SERTARUL CU GANDURI

23/09/2018

Octavian Paler – Un Bacovia pictor – 1


Munch - The-Scream (1893)

Munch – The-Scream (1893)

   Două lucruri m-au apropiat de pictura lui Edvard Munch. Mai întâi impresia că universul acestui norvegian tăcut răspundea unor înclinări de tinereţe când am visat să fac o călătorie la poli, să străbat deşerturile de gheaţă, ca Nansen; proiect naiv în care, probabil, niciodată n-am crezut serios, dar la care n-am renunţat  cu totul decât în ziua când mi-am descoperit dragostea pentru plajele calde. Apoi, asemanarea ciudată a pictorului, în autoportretul din 1895, cu Bacovia. Aceeaşi mască amară şi aceeaşi singurătate iremediabilă întipărită pe faţă ca un destin. Mă mir de mulţi ani cum nu s-a gândit nimeni să facă o ediţie “Bacovia” ilustrată cu reproduceri din Munch; ea ne-ar demonstra cum ar arăta poezia bacoviană tradusă în pictură.

Astăzi am motive să mă simt şi aproape  şi departe de această pictură. Şi voi încerca să mă explic.

Mă uit la Ţipătul lui Munch. Pe un pod, o femeie care ţipă. E îngrozită sau disperată. În spatele ei, ceva mai departe o pereche îşi continuă, netulburată, mersul. Deasupra, desfăşurat ca un curcubeu strident şi anxios, ţipătul a devenit cer. Câţi îl aud ? Şi dacă îl aud, câţi sunt dispuşi să înţeleagă ? Şi dacă înţeleg, căţi izbutesc să nu-l uite ? Şi dacă nu-l uită, câţi trag de aici o concluzie ? Nu ştiu.

Mai bine să mă întreb altfel. Ce poţi să faci în faţa unui ţipăt ? Un singur lucru decent: să taci. Să taci şi să asculţi. Să asculţi şi să înţelegi. Să înţelegi şi să nu uiţi. Să nu uiţi şi, dacă poţi, să tragi o concluzie. Şi ce concluzie se poate trage dintr-un ţipăt ? În primul rând că el există. Oricât ne-ar repeta filosofia ca omul este visul suprem al naturii, iată că nu există numai chiotul de bucurie şi murmurul fericit. Există şi ţipătul. Un pictor care pictează ţipătul trebuie crezut în aceeaşi măsură ca Fra Angelico despre care ni se spune că plângea de fericire colorând mantaua uneia din madonele sale. Dacă un om ţipă, înseamnă că uneori există motive ca oamenii să ţipe şi că arta ne invită să reflectăm la aceste motive. Căci dacă istoria este marturia a ceea ce s-a petrecut pe pământ, arta este mărturia a ceea ce s-a petrecut în inima oamenilor.   

Munch - Anxiety (1894)

Munch – Anxiety (1894)

Ţipătul acesta e cu atât mai strident cu cât se ridică într-o imensă tăcere. Personajele lui Munch sunt aproape totdeauna un bărbat şi o femeie. Şi aproape totdeauna femeia se găseşte puţin înaintea bărbatului. Ele stau, de obicei, pe un ţărm dincolo de care nu ştim ce se întâmplă; la ţărmul unei mări sau al unei întrebări pe care şi-au pus-o cu o clipă înainte. Care ? Inutil să aşteptăm un răspuns. În aceste tablouri nimeni nu aşteaptă nimic, nu speră nimic şi nu spune nimic. Siluetele bărbaţilor şi femeilor se feresc de ceva care le ameninţă în taină, o boală, moartea, o teamă, n-au încredere decât în tăcere şi în singurătatea lor în care plutesc ca într-un acvariu. Aşa e şi perechea din spatele femeii singure care ţipă.

Între ţipete şi tăceri nu există nimic la Munch. Pictorul nu ştie să vorbească normal. Şi, uneori, tăcerea este ea însăşi un ţipăt. Izbuteşte să-ţi ardă ochii. Dar cum să vorbeşti normal când nu trăieşti normal ? Chiar fără să cunoşti nimic din biografia lui Munch, ştii că sunt împrejurări când un artist vulnerabil nu mai poate fi discret, când sensibilitatea sa devastată nu mai are destulă putere să-şi controleze reacţiile. Atunci strigătul izbucneşte violent şi obosit. El îngheaţă în aer şi se transformă în tăcere.

Gide vorbeşte undeva de memoriile unui orb din naştere care se raporta continuu la senzaţii vizuale, de forme şi culori, pe care, evident, nu le cunoscuse niciodată. Dar când un pictor pictează un ţipăt, el nu poate fi ca orbul de care vorbeşte Gide. El nu se referă la lucruri cunoscute doar din auzite. Şi de multe ori tocmai asta îl ajută să ne cutremure.

Munch - Ashes (1894)

Munch – Ashes (1894)

   Tocmai asta ? Să ne oprim puţin. Atunci înseamnă că suferinţa, odată devenită artă, nu ne mai interesează ca suferinţă, ci ca artă ? Eterna problema de care ne lovim mereu dacă vrem să nu rupem morala de estetica. Unul dintre cele mai des invocate exemple despre transformarea umilinţei în arta este cel al aristocratului Oscar Wilde care, de la Savoy, s-a trezit direct la închisoare. Şi de abia atunci a fost în stare să scrie De profundis. Dar acest exemplu, ca şi altele, ne poate arăta un singur lucru: că arta a plecat adesea de la suferinţă, ceea ce nu e totuna cu a spune că arta e datoare suferinţei. Nici Don Quijote n-ar fi existat, poate, dacă Cervantes n-ar fi făcut închisoare. Nici Divina Comedie n-ar fi existat, în forma în care o cunoaştem acum, dacă Dante n-ar fi fost exilat. Numai că ajunşi aici trebuie să refuzăm şi ispita de a consimţi că tristeţea trebuie să fie condiţia creaţiei şi orgoliul de a crede că artistul poate depăşi răul prin creaţie. Îl poate exorciza, îl poate învinge prin creaţie, dar atât. Nu-l poate stârpi; se poate ridica deasupra lui. Ceea ce a făcut şi Munch. Ţipătul lui se ridică deasupra suferinţei. Ţâşneşte din suferinţă ca un jet de lavă. Şi e victoria, singura pe care a putut-o obţine, împotriva suferinţei.

Ca şi la Bacovia.

Dar să privim autoportretele patetice de la sfârşitul vieţii lui Munch. Învingătorul e obosit. Nu-şi mai suportă victoria. E chiar dezgustat de ea.

Se întâmplă, într-adevăr, ca învingătorii să semene uneori cruciaţilor lui Delacroix la intrarea în Constantinopol, să nu mai fie capabili de bucurie. Victoria le-a cerut prea multă energie, un effort prea mare şi au obosit.

Publicat în Revista „Flacăra” nr. 1372 – 24.09.1981

03/01/2016

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (17). Ce este un artist damnat ? (2).


” … fiindcă m-am plimbat prin această lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea obligaţia de a-i lăsa ca semn de recunoştinţă câteva amintiri sub formă de tablouri” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - A Group of Cottages (1890)

Vincent Van Gogh – A Group of Cottages (1890)

– Nu-mi plac biografiile. Am sentimentul că privesti prin gaura cheii, îmi spunea cineva.

– Şi eu cred că toţi cei care au ţinut să ne spună cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la spital cu ceea ce era muritor în Eminescu şi-au îngăduit prea mult în numele adevărului. Sau că a scormoni prin viaţa lui Michelangelo după amănunte echivoce e o treabă imundă, un delict deplorabil şi indecent. Dar discreţia şi decenţa sunt una şi iertarea este alta. A uita unele lucruri înseamnă a ierta ce s-a întâmplat.

– Citind biografii, oamenii scotocesc după asemănări cu ei. Mizerabil !

– De ce e mizerabil ? Poate că acesta e singurul mod de a primi lecţii.

– Oamenii vor lecţii ? Nici vorbă. Vor să găsească şi la alţii mizeria pe care o au ei în suflet.

– Eu cred că e în folosul nostru să scotocim după asemănări, cu condiţia că asemănarea să ne înalţe pe noi, nu să-l coboare pe cel a cărui viaţă o cercetăm.

– Lumea învinuieşte indiferenţa şi opacitatea care l-au înconjurat pe Van Gogh şi le practică în continuare faţă de alţii. E inutil, vorba lui Van Gogh, tristeţea va dura toată viaţa.    Vincent Van Gogh - A Pair of Leather Clogs (1898)

– Valéry spunea despre biografia lui Leonardo: “În ceea ce mă interesează cel mai mult, ea nu mă învaţă absolut nimic “. Eu aş putea spune că în ce mă interesează cel mai mult, Van Gogh mă învaţă aproape totul.

– Adică ?

– Există multe asemănări între Van Gogh şi celălalt mare olandez, Rembrandt. Dar poate cea mai importantă e aceasta: cu cât sunt mai singuri, cu atât în privirile lor arde mai intens acea flacără căreiă nu ştim ce alt nume să-i dăm decât cel al iubirii.

– Nu e ilogică iubirea care se cufundă în singurătate ?

– Iubirea e ilogică numai pentru logica acelora care n-o înţeleg. Ea e în stare să reducă lumea la doi oameni, pustind totul în jur şi arzând ca o flacără în mijlocul acestui deşert pe care l-a construit singură şi pe care-l cultivă cum vrea şi cum poate.

– Nu înţeleg ce vrei să demonstrezi.

Vincent Van Gogh - Autumn Landscape with Four Trees (1885)

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape with Four Trees (1885)

   – Ceva foarte simplu. Că iubirea nu intră neapărat în contradicţie cu singurătatea. Poţi să locuieşti într-un deşert cu inima sufocată de tandreţe.

– În cazul lui Van Gogh abia detunătura pistolului cu care şi-a luat viaţa a atras atenţia asupra lui.

– Aceasta n-a fost vina lui Van Gogh.

– Lumea s-a învăţat să acorde numai compasiuni postume.

– La un moment dat, Van Gogh putea să declare în stilul lui Dostoievski: “Eu sunt singur, în timp ce ei, ei sunt toţi”. Şi totuşi, acest apostol al utopiei, căruia lumea nu i-a dat decât indiferenţă, şi-a incendiat viaţa fără să-l vadă nimeni. E semnificativ că el a văzut în Christos un artist. Ceva în genul lui Rembrandt. Dar e şi mai semnificativ că a rămas până la sfârşit “nebun de pictură”. El e primul care-mi vine în minte când mă gândesc la faptul că de la o vreme i s-a cerut artistului mai mult decât să coboare de pe trepte în arenă; i s-a cerut uneori să ia locul martirului şi să aştepte leul. Dar în acelaşi timp e primul care le strigă celor de pe trepte fraternitatea lui. A plecat lăsând în urma lui o dâră de sânge în praf, dar şi sute de pânze în care a strigat ceea ce n-a auzit nimeni. Să recunoaştem că într-o lume în care tristeţea seamănă pentru unii a insinuare, nu e puţin acest exemplu.

Acum pot să formulez mai limpede al doilea motiv care mă împiedică să văd în Van Gogh un artist damnat. Olandezul a fost unul din marii solitari ai picturii. Poate cel mai mare. Exilul său în singurătate a fost la fel de lung ca şi viaţa sa. Dar Van Gogh şi-a transformat exilul în punte spre cei care l-au împins în exil.

În singurătate, el ridică mereu vela Dragostei. Şi chiar dacă nimeni nu-l ascultă, el repetă că dragostea deschide închisoarea.

O deschide pentru a constata însă că există o altă închisoare mai mare în care lumea s-a baricadat ca să se descotorosească de el. Înlăuntrul acestei închisori sunt muzeele şi gloria. Va ajunge la ele după moarte. Câtă vreme trăieşte, accesul e interzis. Poate că lumea n-are timp decât pentru artişti celebri. A înţelege cere timp şi ea n-are totdeauna timp. Ceea ce e nemuritor în el, dacă e rentabil, va forma obiectul grijii postume.

Vincent Van Gogh - Avenue of Poplars in Autumn (1884)

Vincent Van Gogh – Avenue of Poplars in Autumn (1884)

   Dar nu e indecent în aceste condiţii să i se pună lui Van Gogh eticheta de “artist blestemat” ? Nu cumva o asemenea etichetă nu e decât încă un abuz al unei lumi care l-a somat adesea pe artist să n-o deranjeze, iar după moarte l-a canonizat ?

Pictorul doarme acum alaturi de Théo, într-un colţ al cimitirului din Auvers, dincolo de care încep lanurile de grâu. Hanul unde a murit se cheamă “La Van Gogh”. Asta aduce clientelă. Iar cât priveşte visl lui Van Gogh ca lumea să trăiască mai muzical, ce se poate spune ? Îmi vine în minte ce nota în jurnalul său Ludovic al XVI-lea în ziua când era cucerită Bastilia: “Rien”. Aşadar, nimic.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1345 – 19.03.1981

01/01/2016

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (16). Ce este un artist damnat ? (1).


” În orice caz n-am făcut rău nimănui” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - The Church in Auvers-Sur-Oise, c.1890

Vincent Van Gogh – The Church in Auvers-Sur-Oise, c.1890

   Există multe moduri de a nu înţelege un artist. Celmai simplu e să-l declari “ciudat” sau “nebun”, adică altfel decât tine care eşti un om normal şi nu-ţi duci degetele în flacără deoarece ştii că flacăra arde.

Pentru cazurile mai grave, există nimbul sumbru de “artist damnat”. Formula sună ca un avertisment. “Atenţie, puneţi-vă măsţile de tifon. Pericol. Şi nu vă apropiaţi prea mult. Există nefericiri care emit radiaţii mortale. Un «blestemat» trebuie, desigur, compătimit, dar atât. Prea multă înţelegere e contrară igienei. E, poate, crud cordonul sanitar care trebuie să ne despartă de acest nefericit, dar nu există altă soluţie”.

Poate că aşa au gândit şi locuitorii din Arles când au semnat petiţia prin care primarul oraşului era rugat să nu pună în pericol liniştea şi securitatea concetăţenilor săi lăsându-l în libertate pe olandezul nebun care­-şi tăiase urechea în faţa oglinzii. Societatea, îşi vor fi zis ei, nu e de vină că soarta a fost potrivnică unor asemenea nefericiţi. ea are toată solicitudinea, dar ce altceva poate face pentru ei decât să le pună la dispoziţie ospiciile şi azilurile sale ?

În fond, ce este un “artist damnat” ? Şi este oare Van Gogh un artist damnat aşa cum ni se repetă mereu ?

S-ar părea că singurătatea e un semn obligatoriu pentru un asemenea tip de artist, şi cum nimeni n-a fost mai singur decât Van Gogh între naştere şi moarte, n-ar fi nici un obstacol să le dăm dreptate celor care-l socotesc pe olandez chiar artistul damnat prin excelenţă. Dar există cel puţin două motive care mă determină să ezit şi, mai mult, să cred că există aici riscul unei indecenţe.  

Vincent Van Gogh - Trandafiri - 1890

Vincent Van Gogh – Trandafiri – 1890

 

Primul motiv priveşte singurătatea însăşi. În Mexic, legendele spun că arborele universului are două braţe, unul al dragostei, altul al durerii. Şi poate că fiecare artist este în felul său un asemenea arbore. Căci el îşî obţine tocmai în singurătate dreptul de a iubi, iar uneori se ratează nu pentru că n-a ştiut să fie solidar, ci pentru că n-a ştiut să fie singur.

El nu s-a cufundat destul de adânc în adevărul singurătăţii lui pentru ca mărturia pe care o oferă celorlalţi să fie cât mai arzătoare. Pe scurt, problema principală care se pune din acest punct de vedere unui artist nu este, probabil, aceea de a se mântui de singurătate, ci de a ţine o cumpănă dreaptă între singurătate şi solidaritate. El are nevoie de amândouă împreună. Îmi aduc aminte sfârşitul acelei proze a lui Camus în care artistul Jonas moare lăsând un singur tablou constând dintr-o pânză albă pe care a scris cu sângele său un singur cuvânt, din care lipseşte o literă însă, astfel că nimeni nu ştie dacă a vrut să scrie “solitar” sau “solidar”.

Într-un fel, aceasta e problema fiecărui om. Dar ea se pune, poate, în mod diferit pentru artist. Şi poate tocmai de aceea lipsea o literă în cuvântul scris cu sânge de Jonas, pentru că artistul trebuie să fie solitar şi solidar în acelaşi timp. El trebuie să împace ceea ce e de neîmpăcat. Să trăiască la o răspântie, între “da” şi “nu”, între “eu” şi “noi”. Aici el e solitar în sensul că nu depinde de nimeni. Şi e solidar în sensul că se simte îndatorat tuturor. Dacă ar lăsa să prevaleze singurătatea sa, ar renunţa treptat să mai vorbească şi ar sfârşi prin a deveni mut. Dacă ar renunţa la adevărurile sale cele mai intime şi mai profunde, ar sfârşi prin a repeta numai ceea ce aude la alţii.

În acelaşi timp, singur şi solidar, el trebuie să-şi caute un loc cât mai adevărat la această răspântie, invăţând să-şi suporte singurătatea şi totodată s-o limiteze. Când îşi face autoportretul, e întors spre partea lui de umbră. Când ridică privirea, arborele are din nou două braţe care în realitate sunt, ca în labirint, două sensuri ale aceluiaşi drum.

Vincent Van Gogh - Wheat Stacks with Reaper (July, 1890)

Vincent Van Gogh – Wheat Stacks with Reaper (July, 1890)

   La un artist damnat această cumpănă e stricată. Echilibrul s-a surpat. Singurătatea a devenit un exil perpetuu, iar solidaritatea nu mai este cu putinţă. Un artist damnat locuieste oriunde în exil. De aceea el îşi asumă singurătatea ca pe un blestem, ca pe un păcat ce i-a fost impus. Lipsit de orice şansă de consolare, el nu mai găseşte altă cale decât să-şi strige blestemul, transformându-şi singurătatea în invectivă la adresa lumii, care l-a forţat să bea paharul până la fund. Dispreţuit, el dispreţuieşte. Lovit, devine sarcastic. Azvârlit în infern, îşi face coroană din flăcări. Izolat în deşert, face din deşertul său un steag negru pe care-l flutură chiar dacă nu-l vede nimeni.

Un asemenea artist este, ca Minotaurul, prizonierul blestemului său. Orice ar face, nu poate evada din exilul în care trăieşte. Locuieşte chiar în centrul labirintului şi, tot ca Minotaurul, e victimă şi monstru în acelaşi timp. Altfel spus, e profund echivoc. Temut şi compătimit. Lumea nu-i acordă tandreţea pe care o râvneşte decât după ce îl răpune. E stigmatizat de un păcat pe care nu-l va expia niciodată.

Şi pentru că rănile sale nu se cicatrizează, şi le deschide mereu. Dacă nu-şi poate ispăşi vina, şi-o strigă cu orgoliu şi învinuieşte întreaga lume. Rămas fără prieteni, îi alungă şi pe cei care îl mai caută. Persecutat de ideea că eşecul său este iremediabil, şi-l alege ca ţintă. Şi uneori, ca eşecul să fie total, se sinucide. Sau îşi oferă singur braţele pentru a fi crucificat. Căci de pe cruce va putea să conteste lumea care l-a răstignit, acuzând-o de ipocrizie, de meschinărie şi mediocritate.

Disperat, el nu mai poate crede decât în disperarea sa. Căci contestaţia sa nu mai vrea să cruţe nimic. Damnatul caută apogeul durerii. Se rostogoleşte în abisul său. El strigă ca Nietzsche: “Slăvesc pe Domnul, c-a făcut cea mai stupidă lume”.

Cee adevărat din toate acestea în cazul lui Van Gogh ? Răspunsul mă duce la al doilea motiv pe care am vrut să-l invoc.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1344 – 12.03.1981

15/11/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (15). Un muribund liniştit.


Van Gogh - Self-Portrait, Autumn (1886)

Van Gogh – Self-Portrait, Autumn (1886)

   ” Doar înşelăndu-te găseşti uneori drumul bun” – (Van Gogh)

Fiica hangiului Ravoux căreia Van Gogh i-a făcut portretul, Femeia în albastru, a povestit mulţi ani după tragedie cum s-au petrecut lucrurile. Ca în toate zilele, Van Gogh s-a dus dis-de-dimineaţă să picteze pe câmp. La prânz s-a întors şi după-amiază a plecat din nou. Nimic în atitudinea lui nu lăsa să se întrevadă ce va urma.

Hangiul uitase de pistolul pe care i-l împrumutase ca să împuşte corbi. S-a alarmat numai când a văzut că pictorul n-a venit ca de obicei la ora cinei. Au cinat fără el şi pe urmă, cum era zăpuşeală, au ieşit afară să se răcorească.

Atunci a apărut Van Gogh. A trecut prin faţa lor ca o umbră, fără să spună un cuvânt şi fără să privească pe nimeni. Împleticindu-se, a traversat sala de jos cu paşi mari şi s-a urcat pe scară în mansarda lui ţinându-se de coaste ca un om pe care-l durea ceva. Intrigat, hangiul s-a dus ceva mai târziu să vadă ce face “domnul Vincent”.

L-a găsit întins pe patul strâmt de fier, întors cu faţa spre perete. N-a răspuns când l-a invitat să coboare la masă. “Ce aveţi ?” a insistat Ravoux. Atunci, Van Gogh s-a întors şi i-a arătat la piept gaura însângerată lăsată de glonţ. “Ce-aţi făcut ?” s-a speriat hangiul. “M-am împuşcat, răspunse Vincent. Să sperăm că n-am ratat”. A fost chemat în grabă un doctor.

Când acesta a venit la căpătâiul său, pictorul i-a spus: “Cred că m-am terminat. Ce ziceţi ?” Cum doctorul îi adresa vorbe încurajatoare, el mormăi cu o tristeţe flegmatică. “A, bine… Pot să fumez ? Vreţi să-mi daţi pipa din buzunarul hainei ?”. Spre seară, jandarmii s-au prezentat să facă ancheta reglementară. Dar după ce le-a replicat că nu priveau pe nimeni motivele care l-au împins să se sinucidă, Van Gogh a refuzat cu încăpăţânare să le dea cea mai mică explicaţie. S-a închis în muţenie, fuma şi nu-I mai vedea pe jandarmi.  

Van Gogh - Wheatfield with Crows (1890)

Van Gogh – Wheatfield with Crows (1890)

 

A doua zi, a sosit de la Paris în mare grabă Théo. Văzându-l pe fratele său îndurerat, Vincent încercă să-l consoleze : „Nu plânge, am făcut-o spre binele tuturor”. După miezul nopţii, a murit în braţele lui Théo. Avea treizeci şi şapte de ani. Şi zece ani de pictură. Vânduse un singur tablou şi în afară de pictori nu-l cunoşteau decât cei care îl compătimeau.

Dincolo de ipoteze, nu există, nici azi, nimic sigur în privinţa motivelor sinuciderii lui Van Gogh. Biografii n-au făcut decât să înmulţească numărul acestor motive, fără să dovedească nici unul.

Dar ceva ar trebui spus totuşi răspicat : că Van Gogh, studiat cu atâta voluptate de psihiatrie, s-a omorât lucid, nu nebun. Într-un moment de criză şi-a tăiat urechea. În alte momente de nebunie a înghiţit vopseaua din tuburile de culori şi a fost gata să se otrăvească. Dar atunci când s-a împuşcat a fost lucid ! Nu nebunia a apăsat pe trăgaci. Sinuciderea pe care n-a mai ratat-o s-a petrecut într-un moment când mintea lui Van Gogh nu era rătăcită. El ştia foarte bine ce face când şi-a îndreptat pistolul spre piept. Un ţăran povestea mai târziu că l-a întâlnit în ziua aceea umblând prin lanurile de grâu copt şi murmurând de unul singur : „E cu neputinţă, e cu neputinţă”. dacă e adevărată această mărturie, ce era oare cu neputinţă ? La ce se gândise Van Gogh ?

După ce s-a împuşcat, în noaptea şi în ziua următoare, a discutat cu doctorul, cu jandarmii, cu hangiul, cu Théo. Şi nici unul dintre aceştia n-a avut impresia că se afla în faţa unui om care făcuse un gest fatal într-un moment de rătăcire. dimpotrivă, pictorul era lucid şi liniştit. Fuma aproape tot timpul. Singura lui grijă era ca nu cumva să fi ratat încercarea de a-şi lua viaţa.

Când Théo i-a dat şi el asigurări încurajatoare, cum făcuse şi doctorul (deşi glonţul, ricoşat în abdomen, nu fusese extras şi era limpede că nu se putea trăi astfel) el a răspuns cu o frază zguduitoare: ”E în zadar, tristeţea va dura toată viaţa”.

Un om care vorbeste astfel a reuşit să-şi spargă vasul complet. Acum este chiar un vas spart. Un vas care nu mai poate păstra viaţa în el. Dar nu tocmai această frază ne dezvăluie motivul adevărat ? Van Gogh era disperat când s-a sinucis, nu nebun. El n-a mai putut crede în altă speranţă decât aceea de a merge într-o stea; într-o altă stea decât cea pe care artei i s-a întins şi cununa de lauri şi cununa de spini şi uneori numai ultima.

Vincent Van Gogh - Sunflowers

Vincent Van Gogh – Sunflowers

   N-a mai crezut oare nici în arta lui ? Artistul şi-a aruncat oare uneltele în arenă, convins că nu mai avea de făcut decât să aştepte leul ? A gândit cumva că, eşuând în toate directiile, a eşuat şi în direcţia despre care a crezut totdeauna că e a lui ? Dar mai poate fi arta un sprijin pentru cineva căruia i se refuză totul ? Iată întrebările cărora ar trebui să le dăm un răspuns. Iar ele ne trimit nu în psihiatrie, ci în morală. Şi chiar în eterna şi spinoasa morală a relaţiilor dintre artist şi cei din jurul lui.

Fireşte, cineva care se omoară nebun nu reproşează nimic lumii în care a trăit. El nu e decât victima bolii şi nu cere decât compasiune. Decretându-l nebun, lumea se achită pe ea însăşi de orice vină. Dosarul poate fi, prin urmare, clasat. Lumea nu e vinovată nici de obtuzitate, nici de indiferenţă, nici de cinismul de a vinde liniştită cu milioane de franci tablourile unui artist pe care în timpul vieţii l-a acuzat că n-a fost în stare să-şi câştige, ca orice persoană onorabilă, cei trei franci şi jumătate pe zi plătiţi pentru o chilie spoită cu var, luminată de o singură fereastră, unde nu se afla decât un pat de campanie şi un scaun. Nu, toate aceste lucruri neplăcute pot fi evitate câtă vreme Van Gogh a murit nebun. Nebunia loveşte ca o fatalitate. Dar dacă el a murit lucid…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1343 – 05.03.1981

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (14). Vânătorul de corbi.


Van Gogh - A Path through a Ravine (1889)

Van Gogh – A Path through a Ravine (1889)

   ” Simt că aceasta e soarta pe care o accept şi care nu se va mai schimba” – (Van Gogh)

Există clipe, într-adevăr, când lumea pare aproape de ceea ce dorim să fie. Tabloul, s-a zis, are menirea de a fixa această clipă precară. El ne oferă şansa de a perpetua o sărbătoare. Dar ce se întâmplă când un artist pictează având un revolver în buzunar ? Ce fel de sărbătoare e aceasta ? Van Gogh a cerut revolverul hangiului la care locuieste. I-a spus că vrea să împuşte corbi. Vara, deasupra lanurilor de grâu copt de lângă Auvers, se strâng mulţi corbi şi-l stânjenesc de la lucru. Îi trebuie o armă cu care să-i alunge.

Nu, nu-i împuşcă. Îi pictează. deocamdată nu e nevoie de revolver. Dealtfel, corbii n-au atins încă grâul. “Vânătorul” mai are încă timp să le studieze zborul cu privirea lui de o fixitate ciudată.

E adevărat, corbii aceştia prevestesc ceva rău. Niciodată n-au fost atât de aproape de spicele coapte şi niciodată n-au fost atât de mulţi, atât de ameninţători. Parcă nici grâul nu mai seamănă cu cel din alte tablouri. Recunoaştem, desigur, vehemenţa lui Van Gogh, febra lui, imensele lui întinderi de grâu sub ceruri de o mare singurătate. Dar până acum grâul era cald, chiar dacă pictorul ştia de la început că „omul va fi grâul secerat”.

Acum grâul s-a răcit parcă, a devenit casant, ca gheaţa. Şi culoarea lui e alta. Lanul a devenit aproape brun. Parcă a fost atins de un vânt de sânge. Şi s-a crispat. Fiecare spic simte apropierea secerătorului. Corbii îi anunţă venirea. Nu mai e mult, poate optsprezece zile. Până atunci “vânătorul” va mai face câteva tablouri, dar acesta e cel care anunţă sfârşitul.  

Van Gogh - Apples (1887)

Van Gogh – Apples (1887)

 

Aici secerătorul va ajunge lângă şevaletul celui care pictează grâul. Îi va lua din mână penelul şi, încet, îi va duce mâna la buzunarul umflat unde se află revolverul. Pictorul va înţelege că a sosit momentul secerişului. Vara e înaltă, spicele s-au copt, recolta lui e acum gata de seceriş. Încă o amânare, totuşi, secerătorule. Trebuie terminat mai întâi tabloul acesta. Şi pe urmă nu e atât de uşor. Nici măcar un om bolnav care se consideră o povară pentru alţii nu poate renunţa atât de uşor.

A mai încercat s-o facă la azilul din Saint-Remy mâncându-şi vopselele, dar atunci era în criză. În schimb acum e lucid. Şi e altceva să ştii că renunţi. Să ştii că în jurul tău e viaţa şi tu să duci mâna la buzunarul umflat. Chiar dacă vânătorul acesta de corbi a murmurat odată la căpătâiul tatălui său muribund : „E dificil să mori, dar e şi mai dificil să trăieşti”. Şi chiar dacă ultimile sale autoportrete îţi fac aproape rău să le vezi. Pe ele e întipărită aceeaşi singurătate care există aici în Lanul de grâu cu corbi.

Aceşti corbi nu seamănă cu păsările mari şi albe care, la bătrâneţe, apar în tablourile lui Braque; acele păsări imobile care nu vin parcă de nicăieri şi care stau cu aripile deschise, fără să zboare, în mijlocul tabloului. Corbii lui Van Gogh vin, fără îndoiala, din singurătatea celui care îi pictează.

Van Gogh - Self-Portrait (1887)

Van Gogh – Self-Portrait (1887)

   Singurătatea e de obicei prima treaptă a solidarităţii, dar uneori artistul, cu sau fără vina lui, nu mai poate decât să coboare. Oglinda lui devine atunci rece, ca si lanul de grâu. Van Gogh a fost todeauna convins că nu poate învinge suferinţa decât storcând din ea maximum de forţă. Dar acum scrie: “Mă simt ratat. Iată bilanţul meu”.

Bilanţul, numai bilanţul, se schimbă totuşi. la Auvers, ultma sa etapă, Van gogh lucrează cu o anumită disperare calmă, aproape tot timpul. În şaptezeci de zile vor fi gata şaptezeci de tablouri. Plus desene, plus litografii. Admirabilul peisaj cu chiparoşi din grădina doctorului Gachet a fost pictat în mai puţin de douaă ore. Totul se precipită. Aerul încins al secerişului amestecă grâul, apoteoza şi moartea. Deşi suntem în cea mai fierbinte lună a anului, corbii lasă peste întinderea de grâu copt o dâră de frig.

Între timp, corbii s-au mai apropiat. Acum chiar ar putea fi împuşcaţi. Sunt în stol mare şi zboară tăios. Întunecă vara. Ameninţă. Prevestesc. E un strigăt negru care face câmpul de grâu să amuţească. Tabloul capată din ce în ce mai mult o valoare profetică. Vânătorul de corbi ştie, probabil, că peste câteva zile va fi el însuşi grâul.

Ceea ce ne izbeşte totuşi în primul rând e altceva : violenţa cu care sunt pictate lanul şi cerul. Rece, lanul pare să ardă. Are dogoarea gheţii când stai cu picioarele goale pe ea. Puntea subţire pe care a mers până acum ’’vânătorul” nu mai duce nicăieri, dar, oprit pe ea, el mai priveşte o dată, cutremurat de emoţie, grâul care a încolţit şi a crescut pentru a fi măcinat. Când un artist e împins sau ajunge singur în acest punct, el nu mai poate iubi lucrurile decât cu disperare şi inutil.

Van Gogh - Self-Portrait with Straw Hat and Pipe (1888)

Van Gogh – Self-Portrait with Straw Hat and Pipe (1888)

   Corbii au încremenit în aer. S-au transformat în tăcere neagră. O tăcere care atârnă deasupra lanului. Şi parcă timpul însuşi a încremenit. când va reîncepe să curgă, se vor auzi aripile corbilor foşnind. Atunci tabloul va fi gata. Şi secerătorul va deveni nerăbdător. Dar deocamdată secerătorul tace şi el. A amuţit, cum a amuţit şi grâul. Nu se aude decât pensula pictorului, grăbită, mânuită ca totdeauna cu mişcări nervoase, poate, mai nervoase acum. Pictorul e ca un alergător care simte apraope linia de sosire. El care scrisese odată „necesar e să continui, să continui…”, acum nu mai vrea să continue. De fapt, el însuşi aduce corbii. O face cu un amestec de revoltă şi de regret, dar lumina lor neagră ne anunţă că povestea grâului se apropie de sfârşit. Şi că secerătorul va fi una şi aceeaşi persoană cu cel secerat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1342 – 26.02.1981

11/10/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (13). Chiparosii – 2.


” A exprima speranţa printr-o stea” – (Van Gogh)

Vincent van Gogh - Moara din Galette -1886

Vincent van Gogh – Moara din Galette -1886

   În schimb, el, Van Gogh n-a renunţat niciodată la nevoia lui de fraternitate, în ciuda faptului că trăieşte într-un deşert. Dimpotrivă, el ne duce până acolo unde descoperim noi înşine, cu surprindere, că e o prejudecată să opui totdeauna singurătatea solidarităţii, să crezi că orice linişte e o trădare şi că adevărul trebuie să fie neapărat zgomotos.

Departe de bătăliile pentru glorie, departe de toate ambiţiile, de toate calculele, de toate intrigile, departe de vacarmul care pregăteşte nimburi sau le sfâşie, departe de toate culisele şi de toate scenele, departe de bursa tuturor aranjamentelor şi tuturor strategiilor de conjunctură, departe de oratorii de ocazie şi de cei de profesie, departe de cei care tropăie nerăbdători în pragul muzeelor pregătiţi de eternitate, departe de cei care spun ce trebuie să fie arta şi de cei care spun ce nu trebuie să fie, departe de toate luptele şi de toate căderile, departe de strigătele de triumf, de strigătele de furie, de strigătele de decepţie, departe de taberele care se înfruntă, departe de cei care trepidează pe malul Rubiconului cu zarurile pregătite, departe de toate acestea, într-un deşert în care nu mai pătrunde acum nimeni, un artist singur oferă totul fără să primească nimic.

Şi fără să ceară nimic. El a renunţat, se pare, chiar să aştepte. Deoarece caută speranţa într-o stea, întorcându-ne însă şi pe noi, cu nesecata lui fraternitate, la prima uimire în faţa cerului înstelat.

Omul e singurul animal căruia nu-i ajunge să trăiască. El vrea să ştie de ce trăieşte şi cum ar trebui să trăiască. Asta nu înseamnă că omul a ajuns să trăiască mai bine decât animalele. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că a ajuns să trăiască altfel. Adică punându-şi mereu întrebări, când nu se lasă orbit de răspunsuri de-a gata. Odată cu primul fior metafizic, el a fost lovit de moarte şi de imortalitate, cum ar zice Van Gogh. Şi poate nu întâmplător pentru Van Gogh o stea înseamnă în acelaşi timp moarte şi nemurire.

Dar nu e aceasta chiar arta ? Chiparoşii pictaţi de Van Gogh îmi par uneori coloanele unui templu al cărui tavan este chiar cerul înstelat; un templu în care vechiul predicator din Borinage crede în artă ca într-o religie. Este un preot păgân al frumuseţii şi suferinţei, care, după ce-şi va striga dragostea şi durerea, se va sinucide în altar.  

Vincent van Gogh - Peisaj de toamna cu copaci 1885

Vincent van Gogh – Peisaj de toamna cu copaci 1885

 

În fond, el a rămas ceea ce a fost: un suflet însetat de o credinţă. Şi a găsit, în sfârşit, singura credinţă în care nimic nu-l mai poate contraria. Nici măcar faptul că nimeni nu se interesează de tablourile lui care se îngrămădesc acasă la Théo şi într-o magazie sordidă. Se povesteşte că Napoleon i-a arătat unui cardinal cerul în plină zi şi l-a întrebat: “Vedeţi steaua aceea ?”, “Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr pe cer nu se zărea nimic. “Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii”.

Van Gogh ar fi putut declara şi el acelaşi lucru. Mai ales că, pentru cineva care crede în menirea sa, acesta e, poate, uneori singurul mod de a-şi continua drumul. Dar, departe de toate bătăliile care sfâşie lumea, el mai visează o singură victorie: să-şi exprime speranţa prin câteva stele.

Într-o noapte, un trecător bizar a fost văzut pe străzile înguste şi rău luminate din Arles. Ducea în spate o ladă de lemn, atârnată de o curea, , şi purta o pălărie cu boruri largi pe care erau fixate lumânări. Era Van Gogh. Ajuns în Piaţa Forum, el s-a oprit, a pus pe şevalet o pânză albă, ea însăşi înconjurată cu lumânări, a aprins toate lumânările şi a început să picteze. A doua zi, întreg orăşelul a vorbit despre acest străin ciudat ca despre un nebun. Curând după asta, într-o noapte de septembrie, Van Gogh a traversat din nou străzile din Arles purtând pălăria sa cu lumânări. Atunci a pictat el Noapte înstelată.

Nimeni până atunci nu pictase astfel un cer înstelat. Şi nimeni, din câte ştiu, n-a aşezat ca el o stea în vârful unui chiparos negru. Chiparoşii îl preocupă, îl trimit cu gândul la obeliscurile egiptene şi se miră cum de încă n-au fost pictaţi aşa cum îi vede el.

Dar, probabil, Paul Valéry are dreptate: “omul nu vede decât ceea ce visează”. După cum au dreptate cei care spun că fotografia reproduce, în vreme ce pictura alege. Am comparat tablouri făcute de Van Gogh la Saint-Rémy cu fotografii ale aceloraşi locuri şi chiar ale aceloraşi detalii. Asemănarea e vizibilă şi totuşi parcă, în tablouri, duhul lui Van Gogh a intrat în arbori, într-un colţ de zid sau în cimentul fântânii circulare din parcul azilului de la Saint-Rémy.

Vincent van Gogh - Piersici in floare (Souvenir de Mauve) - 1888

Vincent van Gogh – Piersici in floare (Souvenir de Mauve) – 1888

   În special chiparoşii ne fac să ne gândim că, “alese” de Van Gogh, peisajele îi iau chipul: florile cresc în craterul unui vulcan; copacii au rădăcinile fierbinţi; grâul e un incendiu care germinează. Totul devine autoportret. Chiparoşii, semănând cu flăcări sumbre şi tremurând în lumina de miazăzi, ajung uneori să ocupe toată suprafaţa pânzei cu incendiul lor negru. Ne amintim în faţa lor fără voie întrebarea lui Nietzsche: “Cât adevăr poate să suporte omul ?”

Speranţa lui Van Gogh mai bate acum dintr-o singură aripă. Şi aceea rănită. Sângerând la fiecare mişcare. Dar între flacără şi cenuşă, nu există probabil altă cale decât aceea pe care merge el: dacă a luat foc, cel puţin să ardă cu toată energia de care e în stare. Figura lui are acum ceva din surâsul maladiv al ultimei flori de toamnă. Dar e un călător care are o destinaţie… steaua în care visa să ajungă, steaua care simboliza pentru el speranţa şi pe care o picta în vârful chiparoşilor, chiar dacă pe câmpurile din jurul azilului de la Saint-Rémy era singurul care o vedea…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1341 – 19.02.1981

13/04/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (12). Chiparosii – 1


 

Vincent Van Gogh - Autumn Landscape At Dusk (1885)

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape At Dusk (1885)

” Totdeauna când văd stelele încep să visez” – (Van Gogh)

 

Pentru toată lumea, trenul de Tarascon sau de Rouen duce la tarascon sau la Rouen. Lui Van Gogh, el îi aminteşte că s-ar îmbarca în moarte spre a ajunge într-o stea. Dar, continuă el, fiind în viaţă nu ne putem duce într-o stea, aşa cum, morţi, nu ne putem sui în tren.

Iată o idee ciudată asupra căreia ar fi timpul să reflectăm, întrucât e limpede că un om care visează să ajungă într-o stea “îmbarcat în moarte” n-a găsit pe steaua pe care se află decât indiferenţă, obtuzitate si frig. După prima sa criză, vreo optezi de locuitori din Arles au adresat primarului o petiţie în care cereau ca olandezul nebun să nu fie lăsat în libertate. Van Gogh e dus la spital. De aici, peste câteva luni, trece singur în azilul Saint-Rémy unde trebuie să exerseze “meseria de nebun” cum spune el. Pictează în parc şi în celula sa, apoi în afara azilului sub supravegherea unui gardian, dar nimeni nu se gândeşte că aceste tablouri ar putea sta vreodată într-un muzeu.

Vincent van Gogh - Camera lui van Gogh din Arles -1887

Vincent van Gogh – Camera lui van Gogh din Arles -1887

   Trebuie să fie teribil să trăieşti într-un univers închis, după ce ai rătăcit pe câmpuri pline de soare şi ai pictat ceruri înstelate. Să ţi se oprească privirea în zăbrele, după ce ai visat infinitul. Să visezi să ajungi într-o stea şi să n-ajungi decât într-o casă de sănătate.

Grâul e gata de seceriş, dar secerişul e sumbru. N-are nimic din eroismul la care se gândise Van Gogh. Secerătorul are chipul unui gardian. Câmpul e o casă de sănătate pe care el o compară, cu amară ironie, cu “o menajerie” în care se aud urlete.

Lumea, ar zice un cinic, nu se ocupă de martiri cât aceştia trăiesc. E destul că-i admiră după ce mor. Mai ales că atunci, după ce opera lor a pătruns în muzee, nu mai e nici un pericol să se înşele asupra valorii. Şi, în ce-l priveşte, creatorul trebuie să demonstreze mai întâi că merită compasiunea acestei lumi, care, nu-i aşa, mai are şi alte treburi, nu se poate ocupa toată ziua de cei ce visează.

În definitiv, nouă care trecem acum prin muzee nu ni se poate reproşa că am fi lipsiţi de compasiune. Ne oprim în dreptul autoportretului despre care Van Gogh zicea “asta ar fi ceva pentru cei din secolul al XX-lea, dacă, la un moment dat, îşi vor aminti de mine” şi înţelegem de ce, mai mult decât să pătrundă la Luvru, el a visat să ajungă într-o stea. Din păcate, compasiunea noastră nu mai poate îndrepta nimic. Fiecare nedreptate are un prag dincolo de care rămâne definitivă. Tot ce mai putem face e să-i admirăm pe cei care au trecut lăsând în urma lor o dâră de sânge în praf… Dar nu cumva suntem, totuşi, vinovaţi că admiraţiile noastre sunt, prea des, prea târzii pentru cei care ar fi avut nevoie de ele ? Oare Picasso avea dreptate, “oamenii încep totdeauna prin a nu înţelege” ?  

Vincent Van Gogh - Daubigny's-Garden (1890)

Vincent Van Gogh – Daubigny’s-Garden (1890)

 

Şi iată cum Van Gogh ne obligă şi pe cei care trecem prin muzeu să ne privim în oglindă. Steaua pe care o visa ? Da, fireşte. Şi noi când vedem stelele începem să visăm. Dar înainte de orice, ar trebui, probabil, să pricepem ce se întâmplă pe steaua pe care ne aflăm. Şi poate compasiunea chiar încurcă lucrurile aici. Mai degrabă vedem limpede uneori într-o întâmplare din cele care umplu coloanele de fapte diverse ale ziarelor.

Cum e, de pildă, cea în care se povesteşte cum Henry Miller, acuzat atunci în America de obscenitate de către puritani, trăia în mizerie şi într-o dimineaţă şi-a rupt ultima pereche de pantaloni atât de rău încât nu mai puteau fi nici cârpiţi. Miller nu mai avea decât câţiva dolari, dar în loc să meargă să-şi cumpere o salopetă nouă a dat un anunţ în “Los Angeles Times”: “Scriitor american nu mai are pantaloni. Roagă să i se trimită de urgenţă”.

America, aceeaşi care nu vroia să-l citească, a consimţit să-l îmbrace. Miller a primit trei sute de pantaloni şi trei sute de costume, toate în excelentă stare. Dar iată că şi aici ne-am lovit de compasiune. Or, artistul n-a luat nici tocul, nici penelul în mână pentru a obţine mai uşor câteva sute de pantaloni când i se rupe ultima pereche. El n-are nevoie de filant ropie, cum n-are nevoie de privilegii. Tot ce cere e să fie privit sau citit şi înţeles.

Admiraţia ? Admiraţia, desigur, e importantă pentru cineva care are nevoie să creadă în el. Dar nici admiraţia nu înseamnă nimic singură. Ea are, uneori, aceeaşi valoare ca şi cei trei sute de pantaloni pe care i-a primit Miller dacă e doar rezultatul unui interes periferic şi nu al operei. Cei care trecem prin muzeu şi formăm Publicul ştim, fără îndoială, că, oricât am greşi, nu există judecător mai bun.

Dar unele lucruri ar trebui, poate, să ne fie reamintite chiar nouă, publicului. Timpul n-a distrus decât o parte din capodoperele artei antice. Cele mai multe goluri, coloanele de marmură arse pentru a se obţine var, statuile sfărâmate pentru că reprezentau zei “păgâni”, sunt opera noastră, a publicului.

Vincent van Gogh - Doua floarea-soarelui taiate - 1887

Vincent van Gogh – Doua floarea-soarelui taiate – 1887

   Şi cine l-a considerat pe Rembrandt un pictor terminat, falit ? Cine a făcut mai mult haz de impresionişti ? N-a rebuit poliţia să apere “Olympia” lui Manet împotriva noastră, ca să n-o sfâşiem ? Poliţia apărând o operă de artă împotriva publicului, ce poate fi mai straniu şi mai trist ? Acest public care are toate chipurile noastre e bine să ştie că nu numai creatorii au greşit faţă de el, ci şi el faţă de creatori. Şi că neacceptând aroganţa creatorului care l-ar dispreţui, nu trebuie să-şi asume el aroganţa de a nu face nici un efort pentru a-l înţelege pe creator.

La urma urmei, istoria artei nu este numai istoria creatorilor, ci şi istoria înţelegerii muncii lor. Şi dacă au existat turnuri de fildeş ale creatorilor, au existat şi turnuri de fildeş ale publicului. N-am arătat noi faţă de artişti ca Van Gogh chiar o aroganţă a ignoranţei ? Tot ce-am făcut pentru el a fost să-l punem la adăpost într-o casă de sănătate ca să nu ne stânjenească pe străzi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1340 – 12.02.1981

18/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (11). Melancolia activă.


” Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru” – (Van Gogh)

Van Gogh - Self-Portrait (1889)

Van Gogh – Self-Portrait (1889)

 

 

În mijlocul nefericirii, omul află nu numai singurătatea. Tot acolo descoperă şi cea mai mare nevoie de tandreţe. Şi tot acolo, el descoperă, ca Oscar Wilde în închisoare, că “supremul viciu este de a fi superficial”, de a fi ingnorat până atunci această mare nevoie de tandreţe.

Tandreţe care are şi reversul ei când un pictor ca Van Gogh se luptă nu numai cu natura „corp la corp”, ci şi cu teama că totul e inutil; când, în oglindă, nu se vede pur şi simplu pe el însuşi, ci întâlneşte un „altul”, care îi e foarte apropiat şi străin în acelaşi timp, pe care-l cunoaşte foarte bine dar nu-l înţelege complet, pe care-l priveşte cu un sentiment de curiozitate, amestecată cu tristeţe şi teamă: ce surprize îşi va mai rezerva sie însuşi ?

Există, într-adevăr, doi Van Gogh. Unul care se simte foarte aproape de starea unui vas spart. Şi unul care îi răspunde în aceeaşi clipă: cu cât sunt mai risipit, mai bolnav, cu atât mă simt mai artist ! Unul care e bântuit de disperări. Altul care strânge pumnii murmurând: curaj ! Unul gata să piardă. Altul hotărât să câştige. Unul care nu mai crede aproape în nimic. Altul care crede în lucruri imposibile. Între cei doi e o continuă luptă „corp la corp”.

S-a zis că melancolia e fericirea de a fi trist. Dar o asemenea definiţie, potrivită pentru alţii, nu poate fi aplicată cuiva care are nevoie să găsească în tristeţe un sprijin mai important decât fericirea, şi anume curajul de a-şi continua drumul, deoarece tristeţea înseamnă pentru el nu o lingoare trecătoare, ci un rău care îi atacă tot mai mult viaţa la rădăcină.  

Van Gogh - Self-Portrait (1889 )

Van Gogh – Self-Portrait (1889 )

 

“Rubens !, exclamă Van Gogh, iată: era un bărbat frumos şi mare crai. Courbet la fel, sănătatea le permitea să mănânce, să bea şi să sărute”. El vorbeşte prin urmare ca un ascet. Şi poate ar trebui să înţelegem de ce vorbeşte astfel, cu toate că nu putem canoniza singurătatea şi nu putem condamna pe nimeni pentru sănătatea lui. E greu să judeci corect un om sănătos, bogat şi anturat, când tu abia îţi poţi plăti vopselele şi o cameră într-un han sărăcăcios, când vrei să te convingi că bolile sunt vehicule celeste aşa cum trenurile şi omnibuzele sunt mijloace de locomoţie terestre, iar singurele femei pe care le-ai iubit ţi-au întors spatele.

Pe el, pe Van Gogh, lumea îl ocoleşte. Mai ales după ce şi-a tăiat urechea. Se discută despre el ca despre un nebun care, între crize, pictează ; şi care, la azil, trebuie păzit să nu-şi mănânce vopselele. În ciuda faptului că fratele său se ocupă cu negoţul de tablouri, nimeni nu-i cumpără nici un tablou. Poate e firesc, în aceste condiţii, să-l găseşti pe Rubens găunos, superficial şi emfatic, nu numai pentru că favoriţii Fortunei îl irită pe cel frustrat.

Dar Van Gogh, care n-a avut niciodată “o viaţă adevărată”, deşi a vorbit tot timpul despre ea, şi a urmat mai conştiincios decât alţii cursurile Universităţii mizeriei, pare convins uneori, ca personajele dostoievskiene, că “numai prin suferinţă se poate iubi cu adevărat pe pământul acesta “.

De aceea, cu cât pictorul e mai vulnerabil, mai aproape de starea unui vas spart, cu atât câmpia pe care o pictează se umple mai mult de soare. Cu cât chiparoşii sunt mai negri, cu atât ei seamănă mai mult cu o flacără. Disperarea e luminoasă, iar vara e tocmai bună pentru a crede că există un strigăt al tăcerii şi o sărbătoare a singurătăţii.

Van Gogh - Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

Van Gogh – Self-Portrait (Saint-Remy, 1889)

   “În loc să mă las în voia disperării, spune el, am înclinat spre melancolia activă, într-atât cât mă ţineau puterile să lucrez; sau, cu alte cuvinte, am preferat melancolia care nădăjduieşte şi caută, aceleia posomorâte care lâncezeşte, descurajează”. După această mărturisire, înţelegem mai bine frenezia cu care pictează uneori câte două tablouri pe zi.

Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.

Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită”… Aceleaşi cuvinte, furie îndârjită, revin. Le repetă, poate, tocmai fiindcă se simte gata să cedeze. Le invocă mereu ca să-şi dea curaj. În el însuşi stau şi renunţarea şi îndârjirea. Şi starea de vas spart şi revolta împotriva ei. Şi umbra tot mai lungă a înfrângerii şi hotărârea de a continua lupta. Dar a o continua până când ? Cât va dura această disperată luptă corp la corp ? Câtă vreme Van Gogh va mai reuşi să-i dea curaj lui Van Gogh ? Câtă vreme Van Gogh va mai putea să-l sprijine pe Van Gogh când e gata să se prăbuşească ?

“Arăt mai sănătos acum”, îi scrie el lui Théo cu mai puţin de un an înainte de a muri. Sub asigurările liniştitoare pe care le dă fratelui său există un mâl amar în care poate înflori orice, chiar şi moartea. dar n-a spus tot el că într-o stea nu te poţi duce pe jos ?

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1339 – 05.02.1981

 

 

 

tags:

13/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (10). Martirul şi leul.


” Fac tablourile de parcă aş visa” – (Van Gogh)

Van Gogh - Biserica din Nuenen (1884)

Van Gogh – Biserica din Nuenen (1884)

   Un artist trebuie să răspundă la o întrebare mai importantă decât aceea dacă are talent. În mod normal, el nu poate evita întrebarea: ce va face cu acest talent.

Sigur, spunea Camus, au existat totdeauna în arena istoriei martirul şi leul. Primul se susţinea din consolări, al doilea din hrana istorică pe care o înghiţea. Dar înainte, artistul era pe trepte. El cânta pentru el însuşi sau în cel mai bun caz pentru a încuraja martirul şi pentru a distrage puţin leul de la apetitul său. Pe când acum artistul se găseşte jos, în arenă. Şi, bineînţeles, vocea lui nu mai poate fi aceeaşi.

Acest artist coborât în arenă – iar Van Gogh se numără printre cei aflaţi de la început aici – nu mai poate crea decât asumându-şi riscurile noii sale condiţii. Timpul când el cânta imitând păsările şi nu se simţea în primejdie a trecut. Acum, cântecul lui nu mai poate fi decât un cântec de teamă şi de speranţă; arta lui nu mai poate fi decât necruţătoare, sensibilă la lucruri pe care, înainte, pe trepte, le putea ignora.

Pierzându-şi libertatea de a nu suferi pentru ceea ce se întâmplă la câţiva paşi de el, artistul nu se mai poate izola în visul său, într-un refuz mut, fără să renunţe în acelaşi timp la onoarea menirii sale. Căci din punctul de vedere al martirului din arenă, un asemenea refuz este inutil. El se încheie în sterilitate.

Dar iată această afirmaţie suprinzătoare a lui Van Gogh: “Caut să evit orice ar avea raporturi cu eroismul şi cu martirajul”. Cum s-o alegem ?

Van Gogh nu mai pictează acum tăcerea bituminoasă a “mâncătorilor de cartofi” şi a câmpurilor cu mărăcini din Olanda. Pictează, în schimb, câmpuri pline de soare. Ce fel de revoltă e să pictezi o lume inundată de lumină ? El nu protestează nici împotriva dramei lui, nici împotriva durerilor lumii.

Trăieşte în mizerie şi pictează amieze somptuoase. Locuieşte într-un deşert şi îşi strigă dragostea. Se va sinucide chiar, fără o vorbă de protest. “Sunt liber să fac cu corpul meu ce vreau”, vor fi singurele cuvinte pe care le va spune jandarmilor veniţi să-l interogheze pe patul de moarte. De un secol, arta cea mai înaltă e o artă de protest şi tocmai cel mai In drept să strige asta în arenă renunţă, se pare, s-o facă.

Pentru cei care nu văd că a duce pistolul spre piept fără nici un reproş poate fi un rechizitoriu mai cumplit decât altele, Van Gogh nu cântă nici ca să încurajeze martirul, nici ca să distragă atenţia leului de la apetitul său. Pur şi simplu, nici leul, nici martirul nu se mai văd din pricina luminii.

Vincent van Gogh - Bujori in vaza de cupru - 1886

Vincent van Gogh – Bujori in vaza de cupru – 1886

   Dar e prea strălucitoare, prea sonoră această lumină, ca să nu întelegem că fiul deşertului vrea să-şi cultive deşertul. Nu ne lasă să-i vedem, neluminată, singurătatea. E prea mândru ? Sau e atât de plin de o tandreţe necheltuită, încât nimic nu i se pare mai urgent decât furia de a o risipi acum fără nici o măsură ? El care a rupt aproape toate legaturile cu lumea are nevoie, probabil, să exalte tot ce încă îl mai ţine legat de lume.

De fapt, în arenă s-a mai petrecut o schimbare. Spectacolul nu mai e cel cunoscut: leul care devoră, martirul care e devorat şi artistul care e martor. Artistul a luat acum locul martirului. El însuşi va fi sfărâmat între dinţii leului. Cu atât mai mult ne mirăm. De ce se comportă ca şi cum în lumină putem ierta totul ?

E adevărat, Van Gogh citează epitaful cuiva “care nu s-a plâns niciodată de nimeni” şi scrie că a suferi fără să se plângă e unica lecţie pentru el. Dar bănuim că discreţia nu e totul. Van Gogh e mai mult decât un martir discret. La urma urmei, lumina din tablourile lui ne arde ochii. Sau, poate, lumina e strigătul pe care-l aşteptam ?

În loc să ne arate dâra de sânge care rămâne în urma lui, Van Gogh ne arată migdalii înfloriţi, lanuri de grâu, ceruri înstelate. Ne arată apoteoza verii prin care trece. El, care nu cunoaşte decât sacrificiul, ne arată că Frumuseţea există. Mai mult: că ea e dureroasă, că departe de a fi moale, catifelat, glasul ei sună câteodată teribil.

E firesc, dealtfel, căci frumusetea e văzută acum cu o clipă înainte ca artistul să fie zdrobit între dinţii leului. Numai că în această ultimă clipă Van Gogh crede că “pictura e mai mare decât noi şi de mai lungă durată decât viaţa noastră” şi e convins, probabil, că acest adevăr e chiar mai important decât moartea, trebuie, aşadar, reamintit…

Omul a învăţat mai întâi să iubească frumuseţea. A şi purtat războaie pentru ea, ca la Troia. Apoi, nu i-a mai fost deajuns. A visat dreptatea. Căutând-o, n-a ajuns încă acolo unde se află dreptatea, în schimb s-a îndepărtat atât de mult de frumuseţe încât aproape i-a uitat chipul. Şi numai arta i-l poate restitui, pentru ca atunci când va sosi la hotarele dreptăţii să nu se întrebe dezolat: “De ce am făcut această lungă călătorie ? Dreptatea nu e întreagă decât în prezenţa frumuseţii”.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1338 – 29.01.1981

09/01/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (9). Mistralul de iarnă.


„… viaţa mea e atacată chiar la rădăcină” – (Van Gogh)

 

Vincent Van Gogh - Sunflowers, c.1888

Vincent Van Gogh – Sunflowers, c.1888

   Rugat de Van Gogh să vină la Arles şi să împartă cu el “Atelierul Sudului”, Gauguin se hotărăşte după multe amânări. soseşte în octombrie şi, la început, totul pare să meargă bine.

Îi apropiau, dealtfel, multe lucruri. Niciunul nu e un răsfăţat al destinului, în genul lui Rubens. lumea îi ocoleşte, discută despre ei cu milă sau cu dispreţ. Amândoi fac parte dintre artiştii despre care Van Gogh spunea că plătesc un preţ prea mare de sănătate şi libertate, de care nu se bucură deloc, înhămaţi, ca un cal de birjă, la truda lor.

Unul şi-a părăsit slujba şi familia ca să picteze pânze pe care nu i le cumpără nimeni. Altul trăieşte singur din copilărie, n-a avut niciodată ceea ce se cheamă o “situaţie”, trăind din banii pe care îi trimite devotatul său frate. Cu alte cuvinte, într-o lume dispusă oricând să dea unui artist sfatul de a se feri, ca de durerea de dinţi, să contrarieze, amândoi sunt suspecţi.

Dar tot atâtea lucruri îi separau.

Van Gogh îl admira sincer pe Gauguin.

Gauguin, în schimb, avea o părere destul de tulbure despre stima faţă de alţii.

Van Gogh era preocupat de himerele sale legate de “Atelierul Sudului”.

Gauguin era preocupat mai ales de el însuşi.

Van Gogh era susceptibil, uşor de rănit.

Gauguin nu admitea decât să domine.

Van Gogh era un naiv. Îi va scrie singurului critic care va publica un articol elogios despre el în timpul vieţii că exagerează.  

Vincent Van Gogh - Terrace and Observation Deck at the Moulin De Blute-Fin, Montmartre, 1886

Vincent Van Gogh – Terrace and Observation Deck at the Moulin De Blute-Fin, Montmartre, 1886

 

Gauguin se va dovedi până la urmă un regizor destul de abil al carierei sale postume. Va forţa istoria artei să-i deschidă uşile şi va intra tropăind cu vechii săi saboţi de marinar în muzee.

Van Gogh se îndoia de sine.

Gauguin se îndoia de toţi ceilalţi. Cu eternul său surâs sardonic şi provocator, el nu era omul maleabil care să ţină seama de susceptibilităţile lui Van Gogh.

Un sfânt, un utopist, un vizionar, un idealist, un martir, un posedat, un profet, s-a spus despre Van Gogh. Nimeni n-a folosit în legătură cu el cuvântul „aventurier”.

Nimeni n-a ocolit acest cuvânt, în schimb, în legătură cu Gauguin.

Unul ambiţios şi egoist, celălalt altruist şi sensibil, cei doi nu erau făcuţi pentru a se înţelege. După entuziasmul primelor zile, încep certurile. Tensiunea devine tăioasă şi se ajunge, poate, chiar la ameninţări.

Există destule împrejurări în care ceea ce ne apropie de cineva ne şi desparte, ca să ne mai mirăm de caracterul relaţiilor dintre cei doi mari pictori. În ce mă priveşte, cred numai că trebuie să fim reticenţi cu unele amănunte din mărturia lui Gauguin. El a povestit întâmplările petrecute în acel început de iarnă provensală, când Van Gogh a avut prima criză, cincisprezece ani mai târziu, când nu mai putea fi contrazis.

Şi există în aerul condescendent, neplăcut, rece şi cam arogant pe care-l adoptă Gauguin când scrie despre Van Gogh ceva care, pe mine cel puţin, mă face să bănuiesc că n-a pierdut prilejul de a prezenta versiunea care îi convenea cel mai mult, justificând astfel fuga sa de la Arles de lângă un prieten nebun.

Afirmaţia că Van Gogh i-ar fi aruncat un pahar în cap în vreme ce beau răcoritoare într-o braserie, incident despre care Vincent nu pomeneşte nimic în scrisorile lui, ar trebui privită cu un minimum de prudenţă, ca şi relatarea celor petrecute a doua zi.

„După cină, povesteşte Gauguin, am simţit nevoia să ies singur şi să iau puţin aer pe cărările cu dafin în floare. deodată am auzit în spatele meu un pas binecunoscut, rapid şi sacadat. M-am întors chiar în momentul când Vincent se repezea spre mine cu un brici deschis în mână. Privirea mea, în acel moment, trebuie că a fost foarte puternică, încât el se opri şi, coborând capul, s-a întors şi a plecat în fugă spre casă”. De aici, tragedia intră pe scenă.

Ajuns acasă, Van Gogh se duce la oglindă şi îşi taie cu briciul o ureche. Într-un hebdomadar local, apăru acest fapt divers : „Duminecă seara, la unsprezece şi jumătate, un anume Vincent Vaugogh ( !), pictor, originar din Olanda, s-a prezentat la casa de toleranţă nr.1, a întrebat de o anume Rachel şi i-a dat acesteia… urechea sa spunându-i : »<< Păstrează acest obiect preţios>>. După care a dispărut. Informată de această faptă, care nu putea să aparţină decâu unui biet alienat, poliţia s-a dus a doua zi dimineaţă la acest individ pe care l-a găsit culcat în patul său, nedând aproape niciun semn de viaţă. Acest nefericit a fost admis de urgenţă la ospiciu”. Între timp, Gauguin se întoarce la Paris.

Întâmplarea a fost mai târziu interpretată în fel şi chip. S-a văzut în ea inclusiv un ritual tragic inspirat de obiceiul matadorilor din Provenţa de a oferi urechea taurului doborât femeii iubite. S-a vorbit despre autopedepsire…

Vincent Van Gogh - The Café Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night, c.1888

Vincent Van Gogh – The Café Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night, c.1888

   Ceea ce ştim sigur e că, în acea zi de 25 decembrie, echilibrul vieţii lui Van Gogh s-a rupt. Corbii au năvălit brusc în incendiul său… În această perioadă a anului, mistralul e mai frecvent decât vara şi suflă violent. Tocmai potrivit pentru a exaspera un artist cu nervii uzaţi, extenuat de surmenaj şi de tensiunea unor luni în care a pictat cât alţii într-o viaţă.

Înnegrind chiparoşii în drum spre Mediterana, el vine rece. Ca aripa nebuniei. „Păzeşte-te, a doua zi după sărbătoare, de mistralul de iarnă”, scrie undeva Van Gogh.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1337 – 22.01.1981

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: