SERTARUL CU GANDURI

29/05/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (V). Controversatul David 4.


 

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

Jacques-Louis David. Portrait of Madame Charles-Louis Trudaine.

  Rar un pictor atât de violent controversat. Exaltat de unii şi negat de alţii, cu aceeaşi vehemenţă. Idolatrizat şi pus sub semnul întrebării, cu aceeaşi patimă.

Unii l-au învinuit că a întârziat romantismul încercând să-l înăbuşe. Alţii îl laudă pentru că a oprit decadenţa artei. Unii l-au văzut beat de ideile libertăţii. Alţii l-au socotit fie un naiv care nu înţelegea prea bine întâmplările la care participa, fie un ambiţios care a votat pentru moartea lui Ludovic al XVI-lea şi a afişat convingeri revoluţionare din calcul, ca să-şi poată răzbuna ranchiunile şi să-şi satisfacă orgoliile.

Aceştia din urmă nu uită să adauge că l-a urmat pe Robespierre numai până în pragul eşafodului, după care l-a renegat, apoi i-a jurat credinţă lui Napoleon, devenind pictor de curte. Ni se aminteşte că a lăsat să fie ghilotinaţi prieteni ai săi fără să intervină, că n-a folosit mai târziu trecerea pe care o avea pe lângă Napoleon pentru a salva doi foşti elevi ai săi, compromişi într-un atentat, că l-a pictat pe Bonaparte cu aceeaşi ardoare cu care l-a pictat pe Marat, punând arta pe acelaşi plan cu dorinţele sale de reuşită socială.

I se reproşează uşurinţa cu care fostul iacobin a flatat imperiul uitând că a flata însemna a renunţa să mai fie de folos. Târâţi de patima contestării, unii au vorbit chiar despre josnicie şi sete de parvenire.

Nici pictura lui David nu e scutită de aceste controverse. Unii l-au învinuit că a favorizat prin ideile sale partea cea mai rea din academism. Că n-a produs decât mari desene colorate şi că şi-a impus crezul cu aceeaşi intoleranţă cu care o făcuse Academia împotriva căreia a luptat cu îndârjire. Alţii, elogiindu-l, ne reamintesc că opera lui e una din acelea care nu trec fără urmări în istoria artei.  

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

Jacques-Louis David. Portrait of Charlotte and Zénaide Bonaparte.

 

Gustul a reprezentat, ce-i drept, totdeauna un etalon capricios. Considerată un eveniment, Moartea lui Socrate a fost, când David a expus tabloul, comparată cu Capela Sixtină şi cu stanţele lui Rafael. Astăzi nu mai provoacă acelaşi entuziasm. Dar e dincolo de orice îndoială că pictorul morţii filozofului grec nu e un neoclasic oarecare.

El caută în cenuşa antică o flacără pe care o aduce cu sine. Şi atunci când n-o îngroapă prea adânc, ea străluceşte şi compensează severitatea desenului. Cu voia sau fără voia lui, David ne repetă astfel destul de des că frumusetea cea mai adevărată e cea pentru care am sângerat şi noi şi că nu mai putem vedea azi o marmură greacă aşa cum o făceau grecii deoarece, între timp, lumea a trăit lucruri pe care ei nu le-au cunoscut.

Între coloanele care au scăpat nedistruse ni se oferă nu o soluţie, ci o şansă de a afla în noi înşine limbajul care sa le scoată din muţenie. Dezvaluindu-ne toate contradicţiile neoclasicismului, David ne dezvăluie şi singurul drum care ar fi putut salva acest stil de la destinul de a deveni, cum zicea Eugenio d`Ors, “o vorbă aproape fără înţeles”.

Căci, în loc să caute printre ruine ceea ce ne-ar putea aparţine, neoclasicismul a obosit adesea să reconstituie ceea ce a fost. El ajunge din această pricină la ordinea clasică fără luptă. Nu mai intră în labirint. Nu mai rătăceşte pe mări. Proclamă direct victoria lui Tezeu. Proclamă direct înţelepciunea lui Ulise.

Pentru unii neoclasici, frumuseţea nu este o consecinţă, ci un mod de a forţa succesul. Or, ceva din David, poate ardoarea lui, sau poate chiar dificultatea de a imagina fără sprijinul unor amănunte reale, l-a ferit să se exileze printre ruinele antice şi să uite că nu avem la dispoziţie decât prezentul pentru a spune ’’da’’ sau ‘’nu’’. În tablourile lui descoperim un pictor care nu se numără printre cei ce renunţă să meargă mai departe şi rămân să stea îngenuncheaţi pe axiomele lor.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

Jacques-Louis David. Sappho and Phaon.

   E adevărat că, mergând înainte, David nimereşte direct în catedrala Notre dame unde se încoronează Napoleon. Instalat într-o tribună, el îşi notează pe un plan al catedralei aşezarea tuturor personajelor care iau parte la somptuoasa ceremonie, schiţează cu grijă minuţioasă costumele, bijuteriile, amănuntele, străduindu-se să satisfacă orgoliul corsicanului care, în picioare pe treptele altarului, cu diadema împărătească pe frunte, se pregăteşte s-o încoroneze el însuşi pe Josefina îngenuncheată, ca nu cumva să devină altcineva, fie şi numai pentru o clipă, actorul principal al acestei scene. Tabloul va fi remarcabil, dar e limpede acum că ridicând steagul neoclasicismului David şi-a visat propriul său imperiu şi nu ne mai miră coincidenţele dintre cariera lui şi cea a lui Bonaparte.

Napoleon nu suporta să pozeze pentru un tablou, i se părea o umilinţă şi n-avea răbdare să fie model, astfel că David a trebuit să-l picteze mereu după crochiuri grăbite sau din memorie. Dar acestea sunt amănunte fără importanţă. Altceva s-ar cuveni poate remarcat la capătul unui destin atât de controversat ca al lui David. Că nu ajunge să le reproşăm neoclasicilor exilul într-o glorie apusă care i-a împiedicat să vadă gloria zilei trăite. Trebuie să ne întrebăm în clipa următoare ce glorie au visat când au revenit în prezent.

Probabil, Baudelaire are dreptate, omul sfârşeşte prin a semăna cu ceea ce ar vrea să fie. Faptul că după Waterloo, maestrul neoclasicismului a plecat şi el în exil nu e decât o concluzie logică.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1319 – 18.09.1980

16/05/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (IV). Controversatul David 3.


Jacques-Louis David. Napoleon in His Study. 1812.

Jacques-Louis David. Napoleon in His Study. 1812.

   Deşi în inchisoare, David pare foarte sigur de sine. Sigur de talentul lui şi de dreptatea lui. Ridică în singurătatea detenţiei capul cu mândrie, dar în ce măsură, când începi să descoperi gustul cenuşii, mai este mândria o compensaţie suficientă ? Şi ce ascunde ea ?  La ce se gândeşte, de fapt, David ? Se visează cumva în decorurile antice, acum când teama, primejdia au devenit şi pentru el adevăruri vii ? Se simte lezat în amorul propriu ? Regretă cumva înfocarea sa iacobină ? Sau faptul că n-a fost suficient de abil ?

Cum putea să prevadă că Robespierre va simţi el însuşi efectul ghilotinei după ce îl experimentase la alţii ? Şi nu el, David, a tras sfoara care face cuţitul să cadă. El a organizat serbări, a regizat ceremonii, a desenat, a pictat. Atât. E vinovat că a urmărit succesul ? Că a cerut desfiinţarea Academiei ? Că n-a pierdut prilejul pe care-l avea de a se răfui cu pictorii ce-i erau adversari ?

Mai direct spus, David îşi face oare autoportretul în închisoare pentru că în singurătate omul simte nevoia să devină judecătorul său ? Pentru că el caută, atunci, cel puţin în sine însuşi un interlocutor ?

Ceea ce ştim sigur e un motiv mai banal. David nu poate crea nimic fără model, fără o scenă reală de la care să plece, fără o documentaţie. Fantezia nu l-a ajutat niciodată decât să continue, nu să înceapă. Or, singurul chip pe care-l poate studia acum în linişte este chipul său din oglindă. Dealtfel, tot la închisoare, privind pe fereastră face şi singurul peisaj din opera lui, dacă nu socotim carnetele cu crochiuri italiene.

Jacques-Louis David. Portrait of Marguerite-Charlotte David. 1813.

Jacques-Louis David. Portrait of Marguerite-Charlotte David. 1813.

   Dar e greu să credem că în această tăcere n-au răbufnit ecouri din vacarmul altor zile. Chiar dacă David şi-a pictat chipul ca să uite, amintirile umbresc această faţă frumoasă şi îngândurată… drumul la Roma, euforia convertirii la idealul clasic, triumful primelor tablouri, succesul, gloria, adunările furtunoase ale Convenţiei, strigătele pătimaşe ca ghilotina să fie necruţătoare, Danton, asasinarea lui Marat pe care-l văzuse cu o zi înainte de moarte în aceeaşi încăpere unde a fost înjunghiat, apoi angoasa, nervii întinşi la maximum, aproape arşi de încordare în acele zile cu soare implacabil din mijlocul verii, când căldura era înăbuşitoare şi chiar noaptea cerul avea febră şi se ridicau spre stele nori fierbinţi de praf… căldură amestecată cu frică, deoarece cuţitul ghilotinei cădea mereu şi pe căldură, sub soarele năucitor… plutea ceva în aer, ca o presimţire în acele zile…

Robespierre părea impenetrabil, sigur de efectele elocinţei sale, de aceea ce spuneau şi mai ales tăcerile lui, dar el, David, n-avea de ce să se teamă, el era prietenul Incoruptibilului… apoi dintr-o dată toate s-au prabuşit împotriva sa. În ziua când capul lui Robespierre s-a prăbuşit în coşul călăului, i s-a făcut frică. Şi când în Convenţie a fost somat să se explice, stătea rezemat de tribuna oratorilor, lungă şi joasă, din lemn pictat în verde antic, se ştergea de transpiraţie, iar spectrul ghilotinei dădea o valoare epică vorbelor… uneori de abilitatea oratorului a depins viaţa lui… vorbea sub cuţitul ghilotinei ca sub sabia lui Damocles…

Niciodată n-ar mai vrea să treacă prin clipe ca acelea. Ele pot umili şi un artist remarcabil, mai ales când el tremură si simte o dungă rece sau fierbinte pe ceafă. Frica dezonorează, cu atât mai mult un pictor mândru care l-a zugrăvit pe Socrate murind liniştit şi pe Brutus imobil în durere, pentru ca apoi să constate că în viaţă nu e atât de simplu să fii calm…

În portrete, David a scăpat totdeauna de constrângerile estetice ale idealurilor sale antice. Aici a fost totdeauna mai liber. Dacă în compoziţiile sale istorice e uneori rece, declamator, în portrete îşi arată întregul talent. El le acorda, cum se ştie, mai puţină importanţă, fiind convins că va intra în istorie ca pictor al istoriei; a refuzat chiar să trimită un portret la Salon, motivând că ar fi ridicol ca un pictor de talia lui să expună un simplu portret, oricât de bun ar fi.

Dar destul de des creatorii sunt răi judecători ai operei lor. La fel cum s-a înşelat Petrarca aşteptându-şi gloria de la doctul si plictisitorul poem Africa, nu de la Canţonier, David n-a bănuit niciodată probabil că, după moartea sa, autoportretul lui va stârni mai multe întrebări decât Răpirea sabinelor pe care a schiţat-o tot în închisoare. Singura lui grijă pictându-şi chipul a fost, s-ar zice, să arate că decepţiile nu l-au atins.  

Jacques-Louis David. Leonidas at Thermopylae. Detail.

Jacques-Louis David. Leonidas at Thermopylae. Detail.

 

Într-adevăr, el pare să nu-şi reproşeze nimic. Dacă regretă ceva, reuşeşte să ne-o ascundă foarte bine. Singurul care vorbeşte este orgoliul său. Îşi va fi amintit, poate, de personajele sale şi a vrut să le adopte atitudinea ? Vrea să ne spună că scena penibilă când, palid şi transpirând abundent, a retractat prietenia cu Robespierre a fost o slăbiciune trecătoare ? Că îşi cunoaşte valoarea şi nu se mai teme ? Că un artist adevărat rămâne un artist adevărat dincolo de întâmplările care nu-l cruţă nici pe el ? Că atâta vreme cât îşi păstrează capul pe umeri are arta de partea lui care-l va răzbuna pentru orice umilinţă, în timp ce pe alţii uitarea îi va arunca de pe socluri în praf ? Că la urma urmei n-are de ce să se considere vinovat ?

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1318 – 11.09.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: