SERTARUL CU GANDURI

02/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (IV). Eşecul mâinilor.


El Greco. Portrait of a Nobleman with His Hand on His Chest. c.1580.

El Greco. Portrait of a Nobleman with His Hand on His Chest. c.1580.

   E destul de evident, cred, că mâinile personajelor sale l-au preocupat pe El Greco în aceeaşi măsură în care Goya va încerca să le ascundă. Lui Goya nu-i plăcea să picteze mâini şi s-a folosit de toate tertipurile pentru a evita sau a micşora această obligaţie. În schimb, El greco e fascinat de mâini. Ai impresia că a început cu ele şi a sfârşit cu ele fiecare portret. Cu ele şi cu ochii, elemente care capătă o elocinţă cu totul neobişnuită pe fundalurile neutre ale tablourilor lui El Greco, în care pictorul a eliminat orice accesoriu.

Eugenio d’Ors vorbeşte despre “forme care zboară”. Unamuno despre “mâini înaripate”, mâini mai “revelatoare decât cuvântul”. Aceste mâini sunt aşezate uneori pe inimă, ca pentru a ne spune că ele traduc limbajul  pasiunii, alteori izbucnesc într-un elan mut, lăsându-ne să aşteptăm un secret niciodată mărturisit până la capăt.

Care e acest secret ? Fără voie, mă gândesc la celebra butadă cu un cretan a cărui afirmaţie, oricum am lua-o, e imposibilă *. Figurile alungite, oscilante, cu feţele ascuţite şi privirile anxioase au un mister în care orice răspuns ascunde o capcană şi orice capcană o ispită. Exilate parcă pe pământ, ele lasă numai tăcerea să vorbească.

În “labirintul” lui Botticelli, personajele merg dansând melancolic. La El Greco, ele capătă aripi. O aspiraţie secretă le alungeşte, le atrage dincolo de lucruri, le devoră şi în acelaşi timp le luminează. Şi cum ne aflăm în faţa unui pictor cretan, nimic n-ar fi mai firesc decât să ne aducem aminte că în Creta şi-a început zborul Icar. Dar ciudate aripi. Oamenii nu se desprind, ci se alungesc. Uneori atât de mult încât, ca să încapă în tablou, trebuie să îngenuncheze. Îşi pierd parcă greutatea pentru a ajunge o ţintă neclară şi obsedantă.

El Greco. Mary Magdalen in Penitence. c. 1580-1585.

El Greco. Mary Magdalen in Penitence. c. 1580-1585.

   Căci labirintul lui El Greco începe acolo unde, în legendă, el sfârşeşte. Legenda i-a pus pe Dedal şi pe Icar să facă apel la aripi pentru a evada din labirintul unde i-a închis Minos, în vreme ce El Greco transformă mâinile în aripă pentru ca personajele sale să se înalţe într-un labirint invizibil. Sensul picturii cretanului este astfel numai în aparenţă comparabil cu ceea ce s-a întâmplat cu Icar. În realitate, “formele care zboară” nu evadează din labirint, ci se afundă în labirint. Zborul lor le accentuează taina.

Iată-ne regăsind semnul securii duble. Aripa se transformă pe nesimţite în lanţ, ea smulge pentru a înrobi şi mai mult, înalţă pentru a pătrunde şi mai adânc în enigmă.

Mâinile sunt primele care “zboară” şi primele care abandonează. Oboseală ? Renunţare ? Decepţie ? Ce opreşte aceste forme să zboare într-adevăr ?

S-au făcut experimente curioase în dorinţa de a lămuri o parte măcar din taina lui El Greco. Au fost fotografiaţi nebuni de la ospiciul din Toledo şi comparaţi cu apostolii lui El Greco pentru a se dovedi că pictorul s-a slujit de alienaţi pentru unii din sfinţii săi. Asemănările sunt câteodată ciudate, dar ce pot dovedi ele ? Un artist poate să spună mai mult decât şi-a propus. Şi nu ne sugerează această pictură, din care marea e absentă, mările hipnotizate din ceasurile mareelor ?

Asistăm la o asceză pe verticală. În loc să se retragă în deşert, sfinţii lui El Greco se lasă absorbiţi de iluzii. Pasiunea nu îi prosternă la pământ, ci îi înalţă spre un cer gol. desprinşi de suferinţele imediate, ei alunecă în mrejele unei răni absolute. Şi dacă mâinile înaripate nu-i ajută să zboare, ele îi împiedică să meargă normal.

El Greco. Christ on the Cross Adored by Two Donors.

El Greco. Christ on the Cross Adored by Two Donors.

   Culoarea a devorat lumina Renaşterii. Mai puţin caldă decât la Tiţian, ea pare uneori atinsă de aripa unui vânt îngheţat. Dar distanţa ce-l separă pe cretan de italieni apare şi mai clar în faptul că mâinile pe care le pictează el nu se întind niciodată să culeagă ceva din jur, să mângâie ceva.

Dacă e adevărat că fericirea depinde de arta de a găsi cuvintele cele mai simple, El Greco nu cunoaşte acest limbaj. Există în tablourile sale o melancolie care caută metodic ceea ce nu o cruţă. Elanul vertical al formelor nu eliberează, ci înlănţuie.

Setea lor le sporeşte melancolia. Şi abia transformată în aripă, mâna trebuie să se resemneze. Abia pregătit de zbor, trupul simte mai puternic presiunea amintirilor dureroase. În locul unde flacăra arde cu putere maximă, ea începe să devină cenuşă. Singurătatea izvorăşte direct din extaz.

Dar tocmai asta îl face pe El Greco şi mai spaniol. Spania îşi recunoaşte în aceste măini şi fervoarea şi tristeţea. Dealtfel, unul din autoportretele presupuse ale pictorului ne înfăţişează parcă masca unui conchistador bătrân despre care nu ştim prea bine nici ce a vrut să cucerească, nici ce a cucerit.

În fiecare tablou mâinile rămân goale şi de fiecare dată ele visează din nou. Nici un elan nu ajunge la ţelul râvnit şi nici o dezamăgire nu e totală.  

El Greco. St. Paul and St. Peter. 1587-1592.

El Greco. St. Paul and St. Peter. 1587-1592.


Pe câmpul de luptă al acestui “conchistador”, victoria e tot timpul amestecată cu înfrângerea. Neputând să aştepte ceea ce doresc, oamenii pictaţi de el caută mereu, chiar dacă nu găsesc decât propria lor tristeţe. A lor, a lui El Greco şi a Spaniei.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1312 – 31.07.1980

08/02/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu ( III ). Învingătorul – 1.


Michelangelo. Moses. c.1513-1516

Michelangelo. Moses. c.1513-1516

   Evocând statuia de marmură pe care Michelangelo o numea Învingătorul, în care un tânăr gol şi frumos  se opreşte şi nu mai vrea victoria, dezgustat de ea tocmai când e pe punctul de a o obţine si biruit de ezitări în clipa în care nu mai trebuie decât să lovească adversarul înfrânt, Romain Rolland vede în această imagine a îndoielii eroice pe Michelangelo însuşi. Ispititoare idee, dar cât de adevărată poate fi ea pentru un titan ?

E drept că, aşa cum drama lui Leonardo a fost aceea de a vrea să străbată toate drumurile, drama lui Michelangelo a fost, într-un fel, aceea de a începe mereu fără să poată sfârşi. Muncind fără odihnă, dar hărţuit continuu, sculptorul nu şi-a realizat nici unul din marile sale proiecte. Moise e numai un fragment din ceea ce trebuia să fie măreţia monumentului lui Iuliu al II-lea. Gânditorul singur ştie cum trebuia să arate, de fapt, Capela Medici. Şi atâtea statui neterminate… Printr-un hazard ciudat, singura operă de anvergură dusă la capăt de acest mare sculptor este cea pe care Michelangelo a dorit-o cel mai puţin şi în care a trebuit să fie pictor: frescele din Capela sixtină. În rest, cunoaştem numai frânturi din gândul lui.

Dar în chiar eşecurile sale Michelangelo este grandios. Şi, până la urmă, Moise şi Gânditorul ne spun singuri ceea ce trebuiau să ne spună munţii scultaţi pe care îi visa florentinul.

Pentru asta nu e nevoie să combatem declaraţia cam arogantă făcută de El Greco la Roma, că Michelangelo n-a ştiut să picteze. ( De fapt, poate, la marii artişti nici n-ar trebui să ne scandalizeze asemenea afirmaţii. Ele nu înseamnă totdeauna invidie, gelozie. Un mare artist e atât de mult el însuşi încât trebuie probabil să înţelegem că nu-I poate judeca destul de corect pe ceilalţi.) La urma urmei, nu tot ce face Michelangelo e desăvârşit. Paleta lui are culoarea pietrei. Sfinţii arată adesea ca nişte vlăjgani. Profeţii lui sunt parcă nişte gladiatori convertiţi. Veşmintele lui Moisesunt, poate, prea studiate, au prea multe falduri şi detalii care distrag atenţia. Dar, recunoscând asta, vom constata că nici defectele în genere acceptate nu-l pot micşora pe titan.

Michelangelo. Rebellious Slave. c.1513-1516

Michelangelo. Rebellious Slave. c.1513-1516


Din contră, îi sporesc parcă aureola. Cutele care brăzdează corpul Nopţii între piept şi pântece sunt, poate, într-adevăr neplăcute, dar toţi ne oprim să visam în faţa ei. Ni-l închipuim pe Michelangelo cu hainele mereu înbâcsite de praful de marmură, sculAndu-se noaptea şi punandu-şi pe cap un coif de hârtie de care lipeşte o lumânare ca să-i lumineze lucrul fără să-i stingherească mâinile… a renunţat oare vreodată la victorie pentru că n-o mai vroia, pentru că în ultima clipă ea l-a dezgustat ? Destinul titanilor a fost să fie învinşi, dar să fie mai mândri decât învingătorii lor. Abia azvârliţi dintre stele în pulbere, ei şi-au simţit şi mai bine forţa. Au descoperit în ei răzvrătirea şi lupta. De-acum puteau să-şi arate întreaga grandoare. Căci numai un titan işi reaprinde torţa dintr-o înfrângere.

 

Michelangelo. Victory. c.1520-1525

Michelangelo. Victory. c.1520-1525

  Toate acestea pot să pară simple paradoxuri. Dar să privim la Michelangelo mai atent nu trupurile semeţe şi puternice, cu muşchi de gladiatori, ci trupurile înfrânte. Vom descoperi că un singur lucru nu ştie acest sculptor: să fie umil. Nici măcar personajele sale cu genunchii zdrobiţi nu ştiu să îngenuncheze. Buzele abia mai pot îngâna ceva uneori. Dar niciodată nu se roagă. Supliciul n-a zdrobit decât trupul. Suferinţa n-a pecetluit decât buzele. Moartea nu închide decât pleoapele. Dincolo de asta întotdeauna mai rămAne ceva. Michelangelo face parte dintre cei care au avut mândria de a se uita fix în ochii Gorgonei chiar cu riscul de a împietri. Mai mult decât alţii însă, el pare convins că există o victorie posibila în orice înfrângere: aceea de a o face să vorbească. Dacă gura e mută, durerea poate striga singură prin toţi porii pietrei.

Azvârlit în pulberea drumului, titanul întoarce ochii scânteietori şi aruncă o provocare destinului: “nu m-ai învins!”. Singurul drept al nefericirii, pare să gândească el, este acela de a-i alimenta focul in care arde. Şi singurul drept al morţii, acella de a dovedi că şi inert trupul rămâne emoţionant. Poate că Învingătorul nu este, de aceea, decât imaginea răsturnată a lui Michelangelo. A unei nehotărâri care frânge aripile victoriei numai pentru a o face şi mai eroică, demonstrându-ne că orgoliul cel mai înalt al lui Prometeu este de a se lega singur în lanţuri sau de a sta pe munte fără să fie înlănţuit. În realitate, Michelangelo şterge graniţa dintre victorie şi înfrângere. Uneori, el ne lasă împresia că are nevoie să simtă destinul strângându-l de gât pentru a-şi scoate strigătul de triumf. Şi că înfrânge un trup pentru a-I sublinia mai bine valoarea. Oricât aş încerca, nu mi-l pot imagina ca un tânăr frumos care, cu genunchiul pe spatele adversarului, renunţă în ultima clipă la victorie deoarece, dezgustat, nu mai vrea s-o obţină.

Acea Pietà neterminată şi aflată azi în domul din Florenţa pe care a zdrobit-o cu dalta, încât a trebuit să fie reconstituită din sfărâmături, e un semn nu de renunţare, ci de impas îndârjit. Ce mai înseamnă, în fond, victorie şi înfrângere în cazul unui artist care n-a fost scutit de eşecuri, dar care le-a constrâns să exprime acelaşi lucru ca şi izbânzile sale ? Michelangelo nu este, poate, un mare profesor de desen, dar este un mare profesor de demnitate. Niciodată arta n-a fost mai puţin umilă chiar când înfăţişează trupuri înfrânte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1304 – 05.06.1980

31/01/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (II). Ce este un titan – 2.


Michelangelo. Virgin and Child. c.1504

Michelangelo. Virgin and Child. c.1504

   Acest titan nu e deloc lipsit de patimi omeneşti. Îl defăimează pe Leonardo. E înverşunat împotriva lui Rafael. Se înfruntă cu Bramante. Şi mai ales se înfruntă mereu pe sine însuşi. Se irită uşor. E ciudat şi uneori nedrept. Are parcă totdeauna pregătit un zâmbet batjocoritor. O vorbă arţăgoasă. Un strigăt dispreţuitor. Papii au trebuit să-i suporte nu numai geniul, ci şi toanele. E sarcastic şi impulsiv. “Mă aprind ca fulgerul de la cea mai mică flacără pe care o întâlnesc”, mărturiseşte el. Nu putea lucra decât singur. Pe pictorii florentini care trebuiau să-l ajute la pictarea Capelei sixtine i-a alungat. Într-o dimineaţă, a şters tot ce pictaseră ei şi, închizându-se în capelă, n-a mai vrut să le deschidă. E aspru şi puternic si totuşi, urmărit de superstiţii, fuge din Florenţa pentru ca i s-a vorbit de o vedenie.

E mereu biciuit de orgolii. S-a ambiţionat să-l sculpteze pe David într-un bloc de marmură părăsit la Florenţa, după ce un sculptor nepriceput îl tăiase nepotrivit, pentru că nimeni nu mai vroia acel bloc. Ca un titan veritabil, Michelangelo vrea să înceapă acolo unde alţii renunţă. Să îndrăznească acolo unde alţii se tem.

Fireşte, aceste slăbiciuni sunt ca defectele blocului de marmură din care Michelangelo l-a sculptat pe David. Opera sa ne face să le uităm. Au dispărut cum au dispărut şi defectele marmurei sculptate. Din blocul defect n-a mai rămas decât David. (Ceea ce uită cei care lasă după ei numai slăbiciunile). Dar în faţa unui creator ca Michelangelo ar fi ridicolă o pretenţie de clemenţă. Şi trebuiee să ne lămurim asupra ideii de slăbiciune pentru a înţelege ce este un titan. Ca şi asupra ideii de suferinţă pentru a înţelege care e de fapt rolul vulturilor în povestea titanilor.

Aristotile da Sangallo. The Battle of Cascina, copy after Michelangelo, central section of the cartoon. c.1542

Aristotile da Sangallo. The Battle of Cascina, copy after Michelangelo, central section of the cartoon. c.1542

Ce soluţie are un om împotriva suferinţei ? Să o accepte în tăcere sau să se plângă de ea. Să se lase dominat şi strivit de ea sau să i se opună.  Un artist face parte totdeauna dintre aceştia din urmă. Dar şi această înfruntare poate  fi, la rândul ei, diferită. Un olimpian care suferă va înfrunta suferinţa prin surâs. În schimb, un titan o va înfrunta transformând-o, orgolios, în izvorul tăriei sale. Un titan va fi totdeauna înclinat să-şi aprindă torţa din infern. El nu va accepta că infernul are un alt drept asupra lui decât acela de a-I spori puterea. Iată de ce îndeobşte titanii nu sunt discreţi cu suferinţele lor. Ei le strigă, ca să fie auziţi de toată lumea. Le exagereaza chiar.

Dar nu pentru a fi compătimiţi, pentru a stârni compasiunea cuiva, ci pentru că singurul lor mod de a fi mai tari decât nefericirea e de a o privi în faţă. Plânsul titanilor este totdeauna o mască sub care arde sumbru o răzvrătire orgolioasă. Infernul nu face decât să le aducă aminte că e timpul ca, în mijlocul suferinţei, să scoată un strigăt de triumf. Strigătul de durere al unui titan fiind aproape totdeauna un strigăt de triumf şi un strigăt de credinţă. S-ar zice că titanii au nevoie de suferinţa lor, de vulturul lor, pentru a-şi aţâţa orgoliul. Se tem că nu strigă destul de tare, că nu sunt destul de îndârjiţi şi atunci îşi lovesc cicatricea moştenită de la Prometeu. Michelangelo notează undeva “nu se ştie cât sânge costă”, dar, de fapt, el vrea tot timpul să ne  arate preţul tragic plătit de un titan. Îşi descrie bolile, neliniştile, suferinţele la care se supune singur, chinurile pe schelele Capelei sixtine, ravagiile bătrâneţii, ale regimului dur de lucru la care se supune ca un ocnaş al artei. Nici un amănunt nu e uitat. Nici o suferinţă nu e trecută sub tăcere.

Michelangelo. Partial view of the the frescoes in the Sisine Chapel. 1508-1512

Michelangelo. Partial view of the the frescoes in the Sisine Chapel. 1508-1512

   Îl vedem pe schelele Capelei sixtine stropit pe obraz de culori, “cu barba în cer, cu pieptul de harpie”, ghemuit “asemenea pisicilor din Lombardia”, simţindu-şi picioarele atârnând în gol şi “şalele în vintre ca o bârnă”. Îl vedem epuizat de neodihnă, de îdârjirea cu care a muncit, “cum n-a mai muncit nimeni” spune el. Îl auzim exclamând lângă “oglinda tot mai dreaptă şi amară” care îi arată faţa brăzdată, ochii trişti şi pătrunzători, în care arde un foc negru, nedomolit, “Plâng, ard, mă topesc/ Cu asta se hrăneşte inima mea”. De fapt, nu face aceste mărturisiri pentru alţii, ci pentru el însuşi. Pe masură ce le înşiruie, simte că e atât de tare încât îşi poate îngădui să nu le ascundă.

Dacă le-ar ascunde, ar însemna că a fost pe jumătate învins de ele. Dacă n-ar avea  curajul să le strige în gura mare, ar însemna că se teme. Or, el triumfă asupra lor tocmai scoţându-le la lumină. Titanul îşi strigă suferinţa cu atâta mândrie încât ne smulge un strigăt de admiraţie. Şi înţelegem că însăşi sinceritatea sa este o formă de răzvrătire şi de orgoliu. Iată cât sunt de puternic, vrea în realitate să spună el. Suferinţa nu mi-a pecetluit buzele. Încă sunt în stare s-o recunosc.

E momentul să ne întrebăm dacă Prometeu a smuls focul din cer sau din infern. Michelangelo e mai îndârjit când suferă şi mai puternic când se teme. Dă tăcerii o voce amară şi mândră. E răzvrătit şi împotriva surâsului, dar şi împotriva propriilor sale victorii când ele ameninţă să-l oprească din drum. Niciodată nu s-a adeverit mai mult ce spunea Heraclit, că destinul este propriul nostru caracter. Şi niciodată n-a fost mai limpede că pentru un titan decepţia nu e decât un cuvânt provizoriu. Un izvor în care se priveşte şi strânge mâna pe daltă.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1303 – 29.05.1980

29/01/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (I). Ce este un titan – 1.


Michelangelo - Ancestors of Christ: figures (1510)

Michelangelo - Ancestors of Christ: figures (1510)

   Există artişti pe care numai îi admirăm şi alţii pe care îi şi iubim. Michelangelo face parte, pentru mine cel puţin, din a doua categorie. Dar admiraţia şi uneori nici dragostea nu pot ţine loc de înţelegere şi se întâmplă chiar s-o îngreuneze tocmai prin dorinţa de a evita orice umbră pe chipul în cauză. Atâta măreţie oboseşte. Atâta perfecţiune riscă să plictisească. Ne refugiem în cuvinte uzate, prea uzate uneori : “un titan”.

Dar ce este un titan ? Să consultăm dicţionarul. Ce scrie în dreptul cuvântului “titan” ?: “Om cu puteri extraordinare; uriaş, gigant. Om cu calităţi extraordinare, cu o putere de muncă ieşită din comun”. Într-o asemenea definiţie intră şi Leonardo şi Michelangelo şi Rafael. Or, dintre ei unul singur e, în sensul originar al termenului, titan. Michelangelo. Ceilalţi doi sunt “olimpieni”.

Trebuie să ne reamintim, aşadar, că titanii au fost cei şase fii ai lui Uranus şi ai Geei, prima generaţie de zei, care s-au luptat cu olimpienii. Lupta a durat zece ani şi s-a sfârşit cu victoria lui Zeus şi a celorlalţi olimpieni care I-au precipitat pe titani în infern. Prometeu era fiul unuia din cei şase titani învinşi. Când titanul a furat focul din cer, olimpienii i-au dat osânda cunoscuta; l-au înlănţuit pe un munte şi au trimis un vultur să-I sfâşie carnea. “Trăiesc din moartea mea”, ar fi putut spune şi el ca Michelangelo.

Optând pentru victoria olimpienilor împotriva lui Cronos (care îşi mutilase tatăl) şi a celorlalţi titani, grecii au optat pentru frumuseţe şi surâs, recunoscându-şi repulsia pe care le-o provoca suferinţa. E drept că sub temeliile Parthenonului s-a descoperit schema unui labirint ceea ce înseamnă că o parte a sufletului grec a rămas totdeauna cu nostalgia titanilor. Duhul lui Prometeu urcă mereu pe Acropole. Printre coloane se aude uneori foşnetul aripilor vulturului, iar pe stâncile de marmură există parcă urme de lanţuri. Dar Parthenonul a fost ridicat de olimpieni, nu de titani. Fidias a fost olimpian, nu titan. De aceea asemănarea lui Michelangelo cu grecii mi se pare în bună măsură discutabilă. El este la fel de mare, dar altfel decât ei. Nu sculptează ca un olimpian decât când sculptează un Cupidon, un Bacchus beat, pe Adonis murind sau pe David. Când nu mai ocoleşte suferinţa şi zbuciumul, cum au făcut-o grecii, preocupaţi de o frumuseţe senină, de măsură şi echilibru, sculptează ca un titan.

Michelangelo. Pieta. 1499. Marble. St. Peter's, Vatican.

Michelangelo. Pieta. 1499. Marble. St. Peter's, Vatican.

Titanul nu recunoaşte niciodată măsura. El nu recunoaşte decât excesul. Şi în artă şi în viaţă. Michelangelo se culca încălţat şi îmbrăcat ca să se poată reapuca de lucru după ce dormea câteva ore. Şi nu glumea când visa să sculpteze munţii. Un singur lucru ar trebui să ne mire, de fapt. Că n-a încercat să-şi pună visul în practică. Mi-l imaginez luându-şi adlta şi plecând într-o dimineaţă singur, să sculpteze unul din munţii din regiunea Carrarei, să scoată din el un gigant cum n-a mai sculptat nimeni. Căci măsura ar fi  pentru un titan un eşec. Ca şi consolarea. Pentru el până şi somnul este un fel de trădare care-i limitează setea şi-l frustrează de o parte de timp şi de luptă. Dealtfel, cel prăbuşit de zei în pulbere e atât de răzvrătit încât se răzvrăteşte şi împotriva sa.

Să ne mirăm de înverşunarea lui Michelangelo impotriva lui Rafael şi a lui Leonardo ? Ea e mai veche decât ei. Dinaintea istoriei. De când titanii au fost învinşi de olimpieni. Titanul aruncă vorbe rele lui Rafael şi-l sfidează pe Leonardo. E tot timpul provocator faţă de ei, căci între titani şi olimpieni nu există decât ruptură. La rândul lor ei îl privesc pe Michelangelo ca pe un “călău” cum îl apostrofează Rafael. Să ne mirăm că Michelangelo e singur în vreme ce Rafael umblă tot timpul cu o escorta de admiratori ? Prometeu a fost singur cu vulturul. Să ne mirăm de mărturisirea lui Michelangelo că mii de plăceri nu valorează pentru el cât un zbucium, mille piacer non vaglion un tormento? Titanii îşi extrag forţa din răzvrătirea si din orgoliul lor. Şi în cele din urmă din nefericirea şi din infernul lor. Ei sunt cei care înfrunta pe munte vulturul.

Care, ajungând sculptori, se vor întoarce să-şi sculpteze stânca de care sunt înlănţuiţi. Titanii sunt cei care într-un labirint înaintează strigând numele Minotaurului. Care ştiu că nu se vor întoarce niciodată, nu se vor folosi niciodată de firul Ariadnei. Singurul lor drum este spre Minotaur. Singura lor şansă curajul. Singura lor armă orgoliul. Ariadna aparţine olimpienilor. Ca şi frumuseţea. Ca dragostea. Michelangelo e singur, lipsit de dragoste şi înfometat de ea.

Michelangelo. Madonna of the Stairs. c.1490.

Michelangelo. Madonna of the Stairs. c.1490.

   El nu-şi găseşte nici liniştea, nici fericirea. Aceasta e destinul titanilor. Ei nu ştiu să surâdă. Ştiu să smulgă focul din cer şi mai ales să smulgă fosţă din infern. Nefericirea le dă un orgoliu chiar mai mare decât fericirea. “Dacă înţeleg bine, spune Michelangelo, sunt fericit cu o soartă nefericită. Cel ce nu ştie să trăiască din nelinişte şi moarte să vină în focul în care ard eu”.

Descoperim astfel că titanii ard în focul pe care ei înşişi l-au adus pe pământ. Au furat focul din cer şi pentru ei. Dar acest foc nu-I încălzeşte, ci le sporeşte patima şi orgoliul. Când au fost prăvăliţi în infern, au simţit nevoia să-şi aprindă torţa în flăcările infernului ca să-şi lumineze drumul. Căci ei se împacă greu cu destinul. Sunt mereu răzvrătiţi împotriva lui. Şi foarte rar senini. Foarte rar un titan arată ca David.

Până şi somnul lor e chinuit. Priviţi Noaptea lui Michelangelo şi veţi înţelege ce este somnul unui titan. Aplecaţi-vă peste orbitele goale şi parcă disperate ale Zilei şi veţi înţelege ce este ziua unui titan. Cu ce ochi se uită el la marmura pe care o ciopleste. Se luptă cu ea parcă ar vrea să smulgă încă o dată focul din cer.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1302 – 22.05.1980

16/03/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IV). Caii Parthenonului


The Yellow Christ (Le Christ jaune) - 1889

The Yellow Christ (Le Christ jaune) - 1889

Plecând în Tahiti, Gauguin aruncă anatema asupra artei greceşti, “marea eroare” strigă el, adăugând că va merge cât mai departe de caii de marmură ai Parthenonului. Să uităm o clipă ce reproduceri are în bagaje şi că pictându-şi “Calul Alb” îşi va lua ca model un relief din friza apuseană a Parthenonului; sau că mişcarea “Bărbatului cu securea” seamănă cu a unui călăreţ de pe aceeaşi friză.

Să reţinem numai vehemenţa din tonul lui, de barbar hotărât parcă să repare slăbiciunea perşilor la Salamina. Ce vrea să spună, de fapt ? Că e timpul să vedem în sfârşit adevărul şi să nu mai căutăm în ruinele Parthenonului nimic ? Să lăsăm şopârlele  să-şi facă pentru totdeauna cuibul în orbitele statuilor, să lăsăm bălăriile să mutileze chipul Afroditei, să-i devore nu numai braţele, ci şi umerii, obrazul, totul. E timpul ca stârvurile de marmură să putrezească singure în uitare, fără să ne mai facem iluzii în privinţa lor.

Caii Parthenonului nu mai aleargă decât pe nisip în deşert. Apolo nu mai surâde decât ruinelor şi decepţiei. Hermes s-a dat jos de pe soclu retrăgându-se în budoar. Afrodita nu mai intră nici măcar în cada de baie. Preferă să nu se mai spele, să-şi sălbăticească frumuseţea. Dionysos putrezeşte undeva beat, într-un şanţ din Arcadia sau în vreo băltoacă pe locul vechiului lac Stymphalis. Artemis a ieşit din muţenie. Tăcerea nu foloseşte la nimic, numai zgomotul ne poate fi de folos, bombăne ea, biciuindu-şi haita de câini. Heracle nu mai este decât o poveste bună pentru copii, nu şi pentru oameni care au văzut şi alte lucruri decât copiii. Şi cine spunea că Ulise s-a întors în Ithaca ? Nu, el rătăceşte pe mări, în insule îndepărtate. Fantoma lui Alexandru a aruncat din mână Iliada. Tot n-a învăţat din ea nimic altceva decât strategia. În jurul mormântului lui Ahile nu mai aleargă nimeni.

M. Loulou (1890)

M. Loulou (1890)

Cuceritorii au alte idealuri decât să fie asemănaţi cu Ahile şi nici unul n-ar mai cruţa la Theba casa lui Pindar. Atena a aruncat scutul şi lancea din mâini. Înţelepciunea, se zice, nu-i mai foloseşte la nimic. Iar Olimpul e doar un eşafod de piatră pe care zeii se urcă unul după altul, scoşi din minţi de singurătate, ca să le reteze capul ghilotina străvezie a vântului în vreme ce în jur bălăriile freamătă ca o mulţime atrasă de spectacol… Putem să ne imaginăm liniştiţi toate astea ? Putem vorbi fără o strângere de mână despre eşecul Parthenonului ? “Aceşti greci blestemaţi care au înţeles totul” au înţeles şi faptul că a înceta să admiri fzboirumuseţea înseamnă a înceta să crezi că ea e posibilă. Şi încă o dată îl suspectez pe Gauguin de bravadă. Oare ceasurile care ne-au amuţit de admiraţie pe Acropole n-au fost decât biete rătăciri ? Am fost orbi şi n-am văzut că adevărul se afla tocmai în abisurile pădurii primitive ?

Dar nici un artist nu poate fi până la capăt antielin, fără ca în felul acesta să fie împotriva artei. Chiar cănd vrea să deteste Elada, nu poate întoarce ca veneţienii tunurile împotriva Acropolei. Strigăte de război, ca al lui Gauguin, s-au mai auzit, dar, de obicei, ele nu fac decât să ascundă o admiraţie care nu vrea să fie umilă şi caută să se ridice deausupra ei. Să meargă mai departe de caii de mamură ai Parthenonului ? Da, fireşte. Dar, atenţie. Mai departe nu înseamnă numai “înaintea lor”, ci, în primul rând, ”mai presus de ei”. Dacă Gauguin vrea să exploreze arta primitivă, cea dinaintea grecilor, o face nu pentru a uita de perfecţiunea Parthenonului, ci pentru a obţine o valoare mai mare, după părerea lui, decât această perfecţiune.

The Loss of Virginity (1890-91)

The Loss of Virginity (1890-91)

El nu se înrolează printre barbarii care au sfărâmat cu ciocanul statuile păgâne, ci printre cei care vor să spună altceva şi mai mult decât aceste statui. Păcatul este arta greacă ? Să înţelegem bine aceste cuvinte înşelătoare. Ele nu se îndreaptă împotriva lui Fidias şi a lui Praxitele, ci împotriva celor care s-au prosternat la picioarele lor. Păcatul este a te opri la arta greacă, vrea să spună Gauguin, a transforma arta greacă în religie unică şi artistul în preot al ei. Şi mai ales a transforma Academia în templu la care se predă această religie. Nu religia Eladei o combate, în realitate, Gauguin, ci superstiţia ei. El nu vrea ca arta să fie slujnica modelului grec, aşa cum în Evul Mediu filosofia a fost slujnica teologiei. Revolta lui împotriva artei greceşti este, de fapt, o revoltă împotriva celor care au găsit între ruinele Parthenonului nu un motiv de meditaţie, ci un lanţ.

Insurgentul ”sălbatec” este un admirator care ambiţii mai mari. El dansează pe ruinele artei greceşti, dar n-o face pentru că nu i-ar înţelege valoarea, ci pentru că ştie că nu va fi liber să caute altceva, câtă vreme nu va avea curajul să se desprindă dintr-o admiraţie tiranică şi fără rezerve. El se leagă de catarg ca Ulise, ca să nu urmeze sirenele artei greceşti. Strigă, pentru ca să nu întoarcă înapoi capul. Va privi drept în faţă, aşteptând să se ivească din apele oceanului, la orizont, conul dantelat al insulei Tahiti unde, odată ajuns, va scoate din bagaje reproducerile de pe Acropole şi le va aşeza în coliba lui la vedere. Cum să te sălbăticeşti când caii Parthenonului aleargă chiar în coliba ta de la tropice ?

Faaturuma (1891)

Faaturuma (1891)

Ca toată lumea, acest barbar războinic ştie ce valoare are Parthenonul, dar el simte că arta nu se poate mulţumi să murmure rugăciuni pe Acropole. A vorbi cu buzele de marmură ale statuilor greceşti poate fi un ideal doar pentru cei care n-au nimic de spus ei înşişi şi se mulţumesc să repete. Dar el, Gauguin, face parte dintre cei care vor să spună ceva nou. Şi pentru a căpăta curaj s-o facă, trebuie să strige încă o dată ca un barbar: Le péché c’est le Grec !

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1286 – 31.01.1980

01/03/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (III). OVIRI


The Vision After the Sermon (Jacob Wrestling with the Angel) (1888)

The Vision After the Sermon (Jacob Wrestling with the Angel) (1888)

N-ajunge să ai talent. Trebuie să ai ceva de spus. Şi numai cei care n-au avut nimic de spus şi s-au retras într-o insulă pustie au sfârşit prin a se sălbătici. Ceilalţi, dacă s-au dus într-o asemenea insulă, au făcut-o cu speranţa că într-o zi se vor reîntoarce printre oameni şi vor povesti ceea ce au sinţit în singurătate.

Gauguin s-a dus în Tahiti să împărtăşească efectiv viaţa indigenilor. Locuia ca ei într-o colibă, se hrănea ca ei şi începea să creadă în zeii lor. Umbla ca ei cu picioarele goale şi cu bustul gol, vânând în pădurea vecină şi pescuind thon în mare. Mai târziu a părăsit şi Tahiti, afundându-se în insulele Marchize printre foşti canibali. El da altă valoare mitului lui Anteu. Pamântul, zicea el, e partea obscură, sălbatecă, primitivă, din noi. Pentru a ne împrospăta forţele, trebuie să ne regăsim. Pe un autoportret, un profil în bronz, a adăugat lângă iscălitură cuvântul „oviri” care înseamnă în tahitiană „sălbatec”. Titlul unei sculpturi în ceramică, stranie, barbară, refuzată la Salonul din 1895, e acelaşi. Când a sinţit apropiindu-se moartea, Gauguin s-a adresat de la tropice unui prieten, rugându-l să-i trimită această sculptură pe care o lăsase la Paris, ca să fie aşezată pe mormântul său.

Breton Girls Dancing, Pont-Aven (1888)
Breton Girls Dancing, Pont-Aven (1888)

Până în ultima clipa, pictorul a fost consecvent cu orgoliul sau cu iluzia sa. Dar oare îl putem lua în serios când declară că e un sălbatec? Nu cumva sălbăticia lui e un mijloc, nu un scop? Înţeleg că întreaga legendă a lui Gauguin se sprijină, în fond, pe un cuvânt, însă dincolo de setea lui de a întineri arta, căutând-o la izvoare, nu mă pot împiedica să gândesc că el se afundă în insulele Oceaniei pentru a avea câştig de cauză în expoziţiile din Paris.

„Sălbatecul” are nevoie de recunoaştere. Şi dacă vorbeşte mereu despre o natură fericită în care vrea să trăiască, n-ar trebui să-i interpretăm cuvintele într-un sens prea comun. El e un artist, iar un artist ştie că arta se dăruie numai celor care îndrăznesc să sufere pentru ea, să rişte pentru ea şi la nevoie chiar să renunţe la fericire. Fără curajul de a înfrunta Minotaurul nu există artă. Înaintând pe culoarele labirintului, artistul n-are de ales. Singura sa speranţă este firul pe care-l deapănă în urma sa şi care, poate, într-o zi îl va ajuta să iasă la lumină. Aşa înaintează şi Gauguin. Ne declară că detestă civilizaţia de care fuge, dar deapănă şi el un fir nevăzut. Tot timpul cât înaintează spre izvoarele artei, e preocupat de ceea ce se întâmplă în urma lui. Vrea să ajungă dincolo de amintiri, dar, în secret, face asta ca să-şi întărească speranţa.

Les Miserables (1888)
Les Miserables (1888)

A întors spatele Parisului numai pentru că vrea să meargă mai departe decât ar fi ajuns pe bulevardele lui. Şi-a părăsit prietenii numai pentru că ţinteşte mai sus decât ei. Ocoleşte pe la tropice numai pentru că i se pare că astfel îşi scurtează drumul spre centrul misterios al gândului. Şi se întoarce în trecutul îndepărtat, cu intenţia de a înainta cât mai mult în viitor. Ca şi Diderot, e convins că tahitianul se apropie de originea lumii, în vreme ce europeanul se apropie de bătrâneţea ei. Aceasta l-a determinat să viseze nopţi tropicale în care să fie „liber, în sfârşit, să poată iubi, cânta şi muri”. Dar singura lui teamă e să nu fie uitat la Paris. Mai grav decât boala, mizeria şi singurătatea n-ar fi decât insuccesul în lumea pe care a părăsit-o. „Sunt un sălbatec”, ţine să repete Gauguin încăpăţânat, dar după eşecul expoziţiei organizate la Paris cu pânzele pictate în prima sa şedere din Tahiti sălbatecul acesta plângea ca un copil. În fond, el nu căuta în pustnicia tropicală altceva decât Cézanne în sihăstria de la Aix. Şi în timp ce vitupera împotriva artificiilor vieţii pariziene, devora în fiecare lună o revistă simbolistă rafinată ca Mercure de France.

În sinea lui, „sălbatecul” râde, poate, uneori. Într-o zi, opera lui va cuceri Parisul. Gauguin este un Rastignac plecat la tropice, care îşi ia aureola de sălbatec visând în realitate laurii artei. Şi ai gloriei, fireşte. Chiar dacă el scrie „Gloria, ce cuvând zadarnic, ce recompensă zadarnică”, făcându-ne o clipă să credem că vrea să meargă mai departe nu numai de civilizaţie, ci şi de glorie.

La Belle Angele (1889)
La Belle Angele (1889)

Dealtfel, prin chiar vocaţia ei, arta nu poate năzui spre sălbăticie şi amnezie. Pentru că nu există artă adevărată fără speranţă. Chiar când artistul caută această speranţă în deznădejde. Căci disperarea artei nu este decât strigătul negru al unui artist rănit de moarte care nu se poate hotărâ pentru nepăsare. Şi tocmai de aceea, oamenii se pot sălbătici, dar arta nu. Există barbarie şi în plin secol XX, există barbari, există şi o artă barbară, dar barbaria artei ar însemna altceva. A te sălbătici înseamnă în artă a renunţa la speranţă şi nici un artist adevărat nu va putea privi cerul, arborii, nisipul, marea, fără să le ceară nimic în schimb.
Un sălbatec autentic nici n-ar avea nevoie să-şi dovedească sălbăticia, să şi-o afirme permanent. Ce-l interesează ce spune lumea despre el? În timp ce „sălbatecul” Gauguin aşteaptă laurii din partea lumii pe care o acuză, demonstrându-ne că artistul se poate răzvrăti împotriva societăţii, dar nu poate trăi cu totul în afara ei; că artistul se poate cufunda în singurătate, dar păstrând speranţa că va ucide Minotaurul şi va ieşi din labirint.

Sălbăticia lui Gauguin nu mi se pare de aceea o formă de renunţare, ci o formă de a spera. El vrea să întinerească arta, s-o elibereze de rutină, nu s-o sălbăticească. Vrea să se afunde în jungla tropicală pentru a cuceri intrarea la Luvru. Şi nu e, în aceste condiţii, sălbăticia o mască? Un drum pe care Gauguin vrea să oblige destinul să dea dreptate artei lui? Dincolo de aerele sale de sălbatec, Gauguin gândeşte, de fapt, ca toată lumea. Are nevoie de sălbăticie doar pentru a merge dincolo de convenţii. Cum spune el, dincolo de caii de marmură ai Parthenonului.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1285 din 24.01.1980

15/02/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (II). A DOUA CAPCANĂ: EXOTISMUL


Still Life with Profile of Laval (1886)

Still Life with Profile of Laval (1886)

Dar, ar fi trebuit, poate, să încep cu o mărturisire. N-aş fi crezut odinioară, când am făcut o pasiune pentru pictura lui Gauguin, că nu pricepeam bine obiectul pasiunii mele. Eram convins de motivele care mi-o explicau şi, în ruptul capului, n-aş fi acceptat că ele ar fi putut fi greşite. Un artist care renunţă la tot pentru arta lui, care ia vaporul pentru a se duce într-o insulă îndepărtată la tropice în căutarea izvoarelor artei, ce poate fi mai potrivit pentru o imaginaţie dornică să ardă?

Grecia antică mă atrăgea atunci prin lipsa de prejudecăţi cu care sărbătorise trupul omenesc şi nu vedeam în asta o pricină ca să mă contrarieze strigătul de luptă al lui Gauguin împotriva ei. Nu urcasem încă pe Acropole şi nu devenisem între ruinele Parthenonului rob. Încă nu ştiam că nu vom găsi nicăieri ceea ce nu vom găsi la îndemâna noastră şi că nu e nevoie să vânturăm mările pentru a descoperi ceea ce era firesc să cunoaştem de la bun început. Credeam în fascinaţia orizontului şi că toate corăbiile mă aşteptau.

E drept că unele lucruri în povestea lui Gauguin mi s-au părut încă de pe atunci suspecte. Ce rost are să scrii noaptea, într-o natură care n-a cunoscut încă păcatul, că „suferinţa ascute geniul”? Cum se împacă aceste vorbe cu imaginea unui Don Quijote tropical, a unui Rousseau al picturii? Şi ce era acel episod straniu când pictorul s-a urcat pe un munte înghiţind o doză mare de arsenic, încercând să se sinucidă? Asta tocmai când terminase celebra lui pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?

Blue Trees (1888)

Blue Trees (1888)

Nu era primul care-şi punea aceste întrebări cărora Schopenhauer le dăduse răspunsuri sumbre. Dar noi care am învăţat despre Schopenhauer în timp ce risipeam dragostea fără nici o măsură în jurul nostru n-am avut nici un respect pentru filosofii sumbri. Dincolo de paginile pe care eram obligaţi să le citim, ei nu ne-au spus nimic. Să deteşti lumea când degetele simt cu voluptate cum se sfărâmă sub apăsarea lor fructul? Ce prostie. În schimb, Gauguin ne atrăgea. El ne chema în împărăţia aventurii. Eram tineri şi visam să colindăm lumea, cum să-i întoarcem spatele? Rembrandt, care a privit toată viaţa cum plecau corăbiile din portul Amsterdam fără să fie tentat niciodată să se îmbarce pe vreuna din ele, ni se părea de neînţeles.

Şi, de fapt, ce înseamnă „a înţelege” când totul în logica noastră era atât de simplu? Espérer c’est presque vivre, spunea Gauguin într-una din scrisorile lui, dar acestea nu erau vorbe să fie reţinute la douăzeci de ani când „aproape a trăi” reprezenta un nonsens.

În cele din urmă reuşeam totdeauna să trec peste nedumeririle de moment provocate de amănuntele tulburi din viaţa lui Gauguin. Era destul să revăd pictura lui pentru ca imaginaţia să lucreze din nou. Visam în faţa culorilor lui sonore, pline de miresme enigmatice. Nu ştiam mare lucru despre om, despre privaţiunile la care s-a supus singur, dar mă atrăgea pictura lui. Şi ani de zile am trăit, din pricina acestui fachir romantic, cu senzaţia că fericirea are palmele mirosind a fructe de mango şi stă tolănită pe un nisip abrutizat de soare… De câte ori mă gândesc la impresiile mele de-atunci, regret că le-am pierdut. Dar nu suntem noi de vină că treptat ne pierdem candoarea. Şi, apoi, fiecare vârstă are privilegiile şi opacităţile sale, poate…

Les Alyscamps, Arles (1888)

Les Alyscamps, Arles (1888)

Mai târziu, mi-am dat seama că, atras de aureola aventurierului, l-am înţeles greşit pe pictor. Mă cucerise partea exotică a operei sale de la tropice, în vreme ce, pentru a ne apropia de ea, aceasta e probabil principala capcană de care trebuie să ne ferim. Sau cel puţin aşa cred acum, după ce viaţa m-a învăţat că un drum obişnuit, de câteva sute de metri, ne poate duce uneori mai departe decât un vapor care ar colinda mările şi oceanele. Nu mă mai mir când citesc că Rembrandt îl sfătuia pe un tânăr pictor să cunoască întâi minunile din jurul său şi numai după aceea, dacă îi va mai rămâne timp, să cutreiere lumea.

 

Îi admir mai departe pe exploratori, dar am învăţat să-i iubesc pe cei care cultivă pământul. Ştiu că Renoir îşi bătea joc de reveriile tropicale ale lui Gauguin exclamând „Se poate picta atât de bine la Batignolles!” Cu alte cuvinte, ce să cauţi atât de departe ceea ce un artist adevărat găseşte oriunde? Şi numai faptul că nu vreau să cad în păcatul celor care, neavând o vocaţie sau o nebunie, le dispreţuiesc la alţii mă opreşte să-i dau dreptate. Căci în sinea mea mă simt ispitit să cred că Gauguin a făcut drumul până în Tahiti pentru a ajunge acolo unde Rembrandt ajunsese stând neclintit în Amsterdam.

Ar fi destul să invoc titlul pascalian al acelui tablou pe care Gauguin l-a vrut, când era bântuit de gândul sinuciderii, un fel de testament spiritual. Filosofii olandezului şi-au pus şi ei aceleaşi întrebări. De aceea, poate, dacă altădată visam să mă îmbarc într-o zi pe un vapor care să mă ducă în Tahiti pe urmele lui Gauguin, ulterior i-am  opus cu oarecare ostentaţie exemplul lui Rembrandt. Ce nevoie mai avem, mi-am zis, să căutăm aiurea ceea ce n-am fost în stare să găsim în noi înşine? Şi ce rost are să ne imaginăm paradise pierdute când o seară normală ne-ar putea, cu puţin noroc, dărui mai mult decât o iluzie? Am auzit prea des spunându-se că arta modernă are nevoie de un limbaj nou ca să nu fiu ispitit să gândesc uneori că se poate vorbi despre fericire şi cu imagini uzate, dacă ştim să dăm acestui cuvânt toată greutatea necesară. De ce-ar trebui căutat într-o împărăţie a ierburilor ceea ce nu depinde decât de noi înşine? Printre palmieri sau printre sălcii speranţa are aceeaşi culoare.

At the Cafe (1888)

At the Cafe (1888)

De aici nu mai era decât un pas până la altă capcană. De a-l crede pe Gauguin un sălbatec, cum se pretinde el.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1284 din 17.01.1980

10/02/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (I). PRIMA CAPCANĂ: LEGENDA


Les Miserables (1888)

La nouă ani, Gauguin se gândise să fugă într-o pădure cu o batistă umplută cu nisip legată la capătul unui băţ. De ce avea nevoie oare de acest pumn de nisip? Ca să-şi facă un mic deşert personal în care să domnească? Dacă micul prinţ al lui Saint-Exupéry ar fi avut această idee, ea ni s-ar fi părut fermecătoare. În schimb, în biografia unui artist care va fugi într-o zi din Europa la tropice ea sună ca o profeţie stranie. Chiar dacă la patruzeci şi trei de ani, cât avea Gauguin când s-a îmbarcat la Marsilia pentru Tahiti, nu-i mai era de ajuns un pumn de nisip şi avea nevoie să pună un ocean între o civilizaţie în care nu mai credea şi himerele sale de sălbatec al artei.

Ciudat destin care a hrănit legenda, pentru ca şarpele să se întoarcă să-şi muşte coada. Căci despre povestea fostului funcţionar de bancă, afundat în jungla polineziană, s-a scris mai mult decât despre valoarea adevărată a picturii lui. El a devenit un caz exotic recreat  de legenda sa, poate chiar unealta unei eredităţi tulburi, un somnambul stăpânit de reverii tropicale. Paradoxal, rolul şi-a devorat parcă actorul. Biografia nu se mai mulţumeşte să explice opera. Vrea să ocupe singură scena. Ca şi cum, la sfârşitul aventurii sale, Gauguin şi-ar fi putut arunca pe fundul oceanului tablourile. Ne-ar fi fost de ajuns povestea lui. Enigmatică şi bizară ca idolul din spatele pictorului în „Autoportret cu idol”.

Lumea o va asculta întotdeauna fascinată, căci întotdeauna va fi nevoie de aventurieri pentru cei care duc o viaţă prea searbădă şi de un anumit soi de legendă pentru cei care n-au curaj să viseze decât citind romanele lui Pierre Loti. Si, poate, niciodata legenda unui artist n-a fost atat de aproape de iluzia ca poate deveni scop  si poate dainui singura. Ce sa mai cautam in muzee cand povestea ne cheama pe puntea unui vapor? E destul, parca, sa ni-l inchipuim pe Gauguin privind cerul tropical ca si idolul tahitian, fara sa astepte nimic, urmarind cum vantul sterge spre seara dara de fum a unui vapor care a plecat fara sa aiba nici o destinatie. In clipa urmatoare, imaginatia noastra va face sa danseze mirajele unui paradis imemorial cu parfumuri incinerate la soare si cu o inocenta pe care n-o mai gasim nicaieri, dar o cautam pretutindeni

E adevarat ca Gauguin insusi poarta o vina in aceasta privinta. Viataa lui nu e lipsitaaa de un anumit gust teatral, de o regie romantica discutabila, ca sa nu spun dubioasa. Intre cele doua calatorii in Oceania, umbla prin Paris imbracat extravagant, starnind zambetele trecatorilor. Avea o enorma mantie albastra, manusi albe, tivite cu argint, exhiba un baston decorat de el   insusi cu sculpturi barbare si cu o perlaa incrustata in lemn si era insotit peste tot de o mulatra javaneza care purta o maimuta mica pe umar. Pe poarta atelierului sau din Montparnasse, unde isi primea prietenii in compania unui papagal, scria in limba maori Te faruru, “Aici se iubeste”.

Dar nu ostentatiile dau masura unui artist. Si n-ar trebui sa-i reprosam lui Gauguin decat ca, vrand sa puna legenda in serviciul picturii sale, a lasat-o uneori sa-I estompeze opera. In definitiv, exista ceva mai grav decat indiferenta pe care a vrut s-o combata el: sa vedem numai mijloacele prin care a reusit asta.

Nude Study, or Suzanne Sewing (1880)

Langa idolul tahitian, pictorul are mai degraba aerul unui matelot. Ceva intre trubadur si pirat. Si-a atintit spre noi privirea ascutitta si cam artagoasa, fiind gata parcaaa sa-si apere la nevoie credinta si cu pumnii. E cel mai intransigent dintre neintelesi, ni se spune, dar ce-ar trebui oare inteles? Cine e, defapt, acest artist contradictoriu si controversat? Un Pierre Loti al picturii? Poate doar pentru cei care se opresc la miresmele exotice din opera sa. Un aventurier? Cand se urca pe vapor, Gauguin isi tranteste bagajul sa se auda in toate saloanele din Paris. Oscar Wilde isi putea permitee sa traverseze bulevardele cu un crin in mana. Fostul marinar prefera sa tropaie pe puntea vaporului cu sabotii sai, dar el nu pleaca sa caute aur, ci un limbaj nou in arta. E un salbatec, care s-a simtit in exil la Paris, cum vrea sa fie considerat? Desi se trage, pe linie materna, dintr-un vice-rege peruvian, locul sau nu e in hotelurile somptuoase. Viseaza o colibaa sub un cer fara iarna, intr-o natura fericita unde a trai inseamna a canta si a iubi, a bea cand ti-e sete si a intinde mana spre un fruct cand ti-e foame. Si striga in gura mare  le péché c’est le Grec! Dar in bagajelee sale ascunde fotografii ale frizei Parthenonului.

E un copil care-si demonteaza jucariile pentru a-si face altele, cum pretinde Strindberg? Si care, in ciuda tuturor, prefera sa vada cerul in rosu, nu in albastru? Poate ca acest copil mare, cu umeri lati si figura de pirat, care nu-si gaseste linistea nicaieri, nu stie prea bine ce vrea. Dar el n-are nici o indoiala ca-i lipseste ceva cand ridica din praf steagul himeric al lui Rousseau. E un nostalgic al paradisului pierdut? Eternul Robinson dornic sa faca o baie de preistorie? Sau, cum insinueaza unii, un vanator de glorie care pleaca in Tahiti doar pentru a starni in jurul sau o publicitate pe care mijloacele obisnuite i-au refuzat-o? De ce atunci e persecutat acest aventurier de ideea Golgotei? Mainile fostului marinar simt, poate, nevoia de cuie. Si cum nimeni nu se grabeste sa-l rastigneasca o va face singur. Undeva în singurătatea luminoasăa a tropicelor. Când pumnul de nisip din batistă va deveni deşert.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1283 din 10.01.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: