melancolia e un labirint sau chiar labirintul, poate nu e cu totul paradoxal să ne amintim mai întâi de coridoarele labirintului pentru a-l înţelege pe acest melancolic ciudat care pictează în “Naşterea Venerei” o zeiţă necunoscută.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Birth of Venus (La Nascita di Venere)

Aparent, povestea e clară: Minotaurul reprezintă moartea, Ariadna dragostea, iar Tezeu teama noastră de moarte şi nevoia noastră de dragoste. Dar totul e echivoc în labirint. Minotaurul e în acelaşi timp monstru şi victimă. Complicata reţea de coridoare încâlcite reprezintă palatul şi totodată închisoarea lui. Stigmatizat de un păcat pe care nu l-a săvârşit, el nu mai are de ales decât cruzimea, după cum pasiunea curată a Ariadnei dezleagă prin firul dat lui Tezeu blestemul pasiunii perverse care a stat la originea labirintului.

Aici, dragostea merge pe acelaşi drum cu moartea. Căci acelaşi drum duce spre centrul labirintului, unde aşteaptă Minotaurul, şi spre ieşirea din labirint, unde aşteaptă Ariadna. Securea dublă e înfiptă la graniţa dintre real şi metafizic. Şi nu rareori cel ajuns afara, la lumină, simte nevoia să se întoarcă în labirint cu un amestec ciudat de tandreţe şi spaimă.

Dar poate că rolul Minotaurului e să ne arate că, în labirint, cel care intra nu se joacă, nu trăieşte o aventură de circumstanţă. Dragostea se plăteşte aici cu preţul cel mai înalt şi pentru că se plăteşte cu preţul cel mai înalt este, desigur, dragostea cea mai pătimaş strigată. La urma urmei, poate că labirintul nu este decât o cutremurătoare poveste de dragoste. Dacă Ariadna ar fi aşteptat la ieşirea unui labirint fără riscuri, faţa ei n-ar fi fost inundată de atâta dragoste pentru Tezeu. În realitate, dragostea este aici cealaltă faţă a morţii.  

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Abyss of Hell (1480)

 

Omul refuză, într-adevăr, moartea nu pentru a privi la fel ca înainte lucrurile din jurul lui. În clipa când refuză moartea, el se leagă şi mai strâns de tot ceea ce atinge. Aceasta e, poate, adevărata lecţie a labirintului şi poate tot aceasta e adevărata lecţie a melancoliei. Ca să ne uităm şi mai cutremuraţi la faţa iubirii, grecii ne-au aruncat pe nişte coridoare întortochiate la capătul cărora un monstrune ameninţa cu moartea. Ca să poată atinge fericirea, melancolia o face tristă.

Ce fel de fericire e aceea de a fi trist ? Jumătate fericire şi jumătate tristeţe, aşa cum Minotaurul era jumătate animal şi jumătate om. Ambiguă ca şi labirintul, melancolia e simultan iubire şi risc. Elan şi renunţare. Promisiune şi gol. Frustrare şi dar. Apropiere şi înstrăinare. Chin şi rugăciune. Nimb şi cunună de spini. Umbră secerată pe un vulcan. Soarele ei nu putea fi decât negru. Flacăra ei, o flacără funebră. Scopul ei, un eşec care devoră şi răsplăteşte.

Iar cât priveşte povestea ei, aceasta nu poate fi spusă decât cu buzele strânse. e povestea unui labirint fără centru, fără sfârşit, etern si poate zadarnic unde minunea că exişti înaintează împreună cu tristeţea de a te şti atât de vulnerabil.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Allegory Of Spring La Primavera

   Cei care ne-au vorbit despre labirint, ne-au vorbit toţi despre centrul său enigmatic. Acest centru, zic ei, trebuie să existe pentru a da tuturor meandrelor un sens şi un scop. Altminteri, rătăcirea prin labirint e absurdă. Aşadar, într-acolo am dorit să pornim. Acolo unde stă înfiptă securea dublă-n pământ. Unde totul trebuie să fie rotund şi totul trebuie să fie posibil. Şi dragostea şi moartea.

Da, cei intraţi în labirint s-au gândit că acolo e scopul. Acolo vom omorî Minotaurul sau vom fi omorâţi. Acolo nu mai e, poate, nimic de sperat întrucât disperarea este celălalt nume al speranţei. Nu mai e nimic de sperat ? Ba da, să ne întoarcem. Să ne întoarcem şi să pornim încă o dată spre ceea ce am crezut câştigat şi pierdut. Centrul labirintului nu e decât o Fata Morgana. Ne apropiem şi apropierea ne-mbată, dar iată că exact în clipa când braţul ridică securea şi vrea să lovească descoperim că locul e gol.

Unde e atunci Minotaurul ? unde e centrul enigmei ? El e mult mai departe. Nicăieri. Pentru că numai dacă va fi nicăieri, el va fi pretutindeni. Altfel ce vom face dacă există un punct dincolo de care nu se mai află nimic ? Acolo e scopul ? Nu, orice scop dincolo de care nu mai e nimic de atins devine mai degraba esec. Singura speranţă, pe toţi zeii, e să nu ajungem la capătul acestor coridoare încâlcite. Singura speranţă e drumul continuu sau răspântia care ne îndepărtează de moarte.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Inferno, Canto XVIII (1480)

   Ne repezim spre nicăieri nebuneşte, înălţând un cântec pentru fiecare eşec parţial ce ne apără de singurul eşec de care ar trebui cu adevărat să ne tememe. Nu se mai vede nimic ? Cu atât mai bine, înseamnă că nu e nici un pericol. Deocamdata ţinta e încă deoarte. Mai putem spera prin urmare că n-o vom atinge. Cu toate ca “niciodată” nu e decât o minciună frumoasă.

Într-o zi vom ajunge acolo şi, în taină, noi ştim că labirintul are totuşi un centru unde Minotaurul cu ochiul său rece şi fosforescent ne aşteaptă. Undeva, securea ridicată nu va mai cădea în gol, va cădea pe inima noastră. Dar până atunci mai avem poate timp să sperăm, încă mai putem visa că vom merge aşa totdeauna fără să ajungem la capăt, încă mai putem crede că labirintule fără centru şi fără sfârşit.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1346 – 26.03.1981

 

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (17). Ce este un artist damnat ? (2).

” … fiindcă m-am plimbat prin această lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea obligaţia de a-i lăsa ca semn de recunoştinţă câteva amintiri sub formă de tablouri” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh – A Group of Cottages (1890)

– Nu-mi plac biografiile. Am sentimentul că privesti prin gaura cheii, îmi spunea cineva.

– Şi eu cred că toţi cei care au ţinut să ne spună cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la spital cu ceea ce era muritor în Eminescu şi-au îngăduit prea mult în numele adevărului. Sau că a scormoni prin viaţa lui Michelangelo după amănunte echivoce e o treabă imundă, un delict deplorabil şi indecent. Dar discreţia şi decenţa sunt una şi iertarea este alta. A uita unele lucruri înseamnă a ierta ce s-a întâmplat.

– Citind biografii, oamenii scotocesc după asemănări cu ei. Mizerabil !

– De ce e mizerabil ? Poate că acesta e singurul mod de a primi lecţii.

– Oamenii vor lecţii ? Nici vorbă. Vor să găsească şi la alţii mizeria pe care o au ei în suflet.

– Eu cred că e în folosul nostru să scotocim după asemănări, cu condiţia că asemănarea să ne înalţe pe noi, nu să-l coboare pe cel a cărui viaţă o cercetăm.

– Lumea învinuieşte indiferenţa şi opacitatea care l-au înconjurat pe Van Gogh şi le practică în continuare faţă de alţii. E inutil, vorba lui Van Gogh, tristeţea va dura toată viaţa.   

– Valéry spunea despre biografia lui Leonardo: “În ceea ce mă interesează cel mai mult, ea nu mă învaţă absolut nimic “. Eu aş putea spune că în ce mă interesează cel mai mult, Van Gogh mă învaţă aproape totul.

– Adică ?

– Există multe asemănări între Van Gogh şi celălalt mare olandez, Rembrandt. Dar poate cea mai importantă e aceasta: cu cât sunt mai singuri, cu atât în privirile lor arde mai intens acea flacără căreiă nu ştim ce alt nume să-i dăm decât cel al iubirii.

– Nu e ilogică iubirea care se cufundă în singurătate ?

– Iubirea e ilogică numai pentru logica acelora care n-o înţeleg. Ea e în stare să reducă lumea la doi oameni, pustind totul în jur şi arzând ca o flacără în mijlocul acestui deşert pe care l-a construit singură şi pe care-l cultivă cum vrea şi cum poate.

– Nu înţeleg ce vrei să demonstrezi.

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape with Four Trees (1885)

   – Ceva foarte simplu. Că iubirea nu intră neapărat în contradicţie cu singurătatea. Poţi să locuieşti într-un deşert cu inima sufocată de tandreţe.

– În cazul lui Van Gogh abia detunătura pistolului cu care şi-a luat viaţa a atras atenţia asupra lui.

– Aceasta n-a fost vina lui Van Gogh.

– Lumea s-a învăţat să acorde numai compasiuni postume.

– La un moment dat, Van Gogh putea să declare în stilul lui Dostoievski: “Eu sunt singur, în timp ce ei, ei sunt toţi”. Şi totuşi, acest apostol al utopiei, căruia lumea nu i-a dat decât indiferenţă, şi-a incendiat viaţa fără să-l vadă nimeni. E semnificativ că el a văzut în Christos un artist. Ceva în genul lui Rembrandt. Dar e şi mai semnificativ că a rămas până la sfârşit “nebun de pictură”. El e primul care-mi vine în minte când mă gândesc la faptul că de la o vreme i s-a cerut artistului mai mult decât să coboare de pe trepte în arenă; i s-a cerut uneori să ia locul martirului şi să aştepte leul. Dar în acelaşi timp e primul care le strigă celor de pe trepte fraternitatea lui. A plecat lăsând în urma lui o dâră de sânge în praf, dar şi sute de pânze în care a strigat ceea ce n-a auzit nimeni. Să recunoaştem că într-o lume în care tristeţea seamănă pentru unii a insinuare, nu e puţin acest exemplu.

Acum pot să formulez mai limpede al doilea motiv care mă împiedică să văd în Van Gogh un artist damnat. Olandezul a fost unul din marii solitari ai picturii. Poate cel mai mare. Exilul său în singurătate a fost la fel de lung ca şi viaţa sa. Dar Van Gogh şi-a transformat exilul în punte spre cei care l-au împins în exil.

În singurătate, el ridică mereu vela Dragostei. Şi chiar dacă nimeni nu-l ascultă, el repetă că dragostea deschide închisoarea.

O deschide pentru a constata însă că există o altă închisoare mai mare în care lumea s-a baricadat ca să se descotorosească de el. Înlăuntrul acestei închisori sunt muzeele şi gloria. Va ajunge la ele după moarte. Câtă vreme trăieşte, accesul e interzis. Poate că lumea n-are timp decât pentru artişti celebri. A înţelege cere timp şi ea n-are totdeauna timp. Ceea ce e nemuritor în el, dacă e rentabil, va forma obiectul grijii postume.

Vincent Van Gogh – Avenue of Poplars in Autumn (1884)

   Dar nu e indecent în aceste condiţii să i se pună lui Van Gogh eticheta de “artist blestemat” ? Nu cumva o asemenea etichetă nu e decât încă un abuz al unei lumi care l-a somat adesea pe artist să n-o deranjeze, iar după moarte l-a canonizat ?

Pictorul doarme acum alaturi de Théo, într-un colţ al cimitirului din Auvers, dincolo de care încep lanurile de grâu. Hanul unde a murit se cheamă “La Van Gogh”. Asta aduce clientelă. Iar cât priveşte visl lui Van Gogh ca lumea să trăiască mai muzical, ce se poate spune ? Îmi vine în minte ce nota în jurnalul său Ludovic al XVI-lea în ziua când era cucerită Bastilia: “Rien”. Aşadar, nimic.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1345 – 19.03.1981

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (16). Ce este un artist damnat ? (1).

” În orice caz n-am făcut rău nimănui” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh – The Church in Auvers-Sur-Oise, c.1890

   Există multe moduri de a nu înţelege un artist. Celmai simplu e să-l declari “ciudat” sau “nebun”, adică altfel decât tine care eşti un om normal şi nu-ţi duci degetele în flacără deoarece ştii că flacăra arde.

Pentru cazurile mai grave, există nimbul sumbru de “artist damnat”. Formula sună ca un avertisment. “Atenţie, puneţi-vă măsţile de tifon. Pericol. Şi nu vă apropiaţi prea mult. Există nefericiri care emit radiaţii mortale. Un «blestemat» trebuie, desigur, compătimit, dar atât. Prea multă înţelegere e contrară igienei. E, poate, crud cordonul sanitar care trebuie să ne despartă de acest nefericit, dar nu există altă soluţie”.

Poate că aşa au gândit şi locuitorii din Arles când au semnat petiţia prin care primarul oraşului era rugat să nu pună în pericol liniştea şi securitatea concetăţenilor săi lăsându-l în libertate pe olandezul nebun care­-şi tăiase urechea în faţa oglinzii. Societatea, îşi vor fi zis ei, nu e de vină că soarta a fost potrivnică unor asemenea nefericiţi. ea are toată solicitudinea, dar ce altceva poate face pentru ei decât să le pună la dispoziţie ospiciile şi azilurile sale ?

În fond, ce este un “artist damnat” ? Şi este oare Van Gogh un artist damnat aşa cum ni se repetă mereu ?

S-ar părea că singurătatea e un semn obligatoriu pentru un asemenea tip de artist, şi cum nimeni n-a fost mai singur decât Van Gogh între naştere şi moarte, n-ar fi nici un obstacol să le dăm dreptate celor care-l socotesc pe olandez chiar artistul damnat prin excelenţă. Dar există cel puţin două motive care mă determină să ezit şi, mai mult, să cred că există aici riscul unei indecenţe.  

Vincent Van Gogh – Trandafiri – 1890

 

Primul motiv priveşte singurătatea însăşi. În Mexic, legendele spun că arborele universului are două braţe, unul al dragostei, altul al durerii. Şi poate că fiecare artist este în felul său un asemenea arbore. Căci el îşî obţine tocmai în singurătate dreptul de a iubi, iar uneori se ratează nu pentru că n-a ştiut să fie solidar, ci pentru că n-a ştiut să fie singur.

El nu s-a cufundat destul de adânc în adevărul singurătăţii lui pentru ca mărturia pe care o oferă celorlalţi să fie cât mai arzătoare. Pe scurt, problema principală care se pune din acest punct de vedere unui artist nu este, probabil, aceea de a se mântui de singurătate, ci de a ţine o cumpănă dreaptă între singurătate şi solidaritate. El are nevoie de amândouă împreună. Îmi aduc aminte sfârşitul acelei proze a lui Camus în care artistul Jonas moare lăsând un singur tablou constând dintr-o pânză albă pe care a scris cu sângele său un singur cuvânt, din care lipseşte o literă însă, astfel că nimeni nu ştie dacă a vrut să scrie “solitar” sau “solidar”.

Într-un fel, aceasta e problema fiecărui om. Dar ea se pune, poate, în mod diferit pentru artist. Şi poate tocmai de aceea lipsea o literă în cuvântul scris cu sânge de Jonas, pentru că artistul trebuie să fie solitar şi solidar în acelaşi timp. El trebuie să împace ceea ce e de neîmpăcat. Să trăiască la o răspântie, între “da” şi “nu”, între “eu” şi “noi”. Aici el e solitar în sensul că nu depinde de nimeni. Şi e solidar în sensul că se simte îndatorat tuturor. Dacă ar lăsa să prevaleze singurătatea sa, ar renunţa treptat să mai vorbească şi ar sfârşi prin a deveni mut. Dacă ar renunţa la adevărurile sale cele mai intime şi mai profunde, ar sfârşi prin a repeta numai ceea ce aude la alţii.

În acelaşi timp, singur şi solidar, el trebuie să-şi caute un loc cât mai adevărat la această răspântie, invăţând să-şi suporte singurătatea şi totodată s-o limiteze. Când îşi face autoportretul, e întors spre partea lui de umbră. Când ridică privirea, arborele are din nou două braţe care în realitate sunt, ca în labirint, două sensuri ale aceluiaşi drum.

Vincent Van Gogh – Wheat Stacks with Reaper (July, 1890)

   La un artist damnat această cumpănă e stricată. Echilibrul s-a surpat. Singurătatea a devenit un exil perpetuu, iar solidaritatea nu mai este cu putinţă. Un artist damnat locuieste oriunde în exil. De aceea el îşi asumă singurătatea ca pe un blestem, ca pe un păcat ce i-a fost impus. Lipsit de orice şansă de consolare, el nu mai găseşte altă cale decât să-şi strige blestemul, transformându-şi singurătatea în invectivă la adresa lumii, care l-a forţat să bea paharul până la fund. Dispreţuit, el dispreţuieşte. Lovit, devine sarcastic. Azvârlit în infern, îşi face coroană din flăcări. Izolat în deşert, face din deşertul său un steag negru pe care-l flutură chiar dacă nu-l vede nimeni.

Un asemenea artist este, ca Minotaurul, prizonierul blestemului său. Orice ar face, nu poate evada din exilul în care trăieşte. Locuieşte chiar în centrul labirintului şi, tot ca Minotaurul, e victimă şi monstru în acelaşi timp. Altfel spus, e profund echivoc. Temut şi compătimit. Lumea nu-i acordă tandreţea pe care o râvneşte decât după ce îl răpune. E stigmatizat de un păcat pe care nu-l va expia niciodată.

Şi pentru că rănile sale nu se cicatrizează, şi le deschide mereu. Dacă nu-şi poate ispăşi vina, şi-o strigă cu orgoliu şi învinuieşte întreaga lume. Rămas fără prieteni, îi alungă şi pe cei care îl mai caută. Persecutat de ideea că eşecul său este iremediabil, şi-l alege ca ţintă. Şi uneori, ca eşecul să fie total, se sinucide. Sau îşi oferă singur braţele pentru a fi crucificat. Căci de pe cruce va putea să conteste lumea care l-a răstignit, acuzând-o de ipocrizie, de meschinărie şi mediocritate.

Disperat, el nu mai poate crede decât în disperarea sa. Căci contestaţia sa nu mai vrea să cruţe nimic. Damnatul caută apogeul durerii. Se rostogoleşte în abisul său. El strigă ca Nietzsche: “Slăvesc pe Domnul, c-a făcut cea mai stupidă lume”.

Cee adevărat din toate acestea în cazul lui Van Gogh ? Răspunsul mă duce la al doilea motiv pe care am vrut să-l invoc.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1344 – 12.03.1981