SERTARUL CU GANDURI

13/05/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IX). O sinucidere în Paradis


“Ce vom face noi visătorii?”, se întrebase Gauguin cândva. La cincizeci de ani e gata să răspundă. Va înghiţi arsenic, terminAnd şi cu visurile şi cu suferinţele. Într0o zi, cAnd n-a mai putut să-şi forţeze iluziile, s-a urcat pe munte şi a încercat să-şi pună capăt zilelor. Din fericire, doza fiind prea mare, i-a provocat vărsături care au anulat efectul otrăvii.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Întrebările însă rămân. Cum să te sinucizi într-un paradis? Şi ce paradis mai e acela în care oamenii poartă arsenic prin buzunare? Pictorul abia terminase, jos, în coliba lui, marea sa pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? Iar un om nu-şi poate pune aceste întrebări pentru ca în clipa următoare să înghită arsenic, îmi spun,  decât dacă nu mai vede altă cale de a supravieţui. Espérer c’est presque vivre… Dacă Gauguin nu mai vrea să trăiască, înseamnă că nu mai poate spera. Că nisipul legat cândva într-o batistă la capătul unui băţ a sporit atât de mult încât nu se mai văd limitele deşertului. Şi chiar înmiresmată, singurătatea e greu de îndurat.

Oricărui artist, dacă nu-I mai rămâne nici o altă speranţă, îi rămâne arta sa. Dacă îşi pierde prietenii şi iubirile, îi rămâne măcar lupta cu îngerul. Dacă rămâne într0o înfricoşătoare singurătate, mai poate să ridice în această singurătate o credinţă. O operă. O himeră. Un artist care încrucişează braţele nu crede, poate, destul în arta lui. Nu crede că arta merită să trăieşti la nevoie numai pentru ea. Şi atunci îşi părăseşte tabloul pe care titlul abia s-a uscat pentru a da un răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o, înghiţind ca Doamna Bovary otravă. Cum să-l privim pe Gauguin astfel fără să aducem grave prejudicii artei? O artă care nu e în stare să îndure orice ca să existe ne va stârni totdeauna unele îndoieli privind rostul ei. Îi putem ierta lui Gauguin ura împotriva civilizaţiei câtă vreme putem crede că a dorit o valoare mai importantă decât ea, dar dacă singura concluzie e arsenicul, atunci cum să visăm mai departe la aventura lui? ÎnfrAngerea nu i-ar aparţine exclusiv. Ar aparţine artei. Şi dacă putem accepta eşecul unui om, nu putem accepta eşecul artei. Dincolo de toate experienţele penibile pe care a trebuit să le înfrunte, ea trebuie să-şi urmeze drumul. Nu se poate opri pe un munte, declarând, în timp ce ne arată doza de arsenic: iată răspunsul.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Mi s-a reproşat uneori încăpăţânarea cu care am susţinut că nu bolile, nu suferinţelee ne-au umplut bibliotecile şi muzeele. Te înşeli, mi s-a spus. Ne place sau nu ne place, durerea şi bolilee au hrănit geniul. Încuviinţăm sau nu, Golgotele au făcut spiritul să vibreze. Din cel mai tulbure noroi, au ţâşnit florile cele mai preţioase. Focul comorilor nu dansează mai bine decât deasupra ţărânii stropită cu sânge şi sfinţită cu suferinţă. Ce să le răspund acestor oameni? Să-I contrazic când ei îmi aduc aminte că geniul (etern) a trebuit să locuiască adesea în haina (trecătoare) a suferinţei şi că statisticile ne pot demonstra oricând o realitate greu de trecut cu vederea? Sau când îl invocă pe Pscal: “calităţile în exces ne sunt duşmani, dar nu pe faţă; nu le sinţim, le îndurăm”. Da, aşa stau lucrurile. Ştiu şi eu. Însă trebuie să adaug că nu statistica am negat-o. Şi nici acum n-o neg. Ci concluzia că suferinţa e necesară dacă nu vrem să golim lumea de genii; mai mult, poate că suferinţa ar trebui provocată, nu-I aşa? Că bolile ar trebui ajutate, rănile făcute să sângereze, durerea răspândită, sporind astfel şansele de a îmbogăţi muzeele şi biiotecile. Dacă la fiecare pas va exista o Golgotă, dacă vor fi cât mai mulţi oameni împinşi la disperare, dacă fericirea va fi limitată la maximum, atunci vor fi mai multe şanse să avem un nou Van Gogh, un nou Gauguin. Nu contează că Rafael a fost fericit şi totuşi e un pictor mare. Nici că Renoir sau ţiţian pictau la optzeci de ani cu ochii uimiţi încă de frumuseţea lumii. Acestea sunt excepţii. De regulă, geniile au avut nevoie de arsenic sau de pistol ca să curme o viaţă de lup jigărit, asta ar trebui să recunoaştem?

Dar în orice labirint nu există decât o singură soluţie. Să te întorci cu ajutorul dragostei acolo unde soarele şi speranţa strălucesc. Şi poate că firul Ariadnei depinde de noi. Dacă ştim să-l descoperim. Cum zicea Montaigne, orice raţionament e ca un vas cu două toarte, trebuie să alegi partea ca­re-ţi corspunde, dar într-o lume în care speranţa se confruntă cu ameninţările omul are o singură alegere de făcut. Nu intâmplător, probabil, cazurile de solitari care ne interesează cel mai mult sunt cele “imperfecte”, în care cei în cauză au descoperit în singurătate că ea e totuşi de nesuportat.

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Privesc ultimul autoportret al lui Gauguin cu gândul că un om care se întreabă Încotro ne îndreptăm? Nu se poate sălbătici chiar dacă se afundă tot mai mult în iluziile sale de “sălbatec”. În Insulele Marchize, Gauguin îşi botează coliba “casa bucuriei”. Ironie? Sau Jean Valjean, tot târându-şi lanţul, a ajuns să-l iubească? Într-o zi de mai a anului 1903, un indigen, un fost canibal din Hive Hoa, străbate cătunul şi strigă “Gauguin a murit, nu mai există nici un om”. Ciudat şi tulburător strigăt! Chiar dacă Gauguin n-ar fi umplut muzeele cu soare tropical, el a făcut pe  cinevaa să creadă că după moartea sa nu mai există oameni. Iată un amănunt a cărui semnificaţie e trecută îndeobşte cu vederea, în vreme ce Gauguin e privit uneori cu o admiraţie convenţională, care îşi alege drept obiect nu operaa, ci celebritatea ei. Uitându-se că un răspuns se poate demoda. O întrebare niciodată.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1292 din 13.03.1980

11/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (IX). Discurs sub ghilotină.


And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

Gauguin pictează acum ca pe eşafod. deasupra lui, în văpaia cerului tropical, cuţitul ghilotinei aşteaptă ascuţit. Călăul lipseşte, dar nici nu e nevoie de el. Pictorul însuşi va încerca într-o zi să-i facă treaba. Ca Van Gogh. Ghilotina miroase a fructe de mango, eşafodul e ridicat din crengi şi frunze de palmier, ca şi coliba în care locuieşte pictorul, dar ce importanţă are scena pe care murim ?

Dacă muntele unde se va duce Gauguin să înghită arsenic e undeva în Pacific, iar lanul de grâu în care se împuşcă Van Gogh e în Provenţa, asta nu e decât o chestiune de decor. Problema e a mâinii care caută otrava în buzunar sau ridică pistolul. Şi, în ultimă instanţă, a inimii care în acest timp nu strigă “Opreşte!”. Ce trebuie oare să trăiască un om pentru a ajunge aici ? Pe deasupra, acest om e şi artist. Ştie, aşadar, că arta s-a născut pentru a ne apropia de viaţă, nu pentru a ne rupe de ea.

Până atunci mai e totuşi. Gauguin ne arată în continuare trupuri arămii, o plajă pe care nisipul e acum aproape violet, fructe de mango. Culorile sunt ca de obicei strălucitoare şi natura pare, ca totdeauna, fericită. Apoi, dintr-o dată un autoportret. Lângă Golgota, scrie pictorul în stânga tabloului jos, adăugând o dată, 1896, şi, iată, cerul se clatină. Deci, totul nu era decât o minciună frumoasă ? După ce a scormonit prin cenuşa legendelor despre paradisul pierdut, aceasta e conclizia lui Gauguin ? Golgota ? E drept că Golgota sa e înmiresmată, cuiele sunt parfumate, dar cu atât mai rău. Nimeni n-a risipit mai mult legenda paradisului pierdut decât cei care s-au încăpăţânat s-o dovedească.

Paul Gauguin. The Call (1902)

Paul Gauguin. The Call (1902)

Şi nu e nevoie să te duci la capătul pământului pentru a fi singur, să recuzi realitatea pentru a crea alta în care să fii răstignit, să invoci dreptul de a încerca totul pentru a reuşi numai să fii asemenea celorlalţi care au suferit. După tot zbuciumul lui Gauguin, ne deconcertează să aflăm că unicul lucru pe care l-a descoperit la tropice este ceea ce avea la îndemână şi la Paris. Ce să mai credem acum ? Cerul e cald, cocotierii foşnesc liniştiţi, pe mare lunecă pirogile ca de obicei, însă pictorul  murmură “ce aventură nebună, urâtă şi tristă e călătoria mea în Tahiti”. Se simte la capătul forţelor, uzat şi bolnav. Scuipă sânge şi constată că a îmbătrânit mult. În vreme ce strânge din dinţi, alege încă aceleaşi culori pure, dar scrisorile nu ne ascund că Gauguin se teme acum şi are nevoie de toată forţa lui. “Îngenunchez şi las la o parte tot orgoliul meu; nu sunt nimic decât un rata”, sună teribil după ce ai mizat totul pe o credinţă.

Nu, a fost doar un moment de slăbiciune. Iată că se corectează singur. “Dar trebuie să continui lupta, mereu, mereu. Tu n-ai încredere în viitor, dar eu am încredere pentru că vreau să am. Fără asta d emult mi-aş fi zburat cerierii. A spera înseamnă aproape a trăi. Trebuie să trăiesc ca să-mi fac datoria până la capăt şi nu pot decât forţându-mi iluziile, creîndu-mi în vis speranţe”.

Am recitit de nenumărate ori aceste fraze. Şi de fiecare dată m-am gândit că spunând asta un om spune totul. Deoarece se poate trăi fără curaj, însă n-am putea trăi fără să credem în ceva decât dacă am renunţat să visăm. Or, Gauguin pare să repete îndârjit: Eu am un vis şi-l voi urma cu orice preţ. Singura logică pe care o recunisc este cea care ma apropie de el. Dincolo de asta nu accept nici un sfat şi nici un reproş… Espérer c’est presque vivre.

Iată, poate, dacă nu cea mai frumoasă, oricum cea mai bună definiţie a speranţei. Speranţa nu este viaţă întreagă, ci aproape viaţă, dar fără ea viaţa e cu neputinţă. Chiar dacă există situaţii în care singurul mod în care se mai poate trăi demn este acesta: aproape a trăi. Căci nu există nedreptate absolută şi poate nici nefericire abolută câtă vreme omul mai are prin speranţă un drept de recurs. Când nu mai crezi într-o valoare trebuie să pui altă valoare în loc ca să mergi mai departe, dar ce valoare se poate pune în locul speranţei ? Întotdeauna mi-am zis că e normal ca un artist să caute să vadă lumea cum n-a mai văzut-o nimeni până la el, cu condiţia să vrea s-o vadă uneori ca toată lumea. Atunci, dacă a deznădăjduit cândva, va înţelege că acceptând să deznădăjduiască omul acceptă să fie strivit şi utilizat, punându-se în întregime la discreţia împrejurărilor şi destinului.

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Cei care au totul îşi pot permite să dispreţuiască speranţa. N-au nevoie de ea din moment ce nu le lipseşte nimic. În schimb, celor care au renunţat, ca Gauguin, la totul, cu excepţia artei, speranţa le e indispensabilă. El care nu mai are o patrie, trebuie să-şi facă o patrie din speranţă. Altfel, lumea n-ar mai fi pentru el decât o imensă singurătate. De aceea vorbeşte mereu de lupta lui. Lupta lui pentru pictură, lupta pentru viaţă. Espérer c’est presque vivre nu sunt vorbele unui filosof care ajungând la capătul frazei îşi va mânca liniştit biftecul şi-şi va respecta apoi netulburat siesta, ci ale unui om care are nevoie de filosofie doar pentru a-şi face curaj.

El are un scop şi o metotă. O metodă, dealtminteri, simplă, care se reduce la un singur cuvânt : azi. ’’ În loc să-mi risipesc forţele în griji pentru ziua de mâine, pun toate forţele mele în chiar ziua de azi”. Şi e chiar mândru uneori că are de luptat cu situaţii care îi cer să-şi ascută voinţa pentru a le înfrunta. Dar cine repetă atât de des acest lucru n-o face oare din teamă că ar putea să renunţe ? Nu urmăreşte să-şi întărâte orgoliul, ca să nu cedeze presiunilor disperării ? Există lucruri pe care un artist nu vrea să le spună şi totuşi le spune. Gura care rosteşte lângă Golgota fraze despre curaj e amară.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1291 din 06.03.1980

10/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VIII). Eva tropicală.


Vahine no te tiare (Woman with a Flower). 1891

Vahine no te tiare (Woman with a Flower). 1891

În Tahiti, Gauguin a atârnat pe peretele colibei sale o reproducere după Olympia. Într-o zi, văzând-o, un indigen l-a întrebat pe pictor dacă era soţia lui. Nu trecuseră prea mulţi ani de când în rafinatul Paris tabloul lui Manet a trebuit să fie păzit de poliţie împotriva unui “linşaj” (dealtfel, primul care s-a bucurat de această tristă onoare) şi Gauguin îşi va fi spus în clipa aceea că les braves imbéciles de la métropole ar fi primit o lecţie auzindu-l pe sălbatecul din Tahiti, care nici măcar n-avea de uitat o listă lungă de întâmplări penibile din istoria gustului…

Rondul de noapte al lui Rembrandt a stârnit un cor de proteste, Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii, El Greco a fost redescoperit după ce două secole a fost ignorat. S-a râs de Delacroix, sfinţii plebei ai lui Caravaggio au fost socotiţi prea realişti şi primejdioşi, arcaşii conetabilului de Bourbon trăgeau cu săgeţile în ochii lui Platon şi Aristotel din Şcoala din Atena a lui Rafael, călugării mânăstirii Santa Maria delle Grazie au tăiat Cina cea de taină a lui Leonardo pentru a deschide o uşă în perete între sala de mese şi bucătărie, oratorii Academiei lui Colbert cereau să fie exclus Evul Mediu din artă şi elefanţii din povestirile despre Alexandru şi Por împărat (pentru a nu pomeni de “un mijloc de locomoţie neutilizat în escadroanele noastre”), subtilul Lorenzo Magnificul îl prefera, totuşi, dintre toţi pictorii timplului său, pe Antonio Pollaiuolo.

Timpul n-a distrus decât o parte din statuile şi templele greceşti. Cele  mai multe au fost victimele intoleranţei, au fost sfărâmate când edictul care cerea să fie şterasă urma zeilor păgânia făcut din Fidias şi Praxitele pseudonime ale diavolului… Şi încă în secolul XX ne mai întrebăm ce este pictura: tabloul lui Apelles, la care, zice legenda, veneau în antichitate păsările să ciugulească boabele de struguri, într-atât ele păreau adevărate; sau umbrele care înconjoară filosofii lui Rembrandt.

Câteodată arta a trebuit să lupte chiar cu unii dintre maeştrii ei pentru a merge mai departe. Courbet vorbea despre Olympia ca despre o carte de joc. Théophile Gautier declara că ea nu se explică din nici un punct de vedere, chiar luând-o ceea ce este, “un model întins pe un cearceaf”. Insultele n-au ocolit exclamaţiile vulgare de genul “Dacă Olympia făcea bulevardul nu i s-ar fi dat trei franci”. Şi după toate acestea, cea mai ofensată femeie din istoria artei a devenit zeiţa artei moderne, în vreme ce peste numele fostelor glorii ale saloanelor oficiale se aşterne iremediabil o uitare ironică. În 1890, Olympiaeste cumpărată prin subscripţie şi oferită statului care o expune cu multă reticenţă în muzeul Luxembourg. În 1907, ea va intra la Luvru.

Vaïraumati tei oa (Her Name is Vairaumati). 1892

Între aceste două date, în 1895, are loc o expoziţie cu vânzare a tablourilor lui Gauguin din prima sa călătorie în Tahiti. Sălbatecul sperase să cucerească Parisul, dar Parisul nu vede în această expoziţie, ca şi Stridberg, decât “o harababură de tablouri însorite”. Lecţia Olympiei s-a dovedit cu totul inutilă. Acum sunt chiar mai puţini amatori pentru pictura lui Gauguin decât înainte şi singurul dintre pictorii consacraţi care-l preţuieşte este Degas. Chiar fostul său mentor, Pissarro, îl consideră mai degrabă abil decât vizionar, “un făcător de bibelouri”.

Profanii sunt nedumeriţi. Dacă maeştrii ridică din umeri sau îl dispreţuiesc pe Gauguin, ce să mai spună ei ? Poliţia nu mai e chemată  să apere tablourile, dar în seara închiderii expoziţiei Gauguin se simte înfrânt. Are patruzeci şi şapte de ani şi nu mai vrea decât să se cufunde într-un “mormânt înflorit” la tropice… (N-a trecut nici un secol şi jumătate de când primind de la Rousseau “Discursul…” în care elogia starea naturală, Voltaire îi răspunsese caustic : „Când citeşti cartea dumitale îţi vine să umbli în patru labe”. Posteritatea a trecut peste râsul lui Voltaire, aşa cum a trecut şi peste batjocurile adresate Olympiei. În loc să umble în patru labe, ea l-a aşezat pe Rousseau alături de Voltaire în Panteon. dar, vorba lui Picasso, oamenii încep poate totdeauna prin a nu se înţelege.

Autoportretul cu pălărie este ulterior acestor intâmplări, deoarece în spatele artistului, pe perete, distingem o reproducere după celebrul nud al Tehurei din Manao Tupapau. Ceea ce m-a frapat în autoportret este privirea lui Gauguin. Este privirea unui om care nu mai aşteaptă parcă nimic de la lumea exterioară. Şi-a concentrat întreaga energie spre ceea ce se petrece înlăuntrul sau. A ajuns oare la capătul puterilor şi speranţei ? El, care invoca dreptul de a îndrăzni totul, nu mai îndrăzneşte să încerce nimic ? Abia acum ni se înfăţişează blând, dezolat, cum îl văzuse bunul Van Gogh încă de la început. A ajuns la miezul amar al aventurii sale, iar pleoapele grele îi accentuează oboseala. Avid cândva de o natură fără păcate, a înţeles, se pare, că pentru a imagina un paradis, lucrul cel mai dificil e să-ţi uiţi decepţiile.

Acum ştie, poate, că omul nu trebuie să poarte cu sine un pumn de nisip în batistă ca să fie singur. Uneori, viaţa însăşi se însărcinează să sporească nisipul din jur, să te înconjoare cu un deşert. Şi ce altceva să faci într-un deşert decât să-ţi întorci privirea spre nălucile care­-ţi bântuie sufletul ?

Vahine no te vi (Woman with a Mango). 1892

Vahine no te vi (Woman with a Mango). 1892

 Tehura a fost uneori comparată cu Olympia. Este nu numai o Evă tropicală, ci şi o Olympia tropicală. O Olympia cu trupul arămiu, care se teme să stea pe întuneric. S-a furişat printre palmieri şi mangotieri şi s-a întins pe pat cu ochii dilataţi de spaimă. e o Evă de după păcat, dar care îşi păstrează frumuseţea iniţială. E mai frumoasă decât Olympia, n-a cunoscut decât marea şi dragosea şi, în paradisul ei, a trecut, fără să ştie, ca şi ruda ei din Paris,  prin infern

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1290 din 28.02.1980

09/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VII). Noa – Noa 2.


. c.1893-1894. Oil on canvas. Musée d'Orsay, Paris, France.

Paul Gauguin. Self-Portrait

Dar prin această natură indolentă întrebările dau târcoale. Vor să intre în chiar titlurile tablourilor şi adesea reuşesc. Şi ce rost au atâtea întrebări într-un paradis ?

Gauguin, care s-a pictat odată ca un sfânt sarcastic având ca emblemă două mere, fructele păcatului originar, caută acum inocenţa originară. Ne arată mereu aceleaşi feţe care oglindesc acordul lor cu destinul, acelaşi cer înflăcărat şi acelaşi nisip sălbăticit de soare… mereu aceleaşi femei cu mâinile mirosind a fructe de mango şi ascunzându-ne poate ceva… dar de ce nu reuşesc până la capăt aceste pânze să ne ducă într-o lume fără istorie, într-o natură fără vârstă şi fără timp ? Întrebările introduc timpul, istoria, vârsta, acolo unde, aparent, ele lipseau. Şi în clipa aceea ne dăm seama că această pictură e ca un fruct tropical, parfumat şi cald, care ascunde în carnea lui un sâmbure de singurătate confuză.
Paradisul devine dintr-o dată apăsător şi placid. Locuitorii lui privesc parcă spre un adevăr dispărut, au o sălbăticie senină şi gesturi lente, învinse de inutilitatea lor. Singura înţelepciune posibilă aici e să te goleşti de orice vanitate, să priveşti destinul cum ai privi marea sau cerul, fără vorbe prea multe. Şi ne amintim ca acelaşi Mallarmé care văzuse în Gauguin “omul primitiv suprem” a crezut la un moment dat că pagina albă, neconţinând nimic, putea evoca totul. Dincolo de parfumurile care ard în aer există o tristeţe insidioasă care încetineşte mişcările până la imobilitate.

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Strălucirea culorilor nu poate ascunde că paradisul acesta este totuşi un paradis trist; şi că pictorul său, care a căutat un paradis pierdut, nu şi-a găsit decât tristeţea iniţială; acea tristeţe secretă din pictura lui Gauguin pe care tropicele n-au făcut decât s-o umple de soare şi de miresme şi care, în ultimul  moment, după ce şarpele din mâna vrăjitorului-pirat a obosit să-şi mai  legene capul, ne lasă în sfârşit să ne readucem aminte că vraja artei nu stă într-o beţie de opiu, ci într-o beţie de adevăr. Dacă îmblânzitorul de şerpi s-a amuzat puţin, a făcut-o, poate, din pricina convingerii că nu ne trebuie prea multă suferinţă, altfel ea ne omoară. Şi poate că Evele lui arămii ne vor surâde într-o zi, într-adevăr, mai puţin amar decât Afrodita.

Ce am mai putea adăuga acestei tristeţi ? Poate faptul că un mit înseamnă mai mult decât o aventură, dar mai puţin decât decât o suferinţă trăită. Un supliciu pictat de Goya, spune Malraux, nu mai aparţine supliciilor, ci artei. În acest caz, un paradis himeric pictat de Gauguin nu mai aparţine himerelor, ci artei. Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere nu mai e nimic de regretat. Nici o umbră nu mai traversează plaja unde femeile tahitiene aşteaptă calme ceva de nedefinit. Cum stau copiii şi zeii. Ele cunoscând totuşi, fără îndoială, îndemnul pe care odinioară Gauguin l-a înscris pe una din sculpturile lui : „Iubiţi şi veţi fi fericite”.

Iată de ce m-a nedumerit să constat că în Istoria artei a lui Elie Faure cam tot ce se zice despre Gauguin se reduce la un reproş. Pentru a regăsi bucuria, omul nu trebuie, ni se spune, să evadeze din oraşe, să se ducă printre primitivii de azi, aşa cum prerafaeliţii trăiau printre primitivii de altădată, şi să construiască în insulele îndepărtate peisaje arzătoare de o senzualitate încordată şi tulbure. Declaraţie riscantă într-un secol care a descoperit cu surpriză că în arta primitivilor sunt infinit mai multe luucruri de învăţat decât din lecţiile academismului. Acestui somnambul al speranţei care a fost Gauguin i se pot reproşa multe, dar numai după ce i-am admirat curajul şi credinţa în ideile sale. Alţii s-au mulţumit să predice reîntoarcerea la natură şi la izvoarele primordiale.

El s-a dus să trăiască şi să moară într-o colibă. Şi-a ars corăbiile de întoarcere, ca şi Cortés, dar nu pentru a cuceri un imperiu, ci o himeră. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru într-o lume care a dispreţuit de atâtea ori visul şi pe visători. A urmărit gloria ? dar un om nu e vinovat când doreşte gloria, ci când vrea s-o obţină prin mijloace nedemne. Gauguin face parte nu numai dintre cei care nu cunosc jumătăţile de măsură, ci şi dintre cei care îşi achită singuri nota de plată pentru iluziile lor. Şi chiar dacă scopul unui artist nu poate fi acela de a sta singur undeva într-o insulă, trebuie să recunoaştem că nu orice singurătate e sterilă, după cum nu orice fel de solidaritate e rodnică.

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

La urma urmei, nu ne cere nimeni să credem în mitul paradisului pierdut pentru a admite că el a jucat totuşi în istoria culturii un rol important. A le aminti celor care urmăresc Fata Morgana într-un deşert că ea nu e decât o iluzie a nisipului nu e totdeauna o dovadă de înţelepciune. Căci, poate, ei înşişi ştiu asta. Şi sunt iluzii la care un om nu mai poate renunţa, chiar dacă realitatea îl dezminte cu brutalitate. Crede în ele orice s-ar întâmpla. Coûte que coûte. Cum face Gauguin, din viaţa căruia nu lipsesc paradoxurile. Însetat de necunoscut şi de miraje, căutând zei sălbatici şi elanurile originale, el ne călăuzeşte în cele din urmă spre propria noastră enigmă. În fond, s-a dus la tropice pentru a fi cât mai aproape de noi. Atât de aproape, încât auzim cum taina existenţei noastre murmură. De unde venim ? Ce suntem ? Încotro ne îndreptăm ?

Gauguin nu ştie să răspundă, dar ne-a dus până acolo unde se aud întrebările.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1289 din 21.02.1980

23/04/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VI). Noa – Noa 1


Spirit of the Dead Watching

Spirit of the Dead Watching

Gauguin vrea chiar mai mult decât să fie un artist şi să creeze. Vrea să mântuie arta de erori. În secret, el vrea să întemeieze o nouă religie estetică. Se duce în Tahiti nu visând să fie pustnic, ci visând să fie profet. De aceea, nu se mulţumeşte să stea la Papeete, aşezare coruptă de snobismul colonial, şi se îndepărtează la patruzeci şi cinci de kilometri, să trăiască printre băştinaşi, “în împărăţia ierburilor” şi aproape de mare.

Tahitienii din pânzele lui par să-l fi citit pe Rousseau şi să-i aplice învăţătura. Sunt hipnotizaţi de natura prin care umblă, goi sau sumar îmbrăcaţi, mişcându-se pe un sol ce iubeşte culoarea şi transformă chiar lumina în culoare. Uneori, un Adam tropical înalţă un topor pentru a tăia un cocotier bolnav. Alteori, femeile culeg fructe roşii şi flori albe şi roşii; aerul e galben sau cerul  sau chiar şi umbrele; femeile stau tăcute, nemişcate într-o  clipă pe care se tem parcă să n-o sfărâme; arborii se supun şi ei acestui incendiu parfumat care nu ucide, ci te face să uiţi, să te întrebi dacă ai văzut vreodată cerul şi altfel decât aşa şi ai vrea să te scalzi în această clipă ca în propria ta moarte care nu te mai doare…

Nu există, de fapt, copaci cu coaja violetă şi plaje roz ? Ba da, căci Gauguin e hotărât nu să copieze lumea, ci s-o exprime. El renunţă la culorile intermediare, suprimă nuanţele şi caută tenta pură. Şi nu se teme că va fi confruntat. Confruntat cu cine ? Cu realitatea ? Dar care realitate când el vrea să reînnoade firul artei undeva înainte de greci, unde a fost rupt ? Pentru el, “barbar” înseamnă  altceva decât pentru greci; înseamnă “nepervertit”, “inocent”. Şi parcă în această natură luxuriantă şi însorită nu există nici un petec de umbră. Femeile stau pe o plajă roz cum ar sta în mijlocul unei iluzii. Alături de tărm, pete de albastru, portocaliu şi alb. Marea. Şi deasupra nisipului, frunzişul intens, strălucitor, al unui copac pictat parcă astfel pentru a-i da dreptate lui Cézanne că un kilogram de verde e mai verde decât o jumătate de kilogram.

O întrebare pluteşte în aer, dar, ca de obicei, personajele lui Gauguin nu răspund la întrebări. Sau cel mult răspund “nu ştiu”.

Dintr-un fruct de mango, dintr-un frunziş roşu şi o iarbă galbenă, din albastrul arzător al mării, din florile pe care femeile le strivesc în palme, din coada de păun a unui copac tropical, reconstituim treptat un paradis strălucitor, enigmatic şi indolent, uitând că Gauguin e un pictor care trăieşte, cum s-a spus, din culoare şi durere. Soarele curge pe pielea bronzată, ca pe lemnul pirogilor, şi iată-ne gata să trecem din istoria artei în istoria iluziilor noastre. Aşadar, remediul este o inocenţă visată, departe de disputele sordide şi de toate obtuzităţile ?  Să fii atât de naiv şi atât de puternic încât să rămâi senin, orice s-ar întâmpla ? Să laşi ca totul să atârne de o întrebare al cărei răspuns nu va veni niciodată ? Ce va fi peste o clipă, peste o noapte, peste un veac ?

Pe aceste femei de pe plajă nu le interesează că “azi” va deveni “ieri”. Stau pe nisipul fierbinte şi asta le e de ajuns. Din când în când îşi udă picioarele în apa sărată a mării, privind imobile vapoarele care lasă pe cerul cald şi înmiresmat o dâră de fum şi de regret ce va rămâne până la căderea serii. Noaptea, numai ţipetele păsărilor tulbură liniştea. Uneori câte o frunză uscată cade, pictorul o aude, dar foşnetul ei i se pare mai degrabă foşnetul  unui spirit. Gauguin înţelege atunci de ce băştinaşii pot să rămână ore întregi, fără a spune un cuvânt, privind cerul cu melancolie.

There is the Marae

There is the Marae

S-ar zice că vrea să ucidă timpul. Să sfărâme clepsidra. Să se învăluie într-un timp fără început şi fără sfârşit care se sustrage morţii şi totodată derizoriului, convins că numai scăldându-ne într-un râu încremenit vom putea afla adevărul. Tahitienii lui seamănă cu arborii, cu florile şi cu zeii. Ei există parcă după aceleaşi legi ca şi fructele  tropicale; nu cunosc tristeţea pentru că nu şi-au pus probabil nici problema fericirii. În mizeria noastră actuală, îl auzim pe Gauguin, nu există salvare posibilă decât în întoarcerea bine gândită şi firească la principii.

“Principii” e, poate, prea mult spus. E mai degrabă o încercare de salvare prin creaţie. Şi cum în artă între durere şi orgoliu nu e decât un pas, mi-l  imaginez pe Gauguin simţindu-se în coliba lui ca zeul Mahin care a înălţat în mitologia maori insulele polineziene din adâncurile mării. Ca toţi rătăcitorii incurabili, n-a încetat nici el să viseze un loc de unde să nu mai plece nicăieri. Tot căutând paradise pierdute, nu e de mirare că s-a decis să-şi clădească singur unul. Şi când Strindberg îi refuză prefaţa la un catalog pentru că nu-i putea iubi arta tahitiană, ia chiar tonul unui profet: “Eva concepţiei dumneavoastră civilizate ne face  şi ne va face aproape întotdeauna misogini; străvechea Evă care vă înspăimântă la mine ar putea să vă zâmbească într-o zi mai puţin amar”. Un om care spune asta nu se mai împiedică de obiecţii. Dacă vrea să picteze copacii în albastru, caii în verde şi nisipul violet, nu se sfieşte s-o facă.

Portrait of the Artist with the Idol

Portrait of the Artist with the Idol

Iubeşte o culoare muzicală şi e încredinţat că un pictor prost e ca un muzician care cântă fals. Culoarea sa dă viaţă lucrurilor şi în acelaşi timp le digeră, linia sa, şerpuind ca o liană, conturează fiinţele şi în acelaşi timp le înlănţuie. Beţi de parfumurile tropicale, tahitienii par prizonierii enigmei lor. Cât trebuie să sufere un om pentru a-şi închipui fericirea astfel ? Jean Valjean şi-a legat acum lanţul de un stâlp al colibei sale la tropice şi s­-a hotărât, ca să-şi suporte destinul, să se înconjoare de o natură fără probleme, în care totul e ambiguu şi indecis cala începuturi. Şi dacă o iluzie nu exclude singurătatea, cel  puţin o contestă.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1288 din 14.02.1980

16/03/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IV). Caii Parthenonului


The Yellow Christ (Le Christ jaune) - 1889

The Yellow Christ (Le Christ jaune) - 1889

Plecând în Tahiti, Gauguin aruncă anatema asupra artei greceşti, “marea eroare” strigă el, adăugând că va merge cât mai departe de caii de marmură ai Parthenonului. Să uităm o clipă ce reproduceri are în bagaje şi că pictându-şi “Calul Alb” îşi va lua ca model un relief din friza apuseană a Parthenonului; sau că mişcarea “Bărbatului cu securea” seamănă cu a unui călăreţ de pe aceeaşi friză.

Să reţinem numai vehemenţa din tonul lui, de barbar hotărât parcă să repare slăbiciunea perşilor la Salamina. Ce vrea să spună, de fapt ? Că e timpul să vedem în sfârşit adevărul şi să nu mai căutăm în ruinele Parthenonului nimic ? Să lăsăm şopârlele  să-şi facă pentru totdeauna cuibul în orbitele statuilor, să lăsăm bălăriile să mutileze chipul Afroditei, să-i devore nu numai braţele, ci şi umerii, obrazul, totul. E timpul ca stârvurile de marmură să putrezească singure în uitare, fără să ne mai facem iluzii în privinţa lor.

Caii Parthenonului nu mai aleargă decât pe nisip în deşert. Apolo nu mai surâde decât ruinelor şi decepţiei. Hermes s-a dat jos de pe soclu retrăgându-se în budoar. Afrodita nu mai intră nici măcar în cada de baie. Preferă să nu se mai spele, să-şi sălbăticească frumuseţea. Dionysos putrezeşte undeva beat, într-un şanţ din Arcadia sau în vreo băltoacă pe locul vechiului lac Stymphalis. Artemis a ieşit din muţenie. Tăcerea nu foloseşte la nimic, numai zgomotul ne poate fi de folos, bombăne ea, biciuindu-şi haita de câini. Heracle nu mai este decât o poveste bună pentru copii, nu şi pentru oameni care au văzut şi alte lucruri decât copiii. Şi cine spunea că Ulise s-a întors în Ithaca ? Nu, el rătăceşte pe mări, în insule îndepărtate. Fantoma lui Alexandru a aruncat din mână Iliada. Tot n-a învăţat din ea nimic altceva decât strategia. În jurul mormântului lui Ahile nu mai aleargă nimeni.

M. Loulou (1890)

M. Loulou (1890)

Cuceritorii au alte idealuri decât să fie asemănaţi cu Ahile şi nici unul n-ar mai cruţa la Theba casa lui Pindar. Atena a aruncat scutul şi lancea din mâini. Înţelepciunea, se zice, nu-i mai foloseşte la nimic. Iar Olimpul e doar un eşafod de piatră pe care zeii se urcă unul după altul, scoşi din minţi de singurătate, ca să le reteze capul ghilotina străvezie a vântului în vreme ce în jur bălăriile freamătă ca o mulţime atrasă de spectacol… Putem să ne imaginăm liniştiţi toate astea ? Putem vorbi fără o strângere de mână despre eşecul Parthenonului ? “Aceşti greci blestemaţi care au înţeles totul” au înţeles şi faptul că a înceta să admiri fzboirumuseţea înseamnă a înceta să crezi că ea e posibilă. Şi încă o dată îl suspectez pe Gauguin de bravadă. Oare ceasurile care ne-au amuţit de admiraţie pe Acropole n-au fost decât biete rătăciri ? Am fost orbi şi n-am văzut că adevărul se afla tocmai în abisurile pădurii primitive ?

Dar nici un artist nu poate fi până la capăt antielin, fără ca în felul acesta să fie împotriva artei. Chiar cănd vrea să deteste Elada, nu poate întoarce ca veneţienii tunurile împotriva Acropolei. Strigăte de război, ca al lui Gauguin, s-au mai auzit, dar, de obicei, ele nu fac decât să ascundă o admiraţie care nu vrea să fie umilă şi caută să se ridice deausupra ei. Să meargă mai departe de caii de mamură ai Parthenonului ? Da, fireşte. Dar, atenţie. Mai departe nu înseamnă numai “înaintea lor”, ci, în primul rând, ”mai presus de ei”. Dacă Gauguin vrea să exploreze arta primitivă, cea dinaintea grecilor, o face nu pentru a uita de perfecţiunea Parthenonului, ci pentru a obţine o valoare mai mare, după părerea lui, decât această perfecţiune.

The Loss of Virginity (1890-91)

The Loss of Virginity (1890-91)

El nu se înrolează printre barbarii care au sfărâmat cu ciocanul statuile păgâne, ci printre cei care vor să spună altceva şi mai mult decât aceste statui. Păcatul este arta greacă ? Să înţelegem bine aceste cuvinte înşelătoare. Ele nu se îndreaptă împotriva lui Fidias şi a lui Praxitele, ci împotriva celor care s-au prosternat la picioarele lor. Păcatul este a te opri la arta greacă, vrea să spună Gauguin, a transforma arta greacă în religie unică şi artistul în preot al ei. Şi mai ales a transforma Academia în templu la care se predă această religie. Nu religia Eladei o combate, în realitate, Gauguin, ci superstiţia ei. El nu vrea ca arta să fie slujnica modelului grec, aşa cum în Evul Mediu filosofia a fost slujnica teologiei. Revolta lui împotriva artei greceşti este, de fapt, o revoltă împotriva celor care au găsit între ruinele Parthenonului nu un motiv de meditaţie, ci un lanţ.

Insurgentul ”sălbatec” este un admirator care ambiţii mai mari. El dansează pe ruinele artei greceşti, dar n-o face pentru că nu i-ar înţelege valoarea, ci pentru că ştie că nu va fi liber să caute altceva, câtă vreme nu va avea curajul să se desprindă dintr-o admiraţie tiranică şi fără rezerve. El se leagă de catarg ca Ulise, ca să nu urmeze sirenele artei greceşti. Strigă, pentru ca să nu întoarcă înapoi capul. Va privi drept în faţă, aşteptând să se ivească din apele oceanului, la orizont, conul dantelat al insulei Tahiti unde, odată ajuns, va scoate din bagaje reproducerile de pe Acropole şi le va aşeza în coliba lui la vedere. Cum să te sălbăticeşti când caii Parthenonului aleargă chiar în coliba ta de la tropice ?

Faaturuma (1891)

Faaturuma (1891)

Ca toată lumea, acest barbar războinic ştie ce valoare are Parthenonul, dar el simte că arta nu se poate mulţumi să murmure rugăciuni pe Acropole. A vorbi cu buzele de marmură ale statuilor greceşti poate fi un ideal doar pentru cei care n-au nimic de spus ei înşişi şi se mulţumesc să repete. Dar el, Gauguin, face parte dintre cei care vor să spună ceva nou. Şi pentru a căpăta curaj s-o facă, trebuie să strige încă o dată ca un barbar: Le péché c’est le Grec !

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1286 – 31.01.1980

01/03/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (III). OVIRI


The Vision After the Sermon (Jacob Wrestling with the Angel) (1888)

The Vision After the Sermon (Jacob Wrestling with the Angel) (1888)

N-ajunge să ai talent. Trebuie să ai ceva de spus. Şi numai cei care n-au avut nimic de spus şi s-au retras într-o insulă pustie au sfârşit prin a se sălbătici. Ceilalţi, dacă s-au dus într-o asemenea insulă, au făcut-o cu speranţa că într-o zi se vor reîntoarce printre oameni şi vor povesti ceea ce au sinţit în singurătate.

Gauguin s-a dus în Tahiti să împărtăşească efectiv viaţa indigenilor. Locuia ca ei într-o colibă, se hrănea ca ei şi începea să creadă în zeii lor. Umbla ca ei cu picioarele goale şi cu bustul gol, vânând în pădurea vecină şi pescuind thon în mare. Mai târziu a părăsit şi Tahiti, afundându-se în insulele Marchize printre foşti canibali. El da altă valoare mitului lui Anteu. Pamântul, zicea el, e partea obscură, sălbatecă, primitivă, din noi. Pentru a ne împrospăta forţele, trebuie să ne regăsim. Pe un autoportret, un profil în bronz, a adăugat lângă iscălitură cuvântul „oviri” care înseamnă în tahitiană „sălbatec”. Titlul unei sculpturi în ceramică, stranie, barbară, refuzată la Salonul din 1895, e acelaşi. Când a sinţit apropiindu-se moartea, Gauguin s-a adresat de la tropice unui prieten, rugându-l să-i trimită această sculptură pe care o lăsase la Paris, ca să fie aşezată pe mormântul său.

Breton Girls Dancing, Pont-Aven (1888)
Breton Girls Dancing, Pont-Aven (1888)

Până în ultima clipa, pictorul a fost consecvent cu orgoliul sau cu iluzia sa. Dar oare îl putem lua în serios când declară că e un sălbatec? Nu cumva sălbăticia lui e un mijloc, nu un scop? Înţeleg că întreaga legendă a lui Gauguin se sprijină, în fond, pe un cuvânt, însă dincolo de setea lui de a întineri arta, căutând-o la izvoare, nu mă pot împiedica să gândesc că el se afundă în insulele Oceaniei pentru a avea câştig de cauză în expoziţiile din Paris.

„Sălbatecul” are nevoie de recunoaştere. Şi dacă vorbeşte mereu despre o natură fericită în care vrea să trăiască, n-ar trebui să-i interpretăm cuvintele într-un sens prea comun. El e un artist, iar un artist ştie că arta se dăruie numai celor care îndrăznesc să sufere pentru ea, să rişte pentru ea şi la nevoie chiar să renunţe la fericire. Fără curajul de a înfrunta Minotaurul nu există artă. Înaintând pe culoarele labirintului, artistul n-are de ales. Singura sa speranţă este firul pe care-l deapănă în urma sa şi care, poate, într-o zi îl va ajuta să iasă la lumină. Aşa înaintează şi Gauguin. Ne declară că detestă civilizaţia de care fuge, dar deapănă şi el un fir nevăzut. Tot timpul cât înaintează spre izvoarele artei, e preocupat de ceea ce se întâmplă în urma lui. Vrea să ajungă dincolo de amintiri, dar, în secret, face asta ca să-şi întărească speranţa.

Les Miserables (1888)
Les Miserables (1888)

A întors spatele Parisului numai pentru că vrea să meargă mai departe decât ar fi ajuns pe bulevardele lui. Şi-a părăsit prietenii numai pentru că ţinteşte mai sus decât ei. Ocoleşte pe la tropice numai pentru că i se pare că astfel îşi scurtează drumul spre centrul misterios al gândului. Şi se întoarce în trecutul îndepărtat, cu intenţia de a înainta cât mai mult în viitor. Ca şi Diderot, e convins că tahitianul se apropie de originea lumii, în vreme ce europeanul se apropie de bătrâneţea ei. Aceasta l-a determinat să viseze nopţi tropicale în care să fie „liber, în sfârşit, să poată iubi, cânta şi muri”. Dar singura lui teamă e să nu fie uitat la Paris. Mai grav decât boala, mizeria şi singurătatea n-ar fi decât insuccesul în lumea pe care a părăsit-o. „Sunt un sălbatec”, ţine să repete Gauguin încăpăţânat, dar după eşecul expoziţiei organizate la Paris cu pânzele pictate în prima sa şedere din Tahiti sălbatecul acesta plângea ca un copil. În fond, el nu căuta în pustnicia tropicală altceva decât Cézanne în sihăstria de la Aix. Şi în timp ce vitupera împotriva artificiilor vieţii pariziene, devora în fiecare lună o revistă simbolistă rafinată ca Mercure de France.

În sinea lui, „sălbatecul” râde, poate, uneori. Într-o zi, opera lui va cuceri Parisul. Gauguin este un Rastignac plecat la tropice, care îşi ia aureola de sălbatec visând în realitate laurii artei. Şi ai gloriei, fireşte. Chiar dacă el scrie „Gloria, ce cuvând zadarnic, ce recompensă zadarnică”, făcându-ne o clipă să credem că vrea să meargă mai departe nu numai de civilizaţie, ci şi de glorie.

La Belle Angele (1889)
La Belle Angele (1889)

Dealtfel, prin chiar vocaţia ei, arta nu poate năzui spre sălbăticie şi amnezie. Pentru că nu există artă adevărată fără speranţă. Chiar când artistul caută această speranţă în deznădejde. Căci disperarea artei nu este decât strigătul negru al unui artist rănit de moarte care nu se poate hotărâ pentru nepăsare. Şi tocmai de aceea, oamenii se pot sălbătici, dar arta nu. Există barbarie şi în plin secol XX, există barbari, există şi o artă barbară, dar barbaria artei ar însemna altceva. A te sălbătici înseamnă în artă a renunţa la speranţă şi nici un artist adevărat nu va putea privi cerul, arborii, nisipul, marea, fără să le ceară nimic în schimb.
Un sălbatec autentic nici n-ar avea nevoie să-şi dovedească sălbăticia, să şi-o afirme permanent. Ce-l interesează ce spune lumea despre el? În timp ce „sălbatecul” Gauguin aşteaptă laurii din partea lumii pe care o acuză, demonstrându-ne că artistul se poate răzvrăti împotriva societăţii, dar nu poate trăi cu totul în afara ei; că artistul se poate cufunda în singurătate, dar păstrând speranţa că va ucide Minotaurul şi va ieşi din labirint.

Sălbăticia lui Gauguin nu mi se pare de aceea o formă de renunţare, ci o formă de a spera. El vrea să întinerească arta, s-o elibereze de rutină, nu s-o sălbăticească. Vrea să se afunde în jungla tropicală pentru a cuceri intrarea la Luvru. Şi nu e, în aceste condiţii, sălbăticia o mască? Un drum pe care Gauguin vrea să oblige destinul să dea dreptate artei lui? Dincolo de aerele sale de sălbatec, Gauguin gândeşte, de fapt, ca toată lumea. Are nevoie de sălbăticie doar pentru a merge dincolo de convenţii. Cum spune el, dincolo de caii de marmură ai Parthenonului.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1285 din 24.01.1980

15/02/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (II). A DOUA CAPCANĂ: EXOTISMUL


Still Life with Profile of Laval (1886)

Still Life with Profile of Laval (1886)

Dar, ar fi trebuit, poate, să încep cu o mărturisire. N-aş fi crezut odinioară, când am făcut o pasiune pentru pictura lui Gauguin, că nu pricepeam bine obiectul pasiunii mele. Eram convins de motivele care mi-o explicau şi, în ruptul capului, n-aş fi acceptat că ele ar fi putut fi greşite. Un artist care renunţă la tot pentru arta lui, care ia vaporul pentru a se duce într-o insulă îndepărtată la tropice în căutarea izvoarelor artei, ce poate fi mai potrivit pentru o imaginaţie dornică să ardă?

Grecia antică mă atrăgea atunci prin lipsa de prejudecăţi cu care sărbătorise trupul omenesc şi nu vedeam în asta o pricină ca să mă contrarieze strigătul de luptă al lui Gauguin împotriva ei. Nu urcasem încă pe Acropole şi nu devenisem între ruinele Parthenonului rob. Încă nu ştiam că nu vom găsi nicăieri ceea ce nu vom găsi la îndemâna noastră şi că nu e nevoie să vânturăm mările pentru a descoperi ceea ce era firesc să cunoaştem de la bun început. Credeam în fascinaţia orizontului şi că toate corăbiile mă aşteptau.

E drept că unele lucruri în povestea lui Gauguin mi s-au părut încă de pe atunci suspecte. Ce rost are să scrii noaptea, într-o natură care n-a cunoscut încă păcatul, că „suferinţa ascute geniul”? Cum se împacă aceste vorbe cu imaginea unui Don Quijote tropical, a unui Rousseau al picturii? Şi ce era acel episod straniu când pictorul s-a urcat pe un munte înghiţind o doză mare de arsenic, încercând să se sinucidă? Asta tocmai când terminase celebra lui pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?

Blue Trees (1888)

Blue Trees (1888)

Nu era primul care-şi punea aceste întrebări cărora Schopenhauer le dăduse răspunsuri sumbre. Dar noi care am învăţat despre Schopenhauer în timp ce risipeam dragostea fără nici o măsură în jurul nostru n-am avut nici un respect pentru filosofii sumbri. Dincolo de paginile pe care eram obligaţi să le citim, ei nu ne-au spus nimic. Să deteşti lumea când degetele simt cu voluptate cum se sfărâmă sub apăsarea lor fructul? Ce prostie. În schimb, Gauguin ne atrăgea. El ne chema în împărăţia aventurii. Eram tineri şi visam să colindăm lumea, cum să-i întoarcem spatele? Rembrandt, care a privit toată viaţa cum plecau corăbiile din portul Amsterdam fără să fie tentat niciodată să se îmbarce pe vreuna din ele, ni se părea de neînţeles.

Şi, de fapt, ce înseamnă „a înţelege” când totul în logica noastră era atât de simplu? Espérer c’est presque vivre, spunea Gauguin într-una din scrisorile lui, dar acestea nu erau vorbe să fie reţinute la douăzeci de ani când „aproape a trăi” reprezenta un nonsens.

În cele din urmă reuşeam totdeauna să trec peste nedumeririle de moment provocate de amănuntele tulburi din viaţa lui Gauguin. Era destul să revăd pictura lui pentru ca imaginaţia să lucreze din nou. Visam în faţa culorilor lui sonore, pline de miresme enigmatice. Nu ştiam mare lucru despre om, despre privaţiunile la care s-a supus singur, dar mă atrăgea pictura lui. Şi ani de zile am trăit, din pricina acestui fachir romantic, cu senzaţia că fericirea are palmele mirosind a fructe de mango şi stă tolănită pe un nisip abrutizat de soare… De câte ori mă gândesc la impresiile mele de-atunci, regret că le-am pierdut. Dar nu suntem noi de vină că treptat ne pierdem candoarea. Şi, apoi, fiecare vârstă are privilegiile şi opacităţile sale, poate…

Les Alyscamps, Arles (1888)

Les Alyscamps, Arles (1888)

Mai târziu, mi-am dat seama că, atras de aureola aventurierului, l-am înţeles greşit pe pictor. Mă cucerise partea exotică a operei sale de la tropice, în vreme ce, pentru a ne apropia de ea, aceasta e probabil principala capcană de care trebuie să ne ferim. Sau cel puţin aşa cred acum, după ce viaţa m-a învăţat că un drum obişnuit, de câteva sute de metri, ne poate duce uneori mai departe decât un vapor care ar colinda mările şi oceanele. Nu mă mai mir când citesc că Rembrandt îl sfătuia pe un tânăr pictor să cunoască întâi minunile din jurul său şi numai după aceea, dacă îi va mai rămâne timp, să cutreiere lumea.

 

Îi admir mai departe pe exploratori, dar am învăţat să-i iubesc pe cei care cultivă pământul. Ştiu că Renoir îşi bătea joc de reveriile tropicale ale lui Gauguin exclamând „Se poate picta atât de bine la Batignolles!” Cu alte cuvinte, ce să cauţi atât de departe ceea ce un artist adevărat găseşte oriunde? Şi numai faptul că nu vreau să cad în păcatul celor care, neavând o vocaţie sau o nebunie, le dispreţuiesc la alţii mă opreşte să-i dau dreptate. Căci în sinea mea mă simt ispitit să cred că Gauguin a făcut drumul până în Tahiti pentru a ajunge acolo unde Rembrandt ajunsese stând neclintit în Amsterdam.

Ar fi destul să invoc titlul pascalian al acelui tablou pe care Gauguin l-a vrut, când era bântuit de gândul sinuciderii, un fel de testament spiritual. Filosofii olandezului şi-au pus şi ei aceleaşi întrebări. De aceea, poate, dacă altădată visam să mă îmbarc într-o zi pe un vapor care să mă ducă în Tahiti pe urmele lui Gauguin, ulterior i-am  opus cu oarecare ostentaţie exemplul lui Rembrandt. Ce nevoie mai avem, mi-am zis, să căutăm aiurea ceea ce n-am fost în stare să găsim în noi înşine? Şi ce rost are să ne imaginăm paradise pierdute când o seară normală ne-ar putea, cu puţin noroc, dărui mai mult decât o iluzie? Am auzit prea des spunându-se că arta modernă are nevoie de un limbaj nou ca să nu fiu ispitit să gândesc uneori că se poate vorbi despre fericire şi cu imagini uzate, dacă ştim să dăm acestui cuvânt toată greutatea necesară. De ce-ar trebui căutat într-o împărăţie a ierburilor ceea ce nu depinde decât de noi înşine? Printre palmieri sau printre sălcii speranţa are aceeaşi culoare.

At the Cafe (1888)

At the Cafe (1888)

De aici nu mai era decât un pas până la altă capcană. De a-l crede pe Gauguin un sălbatec, cum se pretinde el.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1284 din 17.01.1980

10/02/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (I). PRIMA CAPCANĂ: LEGENDA


Les Miserables (1888)

La nouă ani, Gauguin se gândise să fugă într-o pădure cu o batistă umplută cu nisip legată la capătul unui băţ. De ce avea nevoie oare de acest pumn de nisip? Ca să-şi facă un mic deşert personal în care să domnească? Dacă micul prinţ al lui Saint-Exupéry ar fi avut această idee, ea ni s-ar fi părut fermecătoare. În schimb, în biografia unui artist care va fugi într-o zi din Europa la tropice ea sună ca o profeţie stranie. Chiar dacă la patruzeci şi trei de ani, cât avea Gauguin când s-a îmbarcat la Marsilia pentru Tahiti, nu-i mai era de ajuns un pumn de nisip şi avea nevoie să pună un ocean între o civilizaţie în care nu mai credea şi himerele sale de sălbatec al artei.

Ciudat destin care a hrănit legenda, pentru ca şarpele să se întoarcă să-şi muşte coada. Căci despre povestea fostului funcţionar de bancă, afundat în jungla polineziană, s-a scris mai mult decât despre valoarea adevărată a picturii lui. El a devenit un caz exotic recreat  de legenda sa, poate chiar unealta unei eredităţi tulburi, un somnambul stăpânit de reverii tropicale. Paradoxal, rolul şi-a devorat parcă actorul. Biografia nu se mai mulţumeşte să explice opera. Vrea să ocupe singură scena. Ca şi cum, la sfârşitul aventurii sale, Gauguin şi-ar fi putut arunca pe fundul oceanului tablourile. Ne-ar fi fost de ajuns povestea lui. Enigmatică şi bizară ca idolul din spatele pictorului în „Autoportret cu idol”.

Lumea o va asculta întotdeauna fascinată, căci întotdeauna va fi nevoie de aventurieri pentru cei care duc o viaţă prea searbădă şi de un anumit soi de legendă pentru cei care n-au curaj să viseze decât citind romanele lui Pierre Loti. Si, poate, niciodata legenda unui artist n-a fost atat de aproape de iluzia ca poate deveni scop  si poate dainui singura. Ce sa mai cautam in muzee cand povestea ne cheama pe puntea unui vapor? E destul, parca, sa ni-l inchipuim pe Gauguin privind cerul tropical ca si idolul tahitian, fara sa astepte nimic, urmarind cum vantul sterge spre seara dara de fum a unui vapor care a plecat fara sa aiba nici o destinatie. In clipa urmatoare, imaginatia noastra va face sa danseze mirajele unui paradis imemorial cu parfumuri incinerate la soare si cu o inocenta pe care n-o mai gasim nicaieri, dar o cautam pretutindeni

E adevarat ca Gauguin insusi poarta o vina in aceasta privinta. Viataa lui nu e lipsitaaa de un anumit gust teatral, de o regie romantica discutabila, ca sa nu spun dubioasa. Intre cele doua calatorii in Oceania, umbla prin Paris imbracat extravagant, starnind zambetele trecatorilor. Avea o enorma mantie albastra, manusi albe, tivite cu argint, exhiba un baston decorat de el   insusi cu sculpturi barbare si cu o perlaa incrustata in lemn si era insotit peste tot de o mulatra javaneza care purta o maimuta mica pe umar. Pe poarta atelierului sau din Montparnasse, unde isi primea prietenii in compania unui papagal, scria in limba maori Te faruru, “Aici se iubeste”.

Dar nu ostentatiile dau masura unui artist. Si n-ar trebui sa-i reprosam lui Gauguin decat ca, vrand sa puna legenda in serviciul picturii sale, a lasat-o uneori sa-I estompeze opera. In definitiv, exista ceva mai grav decat indiferenta pe care a vrut s-o combata el: sa vedem numai mijloacele prin care a reusit asta.

Nude Study, or Suzanne Sewing (1880)

Langa idolul tahitian, pictorul are mai degraba aerul unui matelot. Ceva intre trubadur si pirat. Si-a atintit spre noi privirea ascutitta si cam artagoasa, fiind gata parcaaa sa-si apere la nevoie credinta si cu pumnii. E cel mai intransigent dintre neintelesi, ni se spune, dar ce-ar trebui oare inteles? Cine e, defapt, acest artist contradictoriu si controversat? Un Pierre Loti al picturii? Poate doar pentru cei care se opresc la miresmele exotice din opera sa. Un aventurier? Cand se urca pe vapor, Gauguin isi tranteste bagajul sa se auda in toate saloanele din Paris. Oscar Wilde isi putea permitee sa traverseze bulevardele cu un crin in mana. Fostul marinar prefera sa tropaie pe puntea vaporului cu sabotii sai, dar el nu pleaca sa caute aur, ci un limbaj nou in arta. E un salbatec, care s-a simtit in exil la Paris, cum vrea sa fie considerat? Desi se trage, pe linie materna, dintr-un vice-rege peruvian, locul sau nu e in hotelurile somptuoase. Viseaza o colibaa sub un cer fara iarna, intr-o natura fericita unde a trai inseamna a canta si a iubi, a bea cand ti-e sete si a intinde mana spre un fruct cand ti-e foame. Si striga in gura mare  le péché c’est le Grec! Dar in bagajelee sale ascunde fotografii ale frizei Parthenonului.

E un copil care-si demonteaza jucariile pentru a-si face altele, cum pretinde Strindberg? Si care, in ciuda tuturor, prefera sa vada cerul in rosu, nu in albastru? Poate ca acest copil mare, cu umeri lati si figura de pirat, care nu-si gaseste linistea nicaieri, nu stie prea bine ce vrea. Dar el n-are nici o indoiala ca-i lipseste ceva cand ridica din praf steagul himeric al lui Rousseau. E un nostalgic al paradisului pierdut? Eternul Robinson dornic sa faca o baie de preistorie? Sau, cum insinueaza unii, un vanator de glorie care pleaca in Tahiti doar pentru a starni in jurul sau o publicitate pe care mijloacele obisnuite i-au refuzat-o? De ce atunci e persecutat acest aventurier de ideea Golgotei? Mainile fostului marinar simt, poate, nevoia de cuie. Si cum nimeni nu se grabeste sa-l rastigneasca o va face singur. Undeva în singurătatea luminoasăa a tropicelor. Când pumnul de nisip din batistă va deveni deşert.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1283 din 10.01.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: