Octavian Paler – Cazul Rembrandt (III). Lumina

 

Rembrandt - Self Portrait with Plumed Beret

Aduse din Orient, lalelele au devenit repede o pasiune naţională, o pasiune care făcea ravagii şi-i ameţea pe aceşti chibzuiţi olandezi, împingându-i la extravaganţe financiare. În vremea lui Rembrandt bulbii de lalea se negociau ca valorile la bursă. Şi daca datele rămase sunt exacte, s-a plătit pentru un soi rar de lalea cinci mii două sute de florini, în timp ce un portret al lui Rembrandt costa îndeobşte o sută de florini.
Nici măcar un tablou celebru de Rafael nu izbutea să concureze cu bulbii din soiul Amiral Liefkens ! Cu toate acestea, floarea adusă din orient nu excelează printre cele cu care Rembrandt o împodobeşte pe Saskia când o pictează în Flora. El preferă flori mai modeste. Fapt destul de curios pentru un necumpătat, care nu e avar decât cu lumina din tablourile sale.

Această lumină îi scaldă numai jumătate de obraz într-un autoportret de tinereţe, singurul în care s-a idealizat. Aici înţelepciunea nu-i spune, se pare, nimic tânărului pictor. Alte virtuţi pare să prefere şi în primul rând arta de a răzbate în viaţă. Nu e firesc când ai douăzeci şi trei de ani şi încă n-ai aflat ce este dezamăgirea ? El crede în lumea de la care aşteaptă să-i recunoască valoarea şi o priveşte cu optimism după ce şi-a studiat cu grijă chipul pe care-l va arăta clienţilor săi. Dar aceasta nu e încă “lumina lui Rembrandt”, care nu neagă întunericul, ci desnădejdea.

Dacă într-un muzeu de artă greacă statuile ar fi aranjate cronologic, am observa probabil destul de bine cum viaţa interioară a personajelor sculptate estre atrasă tot mai mult spre suprafaţa marmurei până când ea se transformă în surâs şi apoi surâsul oboseşte. În clipa când viaţa interioară ajunge chiar la suprafaţa marmurei, arta greacă moare. În schimb, dacă ar fi puse într-o ordine cronologică portretele lui Rembrandt, am observa cum în pânzele olandezului se întâmplă un fenomen invers. Din ce în ce mai mult viaţa interioară capătă profunzime, iar în ochii bătrânilor se oglindeşte parcă însăşi istoria lumii. Detractorii îl numesc “prinţul tenebrelor”, dar ceea ce nu văd ei e că acest subtil alchimist nu îndreaptă lumina spre formele pictate, ci o smulge din ele.

Un alt olandez va spune mai târziu că există o lumină pe care numai noaptea ne-o descoperă: cea a astrelor. Şi, astfel, Van Gogh ne lămureşte de fapt ce este lumina lui Rembrandt. Ea are nevoie de umbre ca să strălucească. Ţîşneşte aproape totdeauna din tenebre, ca archebuzierii din Rondul de noapte care ies din obscuritate înaintând spre spectator sub soarele de la sfârşitul după amiezii.
E ora la care Leonardo îi sfătuia pe pictori să observe şi să picteze dulceaţa unui obraz în penumbră ; ora când aripile morii de vânt din copilăria lui Rembrandt încremenesc între câmpie şi cer, iar clopotele pioase fac umbrele amurgului să participe la miracolul vieţii. Sfâşietor miracol, căci umbrele ameninţă lumina şi în acelaşi timp o exaltă. Poate de aceea acest ceas are o melancolie pe care Rembrandt n-o defineşte niciodată până la capăt.
Totuşi, nimeni până la el n-a îndrăznit să întunece trei sferturi din tablou pentru a ne atrage atenţia asupra părţilor care-l interesează cel mai mult, unde zitările par să înceteze. Acest senior al umbrei este în realitate un profet al luminii. În fiecare tablou al său umbra se luptă cu lumina ca Iacob cu îngerul. Umbra vrea parcă să smulgă luminii binecuvântarea, iar lumina să coboare în viaţa lăuntrică şi s-o scoată la suprafaţă. Învăluit în noapte, profetul strigă şi strigătul lui este totdeauna luminos.

A fost învinuit că înjoseşte miturile când pictează nuduri, folosindu-le ca pretext pentru a dezbrăca o slujnică. În parte era adevărat. Zeii îşi pierd acum nimbul. Sau mai bine zis au cedat locul unor bătrâni taciturni care au mai multă elocinţă decăt ei. Dar există un mit mai necesar şi mai înjosit decât  omul, de atâtea ori pus să poarte un nimb de noroi şi de sânge ? Rembrandt se foloseste de umbre pentru a pune în lumină o umanitate de care avem nevoie, care se gândeste pe ea însăşi ; în care ne recunoaştem neliniştile şi dilemele, căci acest pictor al universului interior scormoneşte în sufletul nostru, face să vibreze coarde ruginite, ne atinge cicatricile şi ne sileşte să constatăm că vorbim despre lucruri pe care nu le înţelegem totdeauna cum trebuie. Speranţă ? Iubire ? Ce mai înseamnă ele pentru o minte grăbită să trăiască fără prea multe întrebări ? Iată-le murmurate în aceste ¨priviri fără spaţiu¨ în care ne regăsim cu amărăciunea că adesea am izbutit să fim tocmai contrariul decât am visat.

Măcar de data aceasta le vom auzi ? Fericirea nu depinde de noi, dar pentru uscăciunea unei existenţe epidermice suntem singurii vinovaţi. Şi în zadar am discuta despre conflictul dintre lumină şi umbră dacă nu vedem în Rembrandt un pictor care ne eliberează de constrângeri pentru a ne obliga noi singuri descoperind, puţin surprinşi, că lumina nu sărbătoreşte obrazul, ci îl umple de adevăr.

Şi la Caravaggio am întâlnit această dramaturgie nocturnă. Totuşi aici umbra are altă enigmă. Uneori ea e ca o rugăciune de seară şi mi-l imaginez pe Rembrandt ascultând cum noaptea îşi revarsă umbrele în singurătatea lui, avansând implacabilă ca ploaia din Cei trei arbori. Aceste umbre îl asediază demult, din tinereţe chiar. A cochetat, poate, o vreme cu ele, le-a ignorat uneori, le-a sfidat, dar ele n-au dispărut niciodată. Povestea lui Rembrandt este mai întâi povestea triumfului vieţii interioare. Şi apoi a cuceririi zilei de către noapte.
Dar în clipa crepusculului, ora sa preferată, privirea se va întoarce încă o dată cu o nesfărşită tandreţe spre noi.

Publicat in „Flacara” nr. 1276 – 25.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (II). Umbra

La Amsterdam, în Rijksmuseum, căutăm, fireşte, Rondul de noapte. Tabloul acesta ne fascinează în aceeaşi măsură în care pe contemporanii lui Rembrandt i-a scandalizat. Vizitatorii trec şi se miră când li se povesteşte că o capodoperă a dat semnalul ruinei pictorului. Se miră ca şi cum obtuzitatea a fost un privilegiu al patricienilor din Amsterdamul secolului al XVII-lea.

Filosofia, spunea un moralist, triumfă uşor asupra relelor trecute şi viitoare, în schimb relele prezente triumfă asupra ei. Cand însă moraliştii ne plictisesc, preferăm să aflăm lucruri ştiute de toată lumea. Cel mai celebru tablou al lui Rembrandt are un titlu incorect, de câte ori am auzit acest paradox ? Ţinut multă vreme într-o încăpere încălzită cu turbă arsă, s-a acoperit cu un strat de funingine care a întunecat culorile. Abia când ea a fost stearsă, s-a văzut limpede că personajele ce ies din obscuritatea unei arcade sunt luminate nu artificial, ci de soare. Întămplarea e aproape simbolică.

 

Afară, în ceaţa subţire amestecată cu ploaie şi cu mirosul marii, casele vechi au aceeaşi tonalitate ca Rondul de noapte. Chenarul alb al ferestrelor încearcă să îndulcească severitatea calvină a zidurilor, aşa cum în moda secolului al XVII-lea gulerul de dantelă atenua răceala hainelor, dar cu acoperişurile lor ascuţite şi pereţii înnegriţi aceste case nu lasă loc la prea multe îndoieli ; ele sunt solidare în faţa apei canalelor şi singure în faţa timpului. Încă există clădiri care au îscris pe faţadă secolul lui Rembrandt ; case de negustori, de cuceritori ai mării, care au ţinut să aibă un aer respectabil şi în portretele comandate pictorilor şi în aspectul locuinţelor pe care şi le-au construit, amintindu-ne nu numai că Descartes a trăit un timp printre aceşti oameni întreprinzători, ci şi că ei nu l-au înţeles decât, poate, pentru faptul că, din prudenţă, şi-a ars Tratatul lumii după ce l-a scris.
Dealtfel şi Spinoza a constatat că nu e tocmai uşor să faci filosofie într-un oraş unde şcoala aspră a succesului a impus ideea că reuşita socială e singurul lucru care merită să fie învăţat. Înţeleg prin urmare că stăpânii acestor case au gândit altfel decât Rembrandt şi că Rembrandt nu le putea semăna, chiar dacă a vrut-o uneori când a jucat la bursă, a făcut negoţ sau şi-a cumpărat singur la preţuri exorbitante gravurile pentru a le ridica în felul acesta cota. Dar nu suntem datori să ţinem seama totdeauna numai de ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Există adevăruri de care avem nevoie chiar dacă viaţa le-a ignorat. Iată, o lume care n-a crezut decât în virtuţile bogăţiei nu se sfieşte acum să reclame comparaţia cu tablourile unui falit. După ce s-a străduit din toate puterile să arate că gloria unui artist nu înseamnă nimic când societatea in care trăieşte nu-i mai acordă favoarea sa, iat-o preluând nimbul lui de umbre. Desigur, nu pasiunea pentru Rembrandt a înegrit aceste case şi totuşi îmi place să văd aici o revanşă. Îmi amintesc, privindu-le, că Florenţa şi-a recunoscut public remuşcările pentru exilul lui dante punând pe ziduri plăci de marmură pe care sunt săpate versuri din Divina Comedie. Amsterdamul a sfârşit prin a semăna Rondului de noapte pe care l-a repudiat.

Între zidurile pe care vechimea nu le-a şubrezit, nimic nu pare fragil, cu excepţia romantismului. Descartes pretindea că într-un asemenea oraş poţi să stai toată viaţa fără să te ştie nimeni. Numai ferestrele foarte largi, cu lăcomia lor de lumină, ne fac să întoarcem capul; e greu sa visezi, chiar o clipă fără să fii cât de cât romantic. Dar, putem continua liniştiţi. Umbrele extinse în Amsterdamul vechi ca o igrasie sumbră ni se par nu numai cunoscute, ci şi fireşti. Cum ar putea fi altfel în oraşul lui Rembrandt ? Arcada clădirii din care iese în Rondul de noapte compania de archebuzieri seamănă cu ceea ce se poate vedea uneori în plină stradă. Şi parcă timpul n-a făcut altceva decât să imite tablourile lui rembrandt, într-un Amsterdam convertit la credinţa celui pe care odinioară l-a socotit “primul eretic al picturii” şi l-a învinuit că pictează umbra pentru că nu ştie să redea lumina.

Rembrandt îşi împiedica adesea vizitatorii să-i privească prea de aproape tablourile în atelier, pretextând că mirosul culorilor i-ar incomoda. Din acelasi motiv, s-ar zice, arunca în umbră ceea ce îl interesa mai puţin. Dar această umbră nu este o simplă absenţă a luminii. E o muzică neagră sau chiar o religie neagră. O noapte din care am venit sau în care ne întoarcem şi în care lumina transformă nişte bătrâni îmbrăcaţi sărăcăcios în profeţi, în vizionari, care cunosc Taina pentru că provin din ea. Un labirint în care filosofii au o aureolă funebră şi nu mai au nevoie să vorbească.

Ei ştiu că sunt atâtea lucruri de spus încât tăcerea rămâne uneori singura soluţie. S-au retras să citească şi să ezite, desprinşi din noapte ca sclavii lui Michelangelo din piatră şi căutând să dea lucrurilor un sens. Dacă alţi pictori sunt mari prin ceea ce au găsit, rembrandt e uriaş prin ceea ce caută.

Sunt acestea umbrele care-l înconjurau la Amsterdam, pe măsură ce rămânea mai singur ? Undeva în întuneric, Sisif urcă muntele cu speranţa că sus va afla un răspuns. Faţa lui nu mai capătă aspectul pietrei, ci al umbrei. Şi artistul însuşi, care s-a înfăţişat într-un tablou pe Golgota, se răstigneşte parcă între umbră şi lumină de fiecare dată când pictează. Noaptea revine mereu în pânzele sale, ca o durere ascunsă.
Sau, cum spune Claudel, aceste portrete ne fac mereu cunoştinţă cu noaptea. Dar există o interpretare “nocturnă” a picturii lui Rembrandt care exagerează titlul Rondului de noapte şi nu mai vede ce importanţă are lumina în această pictură.

Publicat in „Flacara” nr. 1275 – 18.11.1979