SERTARUL CU GANDURI

11/03/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (II). Semnul securii duble.


El Greco. Boy Lighting a Candle (Boy Blowing on an Ember). c.1570-1575.

El Greco. Boy Lighting a Candle (Boy Blowing on an Ember). c.1570-1575.

   Avem totdeauna un tată şi o mamă, spune Degas. Altfel spus, o ereditate precisă. A lui El Greco însă pare incertă şi plină de întrebări. Aparţine el Spaniei sau Cretei care l-a născut ? Unde sfârşesc amintirile sale din Creta şi unde începe să vorbească în pictura sa Spania ?

“Grecia explică totul în ce mă priveşte”, sună replica lui El Greco într-un roman care-i evocă viaţa. Mă tem că adoptând o asemenea perspectivă am fi prea tranşanţi. Grecia nu explică totul nici în destinul lui El Greco, nici în pictura lui. Cerurile nebuloase ori arse ale cretanului, ochii cei mai tulburători pe care îi cunosc în pictură, aburiţi de o tristeţe metafizică sfâşietoare de câte ori privesc în sus, amintesc mai degrabă o Spanie oscilând între rugăciune şi rug, şi mă mir că un Filip al II-lea, care nu era totuşi un diletant în materie de gust artistic, n-a înţeles câte lucruri îl apropiau, în fond, de străinul respins la Escurial.

Dar corectând o exagerare, n-ar fi nimerit să săvârşim alta. Grecia nu explică totul într-un caz atât de controversat cum e “cazul El Greco”, dar explică destul de multe. Şi poate cheia enigmei lui El Greco nu se găseşte la Toledo, ci în Creta, în ruinele de la Cnosos. Această cheie are, cred eu, forma unei securi duble. E chiar semnul de pe zidurile labirintului.

Iată de ce, îmi spun, hotarul pe care-l căutam între ereditatea greacă şi melancolia spaniolă, între Creta şi Toledo, nu există probabil nicăieri. Întrucât El Greco este cretan şi spaniol în acelaşi timp. Pictura lui e în egală măsură flacără şi cenuşă. Fervoarea lui Don Quijote unită, în elanul vertical al formelor, cu setea veche a lui Icar.

El Greco. Fable. c. 1570-1575

El Greco. Fable. c. 1570-1575

   Există artişti scindaţi, sfâşiaţi între partea lor de lună şi partea lor de soare. El Greco nu face parte, cred, dintre ei. El nu e nevoit să se împartă între două adevăruri. Le reuneşte. Nu sângerează pentru a opta, ci se răstigneşte de bună voie pe dualitatea sa. E, probabil, unul din acele suflete pentru care iluzia şi decepţia sunt inseparabile. El nu trăieşte la o răspântie. E chiar răspântia. Nu trăieşte în labirint. E chiar labirintul, cu ambele sale drumuri, unul spre moarte, altul spre dragoste. Pictura lui are ca securile duble două tăişuri.

Aparent, s-ar zice că acest pictor a trădat totul. A trădat Creta care l-a născut. A trădat Veneţia care i-a dat lecţii de culoare. Şi a trădat Spania care l-a adoptat. El nu aparţine cu totul nimănui. Îşi aparţine doar sieşi şi enigmei care înconjoară pictura sa. Două secole cât a fost uitat n-au făcut decât să-i sporească misterul. Când a fost redescoperit, numele lui a ţâşnit ca un meteor.

În realitate, nu e şi securea dublă la fel de ciudată ? Cu o singură lamă, securea e o armă. Ea nu ne arată decât o latură a lumii. Cea care omoară. În schimb, securea dublă uneşte, ca şi labirintul, moartea şi dragostea. Iluzia şi eşecul ei. Viaţa şi eternitatea.

El Greco. The Annunciation. c.1575. Oil on canvas.

El Greco. The Annunciation. c.1575. Oil on canvas.

   Poate de aceea ni se pare că nimic nu poate fi tranşat definitiv în destinul lui El Greco, fiecare răspuns având pe revers o altă întrebare. Se mai întâmplă şi azi să fie invocată boala de ochi a pictorului pentru a explica alungirea stranie a siluetelor din tablourile sale, deşi expertizele cu raze X au dovedit că adesea personajele au fost alungite în faza finală şi, prin urmare, alungirea a fost voită.

Reînfloreşte uneori şi suspiciunea de nebunie, deşi cum să motivăm tandreţea prin rătăcire şi misterul prin tulburări psihice ? Ar fi la fel cum am căuta adevărul lui Don Quijote într-un diagnostic. Despre astigmatismul lui El Greco s-a vorbit atât de mult încât Malraux spune pe bună dreptate că “s-a vorbit prea mult”.

În ce mă priveşte, înţeleg că acest “prea mult” nu trebuie să aibă nici un sens simplificator. Poate că lumina ambiguă a dilemei e chiar singura lumină posibilă într-o asemenea pictură. Dar cei care caută cu orice chip să ne facă să vedem în artă o variantă clinică suprimă răspântia pentru a alege un drum care pune arta sub semnul întrebării. Ei înlocuiesc setea de absolut cu un spital. Pentru ei labirintul nu e decât un delir al liniei drepte care nu solicită decât compasiune, uitând eventual că însuşi pendulul vieţii noastre bate traversând şi amiaza şi umbra.

Chiar în secolul XX El Greco a fost socotit de unii pictor pentru snobi, în vreme ce alţii îl consideră mai spaniol decât Velasquez. Securea dublă n-a lipsit nici în reacţiile stârnite de tablourile lui. Dar fără ea n-am înţelege acest amestec ciudat care a făcut dintr-un grec născut în Creta, în patria labirintului şi a lui Icar, cultivat la şcoala coloriştilor veneţieni şi adoptat de oraşul Toledo, primul pictor al sufletului spaniol. Căci în vreme ce un artist scindat nu e nici călugăr, nici laic, însă e ispitit şi de una şi de alta, El Greco nu ezită între contradicţiile sale. Şi le trăieşte, făcând imposibilă o graniţă între ele. Lumina sa e umbră incendiată. În Creta, pământul e sever, bărbătesc, fără moliciuni, ca trupul coloanelor dorice.  

El Greco. St. Mary Magdalene. Oil on canvas

El Greco. St. Mary Magdalene. Oil on canvas


Marea, în schimb, e feminină şi insinuantă ca silueta coloanelor ionice. Destinul lui El Greco e construit pe cele două lame ale semnului din labirint ca pe două coloane. Ceea ce pare ruptură nu e decât o sinteză. El Greco e un Icar care a văzut rugurile. Sau un Don Quijote care a cunoscut labirintul. E totodată labirint şi rug. Enigmă şi flacără. Cretan şi spaniol. Dubla realitate este chiar realitatea sa. Dublul adevăr este chiar adevărul său. Şi uneori chiar în acelaşi tablou întâlnim cele două tăişuri ale securii duble.

Orgoliu şi disperare. Credinţă şi îndoială. Taină şi febră. Zbor şi încătuşare. În plus, pentru acest pictor venit din patria Ariadnei, iubirea e totdeauna amestecată cu tristeţe, ca şi pentru Spania.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1310 – 17.07.1980

06/03/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (I). În Creta.


El Greco. Christ Healing the Blind Man. 1560s. Oil on panel.

El Greco. Christ Healing the Blind Man. 1560s. Oil on panel.

   Într-o amiază cu soare torid, care umplea de flăcări cerul insulei Creta şi incinera ruinele de la Cnosos, ieşeam din coridoarele cu semnul securii duble ale labirintului, situat de legendă în vechiul palat al lui Minos, şi plecam, doi români spre satul Fodele, la vreo douăzeci de kilometri distanţă de Iraklion. ¨La Fodele, spune toată lumea în Creta, s-a născut El Greco şi mai există acolo casa unde pictorul a văzut lumina zilei¨.

Erudiţii nu împărtăşesc această certitudine, dimpotrivă. Fodele e din ce în ce mai puţin citat ca posibil loc de naştere al lui El Greco, dar într-o biografie atât de controversată şi enigmatică, ipotezele sunt uneori singurul lucru sigur. Şi cum să rezişti ispitei de a merge până la Fodele, aflându-te în Creta ?

Maşina a mers un timp paralel cu ţărmul stâncos al insulei. Vedeam marea, senzuală şi tandră, cum va fi fost în ceasul când s-a născut Afrodita, şi colinele severe, pietroase, cenuşii. El Greco a regăsit la Toledo, mi-am zis, peisajul arid al Cretei natale. Peisaj extenuat parcă de lumina asurzitoare ce cădea peste piatra goală, îmbătrânită sub un cer tânăr şi aproape funebră sub focul amiezii. Măslinii rari şi iarba sumară nu izbuteau decât să pună şi mai mult în relief goliciunea pietrei. Colinele păreau descărnate,  schelete de zei calcinate de soare şi tocite de nisipurile timpului.  

El Greco. Annunciation. Before 1570.

El Greco. Annunciation. Before 1570.

După vreo cincisprezece kilometri, am părăsit şoseaua care se îngâna cu marea intrând pe un drum îngust, rău asfaltat, care se afunda şerpuitor în universul de piatră. “Spre casa unde s-a născut pictorul Domenico Theotocopuli”, scria pe un indicator. Dar pe nesimţite, domnia pietrei a fost uzurpată de o vegetaţie abundentă.

La un moment dat, şoferul a oprit maşina, s-a dat jos şi ne-a făcut semn să coborâm. Nu înţelegeam ce vroia. Ne arăta ceva nedefinit deasupra unei păduri încâlcite care începea în dreapta noastră şi continua, dincolo de o vale, pe un povârniş. În sfârşit, am priceput că nu se putea ajunge cu maşina la “Casa lui El Greco”. Trebuia s-o luăm pe jos prin amestecul de pădure, plantaţii şi bălării.

În uriaşa pată verde nu se distingea decât ceva ce părea să fie turnul unei biserici. “Casa”, ne-a precizat şoferul, se găsea nu foarte departe de această biserică. Puţin mai sus. Între timp, el, după ce va bea o cafea în sat (unde era satul ?), se va întoarce să ne aştepte în drum.

Am pornit deci. Ne-am rupt câte un băţ de bambus cu care făceam zgomot, cum ne învăţase cineva, ca să alungăm viperele, am trecut o apă ce semăna cu un râu mic de munte şi după vreun sfert de ceas eram în plin labirint vegetal. Nu mai exista nici o potecă sigură. Trebuia să mergem la întâmplare prin plantaţii de lămâi şi portocali aproape sălbăticite, invadate de mărăcinişuri, de cactuşi înalţi şi de tufe de bambus, o vegetaţie prolixă care nu te lăsa să vezi decât la câţiva paşi înainte. Nu se mai zărea turnul bisericii şi nu mai ştiam dacă mergeam în direcţia bună. Parcă regăseam labirintul care în ruinele de la Cnosos s-a retras în legendă. Într-un amestec de hazard şi improvizaţie, ne-am continuat drumul printre arbuşti cu flori grase şi puternic mirositoare, care ne făceau să uităm de vipere.

Nimeream uneori în râpe unde orice iluzie de cărare se stingea şi trebuia să căutăm alta, dădeam peste grămezi de pietre, urme de foc, dar nici urmă de casă. Două capre care păşteau şi care au întors mirate capetele spre noi au fost primul semn că “labirintul” acesta nu era chiar pustiu. Într-adevăr, după câţiva paşi am zărit un om care curăţa un şanţ. Ne-am apropiat şi am zis doar atât: “El Greco”. Parolă şi întrebare totodată. Omul a făcut acelaşi gest ca şoferul şi în clipa aceea am descoperit că eram foarte aproape de biserică. Dar n-a trecut mult şi dilemele au reînceput. Biserica, sau mai degrabă capela, era pustie şi părăsită. O cărare, în stânga, se îneca în pădure. Alta, mai largă şi mai umblată parcă, suia spre dreapta.

El Greco. Portrait of Giulio Clovio. c. 1570.

   El Greco. Portrait of Giulio Clovio. c. 1570.

   Am pornit pe aceasta din urmă şi ne-a trebuit ceva timp să ne dăm seama că ne-am înşelat. Acum rătăceam ba  la dreapta, ba la stânga, şi aproape pierdusem speranţa de a găsi ce căutam când, privind în jos, am zărit pe coastă, ascunse între bălării şi arbori, ruinele unei case. Presupusa “casă El Greco” nu era aşadar un muzeu, ci o amintire. Timpul a cruţat în ea doar temeliile şi o parte din ziduri, înverzite de iarba care le  acoperă şi frecventate de şerpi. Am coborât, fără să mai căutăm altă potecă, şi am făcut câteva fotografii. După care am plecat.

Această mică aventură n-a fost totuşi inutilă. Cutreierasem toată dimineaţa ruinele de la Cnosos fără să mă gândesc la El Greco şi fără să asociez labirintul de numele lui. Ca şi cum uitasem că pictorul s-a născut în Creta. Întâmplarea mi-a reamintit la Fodele că mă aflam în patria labirintului şi m-a ispitit cu o idee în care n-am încetat să cred nici acum.

El Greco. The Annunciation. 1570-1575.

  El Greco. The Annunciation. 1570-1575.

  Dealtfel, fascinaţi de povestea firului Ariadnei uităm în genere şi faptul că există două moduri de a ieşi din labirint. Dedal şi Icar au reuşit să evadeze din el lipindu-şi aripi. Soluţia firului Ariadnei şi a artei greceşti e cea a setei de claritate, de lumină şi dragoste. ea a ridicat peste labirint Parthenonul.

Soluţia aripilor e cea a setei metafizice, a contemplaţiei şi iluziei. Deasupra labirintului se ridică în pictura lui El Greco nu Parthenonul, ci o flacără. O flacără care, ca şi Parthenonul, devine muzică şi rugăciune.

N-am găsit la Fodele casa lui Domenico Theotocopuli, dar am găsit, poate, un fir al Ariadnei pentru labirintul artei lui.  

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1309 – 10.07.1980

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: