SERTARUL CU GANDURI

09/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (I). Surâsul singurătăţii 1.


St. Augustine's prayer in contemplation

St. Augustine’s prayer in contemplation

   Nu există nici un autoportret sigur al lui Leonardo. Dar cum l-aş putea ocoli pe artistul care exprimă ceklmai bine ideea de la care am plecat vrând să strâng laolaltă marile autoportrete din istoria picturii ? Şi anume ideea că a fi solidar nu înseamnă a fugi de singurătate, ci a căuta partea cea mai fierbinte de umanitate din fiinţa noastră.

Nu putem da altora decât ceea ce există în noi înşine şi tocmai de aceea a fi singur din când în când e obligatoriu pentru a fi solidar totdeauna. Paradoxal sau nu, artistul nu regăseşte lumea întorcând spatele oglinzii, ci coborând prin ea.

O istirie a autoportretului nu e, aşadar, o istorie a recidivelor lui Narcis, ci a singurătăţii, a acelei singurătăţi la capătul căreia începe lumea. E o istorie a tăcerii în care pictorii au coborât fără martori ca să-şi scruteze chipul şi destinul, înţelegând că fără să afle ceva în ei înşişi se vor trezi în faţa celorlalţi cu mâinile goale.

Că singurătatea se opune automat solidarităţii e o prejudecată destul de răspândită. Confuzia porneşte de la faptul că însăşi singurătatea e ambiguă. Uneori singurătatea este rezultatul unei opţiuni, alteori ea este rezultatul unei constrângeri. Or, între singurătatea voită şi singurătatea impusă e o prăpastie. Prima te apropie de tine însuţi. Cea de a doua nu face decât să te îndepărteze de ceilalţi. Prima daruie. Cea de a doua frustrează. Prima e o confruntare aspră cu adevarul. Cea de a doua nu e decât un blestem sau o dovadă că infernul există. Prima înseamnă luptă îndârjită pentru a trece dincolo de aparenţe. Cea de a doua e o închisoare fără ziduri.  

The virgin of the Eucharist

The virgin of the Eucharist

 

Prima e foarte aproape de un început de drum. Cea de a doua e foarte aproape de un mormânt. Pe cerul ei pustiu doar steaua speranţei mai arde, iar cel singur trăieşte atunci cu speranţa că singurătatea e imperfectă, că şi ea are un călcâi vulnerabil şi totul e să găseşti ceea ce rupe cercul, închisoarea cum ar fi zis Van Gogh… Căci numai libertatea e eternă. Toate închisorile sunt provizorii…

În tinereţe când se socotea la un moment dat ameninţat, Leonardo a desenat pe o filă o unealtă curioasă, inventată de el, “un instrument pentru a deschide o închisoare pe dinlăuntru” constând dintr-un cleşte de fier prevăzut cu un şurub ce servea la scoaterea cuielor. Acest amănunt pitoresc pare cumva simbolic dacă ne gândim la taina care-l învăluie pe Leonardo. Numai el, dinlăuntru, ar fi putut deschide închisoarea tainei sale. Dar Leonardo a avut, se pare, nevoie, nu atât de o unealtă care să deschidă închisoarea pe dinlăuntru cât de una care s-o închidă şi mai bine. “Nu cred, scrie el, că s-ar putea povesti isprăvile mele, deoarece le-am săvârşit fără martori”.

Într-adevar, în vreme ce lui Rubens, de pildă, îi plăcea să lucreze înconjurat de admiratori, Leonardo reprezintă tipul de artist care nu vrea să aibă martori. El e singur ca şi Gioconda. Şi asemenea Giocondei duce singurătatea până acolo unde singurătatea surâde.

Three Temptations of Christ

Three Temptations of Christ

   Din singurătate, el ne întinde însă în tăcere o mână fraternă, care ocroteşte şi nu aşteaptă nimic. Ştiu cu ce seamănă, îmi zicea cineva. Cu laba unei leoaice. E sigură, puternică, moale, fermă, dormitândă, violentă şi neasemuit de tandră… Mă întreb, ce mai rămâne atunci din prejudecăţile despre singurătate ale celor ce dispreţuiesc singurătatea pentru că n-au curajul s-o înfrunte sau o suspectează pentru n-au mijloace s-o înţeleagă. Ce care uită că omul nu este numai vorbă, ci şi tăcere. Şi că tăcerea poate fi infinit mai elocventă decât vorbele. Gioconda tace de câteva veacuri spunând mai mult decât toţi guralivii pentru care liniştea e un accident incomod şi insuportabil.

În fond, ce anume tulbură la Gioconda încât de atâtea secole surâsul ei obsedează ? Frumuseţea ? Să recunoaştem că Gioconda nu este o femeie frumoasă. Cel puţin prin prisma idealului comun de frumuseţe. În schimb, nici o zeiţă a frumuseţii n-a ştiut să tacă mai asurzitor. Nici una n-a transformat într-atât misterul feminin în mister omenesc pur şi simplu. Singură, ca şi stâncile printre care şade, Gioconda stă în realitate în mijlocul lumii şi o contemplă. Nu pare străină de nimic, la fel ca şi faţa acelui profet bătrân din autoportretul presupus al lui Leonardo, un desen în sangvină aflat la Biblioteca din Torino.

Marii artişti au avut totdeauna ceva comun cu profeţii: o singurătate fertilă. Mă gândesc la profeţii care, când s-au retras în deşert, au făcut-o nu pentru a­-şi pierde urma, dezgustaţi de viaţă şi de lume, ci pentru a medita la ceea ce degradează şi înalţă omul. Căci singurătatea merita trăită numai cu speranţa de a ajunge la eşecul ei, la ceea ce ne leagă de alţii. Ea nu poate constitui un scop, ci un mijloc. O singurătate care naşte tot singurătate ne sugruma treptat. Dar tocmai de aceea oglinda seamănă cu labirintul.

Virgin and Child with Two Angels

Virgin and Child with Two Angels

  

Artistul care-şi face autoportretul ştie că gestul lui n-are nimic din egolatria celor ce se consideră scopul ultim al lumii; nici a celor care, ducându-şi crucea şi reproşând lumii acest lucru, uită că şi-au cioplit singuri crucea sai i-au ajutat pe alţii s-o facă. Dar el ştie că labirintul se află în noi cu ambele sale sensuri.

Că în noi, nu altundeva, dragostea şi moartea merg pe acelasi drum. Şi că în noi aşteaptă Minotaurul. Numele lui este frica. Frica de adevăr, frica de zădărnicie, frica de noi înşine. Cel care simte această frică se simte ispitit să întoarcă spatele oglinzii, să fugă, să renunţe. Autoportretul este de aceea şi un început de curaj. Aşa cum pentru cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi, oglinda e un început de pustiu şi de moarte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1353 – 14.05.1981

25/08/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (4). Fiul deşertului 2.


Vincent Van Gogh - Fritillaries

Vincent Van Gogh – Fritillaries

   „Din motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am văzut decât ca într-o oglindă” – (Van Gogh)          

 

Poate nu întâmplător secolul nostru care e departe de a fi inocent vorbeşte totuşi atât de mult de drama lui Van Gogh. Desigur, tăcerea e în genere mai decentă. Dar ea ne învaţă prea puţin. Şi sunt momente când morala trebuie căutată la toate răspântiile pentru a ne continua drumul.

Înapoi în insule ! pare să fie îndemnul cel mai des auzit în acest secol în care, se zice, Sisif i-a lat locul definitiv lui Prometeu, iar artistul e sfătuit uneori, ironic, să nu uite că într-o perlă lucrul cel mai important e grăuntele de nisip.

Unui asemenea îndemn nu-i poti răspunde numai printr-un refuz de principiu. E nevoie de mai mult. Lumea nu trăieşte “mai muzical” azi decât a văzut-o Van Gogh. Nici soluţia de a învinge singurătatea printr-o tandreţe sporită nu e un remediu la îndemâna oricui. Dealtfel, mai multă dragoste nu înseamnă mai multă dreptate, cei cinici profită, chiar, de naivitatea celor care nu se pot descurca decât iubind.

În schimb, nu e prea greu să ne dăm seama că un artist trebuie să ştie să-şi suporte singurătatea şi pe de altă parte s-o limiteze. El trăieşte la jumătatea drumului dintre reculegere şi frumuseţea de care are nevoie orice om; nu poate uita cu totul de acea parte din sine care vrea să-l tragă înapoi, dar nici nu-i poate ceda renunţând să mai audă şi să se facă auzit.  

Vincent Van Gogh - Garden in Bloom, Arles, c.1888

Vincent Van Gogh – Garden in Bloom, Arles, c.1888

 

Şi iată-ne revenind la singurătatea lui Van Gogh: ce deşert e acesta care se deschide mereu spre lume şi care numai în faţa morţii se resemnează să rămână deşert ? Nu cumva compasiunea, singură, riscă să nu înţeleagă mare lucru ? Dar nu cumva admiraţia riscă să binecuvânteze o singurătate atât de generoasă cu arta ?

Poate că rămânând la Paris, iubit, înconjurat de prieteni, de interes, Van Gogh n-ar fi dat acea uluitoare avalanşă de capodopere din ultimii săi ani de viaţă care reprezintă, de fapt, eternitatea lui. Totuşi, cum să motivăm nedreptatea care i se face unui artist prin faptul că, în loc să-l îngenuncheze, ea îi sporeşte forţele înainte de a-l ucide ? Nu există singurătăţi binecuvântate şi nici cinism salutar.

Van Gogh dovedeşte numai că există caractere care reuşesc să-şi facă deşertul fertil şi că arta se poate hrăni în acelaşi timp din frumuseţe şi din suferinţă.

Rembrandt a fost la fel de singur la un moment dat, dar el cunoscuse înainte succesul, tinereţea, iubirea; avea cel putin amintiri; în vreme ce Van Gogh târăşte după el de la început un deşert, încât îţi vine să crezi că şi amintirile îi lipsesc. Cu ochii inflamaţi uneori de efortul de a privi mult timp în lumină şi cu acea mască de indescriptibilă tristeţe care i-a impresionat pe cei ce l-au cunoscut, el şi-a jucat drama şi şi-a cucerit nemurirea pe o scenă complet goală.

Vincent Van Gogh - Irises, Saint-Remy, 1889

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, 1889

   Cu atât mai limpede se vede însă că în acest deşert el încearcă să aducă singura frumuseţe care i-a mai rămas: aceea a artei. Şi ce lecţie de curaj ne întâmpină aici unde totul se află la egală distanţă de disperare şi dragoste ! Nicăieri, Van Gogh nu-mi apare mai impunător ca în singurătatea lui cea mai rea.

Departe de orice zgomot, el îşi aude parcă mai bine vocea interioară. Şi cu cât e mai singur, geniul său străluceşte mai puternic şi mai nestingherit. S-ar spune că singurătatea îi e chiar de ajutor, în deşert nimic nu-l mai încurcă. îşi poate tăia drumul drept. Poate înainta fără nici un ocol spre ţintă, spre absolut. După ce şi-a ruinat sănătatea, posibilitatea de a avea o familie şi prieteni, de a trăi o viaţă adevărată, poate să nu mai facă nici un compromis.

Nu mai trebuie să împartă cu nimeni ceea ce i-a rămas. Întreaga lui tristeţe şi întreaga lui sete le poate închina acum artei. Nu-l aşteaptă niciodată nimeni, astfel că poate rămâne în câmp, în faţa şevaletului, cât doreşte. O zi întreagă, până când simte că îi vâjâie capul. Dacă vrea, iese şi noaptea, să picteze cerul înstelat. În fond, n-are pe cine cruţa, va putea deci să fie necruţător cu el însuşi.

În deşertul său, Van Gogh îşi aparţine în întregime. Fără martori, poate păşî pe cărarea subţire dintre moarte şi absolut. Nimeni nu se va speria de îndrăzneala sa. Şi nimeni nu-l va striga din pricina asta să se întoarcă. N-are de ce să ezite şi de ce să se menajeze. După ce i-a luat aproape totul, deşertul îi îngăduie să dispună cum vrea de ce i-a lăsat. Singurătatea care l-a frustrat atât de grav îi dă până la urmă o libertate totală.

Poate sta nemâncat, se poate surmena în voie, nimeni nu-l opreşte să-şi macine forţele şi să adune tablouri într-un ritm infernal, cum istoria artei n-a mai văzut încă. Poate picta uneori şi două tablouri pe zi. N-are cine să-i reproşeze tensiunea în care trăieşte. Dealtfel, e zorit. Parcă presimte că are puţin timp. Vede din ce în ce mai clar şi arde din ce în ce mai lipsit de precauţii. Uneori, tresare din această febră. « Poate-i mai bine să caut un dram de prietenie şi să trăiesc de pe o zi pe alta „. Apoi îşi reia penelul. Ce rost mai au dilemele când nu mai există drum îndărăt ?

Vincent Van Gogh - Irises, Saint-Remy, c.1889

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, c.1889

   Şi pe urmă, în labirint, (Van Gogh trăieşte în plin soare ca în labirint) pe acelaşi drum se ajunge la moarte şi la iubire, iar pentru cei ce n-au avut şansa sau n-au izbutit să se cheltuie în formele obişnuite de a iubi ale unui om, arta e, mai presus de orice, chiar un mod de a iubi. Cu dinţii strânşi dacă trebuie, dar de a iubi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1332 – 18.12.1980

28/10/2010

Singuratatea zodiilor Scorpion si Rac


Gasesc pe un blog care pare (si este) foarte serios o referire la cum vad singuratatea cei din fiecare zodie. O analiza care la mine pare pertinenta. Dar si la Rac. Am sa reproduc aici numai pentru mine si pentru tine, scumpi:

Rac
Singuratea celui care are grija de altii

Tendinta de a sufoca cu grija, atentia si supraprotectia va insingureaza. Nevoia de a gasi nu un partener ci mai degraba o figura materna sau paterna, va tine departe de acel om langa care sa va simtiti cu adevarat acasa. Dependenta nu este iubire si nici iubirea nu presupune dependenta. Inteleptii spun chiar ca cele doua elemente se exclud reciproc. Faceti in asa fel incat sa relationati si altfel decat din rolul de mama a tuturor ranitilor. Oamenii nu au nevoie sa fie vazuti doar prin prisma problemelor pe care le au ci din punct de vedere al atributelor pozitive pe care le pot folosi. Nimic nu este mai frumos si mai magic decat sa poti da valoare unui om. O conditie prealabila ar fi sa nu il ucideti cu prea multa iubire. Din aceasta cauza ajungeti  sa va simtiti folositi si epuizati, si sa doriti sa va retrageti intr-o cochilie pe care sa nu o impartiti cu nimeni. Oferiti afectiunea gradual caci altfel oamenii va vor nega sintindu-se sufocati. Nu cereti deschiderea pe care nu sunteti in stare sa o oferiti, caci la sufletul vostru se ajunge foarte greu. Nu uitati ca in momentul in care oferiti, ceilalti pot sau nu sa primeasca, pot sau nu sa ofere!

Scorpion
Singuratatea turnului de fildes

Puterea personala in dimensiunile vazute si nevazute, va poate face o fiinta de temut si astfel oamenii din jur va vor evita. Incercati sa nu faceti parada cu ceea ce sunteti, mai ales ca sunteti cu mult mai mult decat banuiti. Va simtiti siguri cand nu aveti oameni sau sisteme de care sa va atasati si pe care sa le controlati, sau sa va folositi de ele fara sa va dati seama ca de fapt voi sunteti cei folositi. Chiar si in deciziile de bun augur lasati-va tot pe mana intuitiei. Incercati sa respectati orice om pentru cat este si ce face si mai ales incercati sa intelegeti ca dominarea si supunerea nu sunt compatibile, dar sunt complementare. Nu trebuie sa subjugati pe cel care va poate ajuta la nevoie, sau care va poate fi partener in ceea ce faceti, caci “cand doi se aduna in numele Meu, voi fi si eu cu el”. Partenerul de viata va veni cand nu se va mai teme de posesivitatea voastra pasionala si de dorinta de a-i controla fiecare miscare.
Sa stiti ca gelozia tine iubirea departe.

Sa stii ca sunt perfect de acord cu ceea ce scrie la mine. Intr-adevar gelozia mi-a adus multe necazuri pana acum. Poate prea multe. Am fost suficient de matur ca sa-mi reprim pornirile. Tu stii foarte bine asta. Din fericire am reusit sa ma „vindec” de asta si asta acum mi-a adus numai bucurie.

Din pacate cei care se ocupa de blog s-au oprit cu postarile undeva in luna mai 2010. Spre ca-l vor relua.

Sursa: http://astromagia.radiolynx.ro

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: